Pe apele Bosforului

TIPĂREȘTE

Istanbulul are genul acela de așezare pitorească și spectaculoasă cu care puține orașe pot rivaliza. Faptul că se întinde pe două continente, fiind singura metropolă din lume care se laudă cu o asemenea ispravă, ține de împărțirea Eurasiei în două, o distincție subiectivă, dacă e să stăm să ne gândim, făcută „de capul lor” de către grecii antici. Pentru ei, centrul lumii era Marea Egee, uscatul aflat la nord și vest era „Europa” , cel din est era „Asia” iar la sud se afla ceea ce ei numeau „Libia” .

Dacă împărțirea vastei Eurasii în două și, pe cale de consecință, situarea Istanbulului pe două continente pot fi considerate arbitrare, în schimb construirea orașului pe șapte coline a fost ideea împăratului Constantin cel Mare, care a luat drept model Roma. Să demontăm însă un mit: celebrele șapte coline care figurează în orice descriere a Istanbulului se înșiră toate în zona veche, istorică, pe malurile Cornului de Aur, și pe fiecare din aceste ridicături de pământ otomanii aveau să înalțe ulterior câte o moschee. Însă coline sunt mai multe decât șapte în Istanbul, atât în partea europeană, cât și în cea asiatică.

Să nu fim însă cârcotași și hai să luăm de bune afirmațiile de pe site-urile și broșurile de promovare a Istanbulului. Avem așadar două continente și șapte coline, cifre ce conturează deja o imagine turistică tentantă și promite panorame numai bune de tras în poze.

La care mai trebuie adăugat un element. Unul esențial și definitoriu pentru Istanbul: apa.

Pe partea europeană, Cornul de Aur, un estuar natural îngust, lung de cca. 7 km, cu ape liniștite în care razele de soare se reflectă la asfințit în nuanțe aurii, desparte centrul vechi (Fatih) de cartierele noi și înconjoară, împreună cu Marea Marmara, peninsula în care s-au așezat primii coloniști greci și unde avea să se întemeieze capitala Imperiului Bizantin – Constantinopolul. Este traversat de trei poduri: Galata, Atatürk și Haliç.

Marea Marmara, care scaldă țărmurile sudice europene și asiatice ale Istanbulului, este legată înspre nord de Marea Neagră prin strâmtoarea naturală Bosfor (Boğğaziçi în limba turcă), de aproape 32 km lungime, care separă cele două continente, conectate prin trei poduri (Bosfor, Fatih Sultan Mehmed și Yavuz Sultan Selim), iar subacvatic prin două tunele: unul de metrou (Marmaray), celălalt rutier (Eurasia).

Nu am avut ocazia să parcurg decât o parte din podurile și tunelele din Istanbul, suficient însă ca să mă conving că sunt niște realizări inginerești de toată lauda.

Dar să revin la strâmtoarea Bosfor. În urma convenției de la Montreux din 1936, a devenit parte a domeniului internațional și accesul este permis tuturor navelor. Rezultatul este un trafic internațional intens, atât comercial, cât și turistic. În același timp, strâmtoarea este traversată zilnic și de mii de localnici care fac naveta, merg cu treburi sau doar se plimbă între domiciliul situat pe un continent și locul de muncă/magazinul/punctul de întâlnire cu amicii etc. aflat pe celălalt.

Ce face vizitatorul, omul/oama când vede o întindere de apă? Primul impuls este să sară în ea ca să înoate. Numai că înotul este interzis în Bosfor din cauza curenților puternici și periculoși.

Și atunci ce mai rămâne de făcut?

Răspunsul este: o croazieră.

Mai multe firme operează astfel de excursii pe apă la prețuri asemănătoare. Și dintre ele eu am ales SeaLand Travel Agency. Rezervarea am făcut-o online, achitând 10 euro/căciulă (basma/șapcă), cele două cățelușe – Mona și Misha, cu care v-am împuiat capul – fiind admise gratuit.

Sunt patru curse pe zi, la orele 10,13,16 și 19, și am optat pentru cea de la 4 după-amiaza. Croaziera durează 2 ore, vasul a fost unul modern, curat și îngrijit, și la bord am beneficiat de condiții bune: toalete, Wi-Fi, ghid turistic la căștile proprii, în 11 limbi (inclusiv română), ca și de ceai turcesc și ness fără costuri suplimentare și în cantități nelimitate. N-am abuzat: n-am luat decât un ceai de fructe, frumos servit în păhăruț în formă de lalea, așa cum se obișnuiește. Se mai puteau cumpăra sucuri, fructe, chipsuri.

Plecarea e de la debarcaderul din Piața Eminönü, punctul central al tuturor deplasărilor pe mare, de la o simpă traversare de câteva minute la Beșiktaș, cartierul modern de pe partea europeană, sau la asiaticul Üsküdar, până la voiaje spre Insulele Prinților. Ce nu știam este că imediat la nord de Podul Galata a fost amenajat recent un debarcader special destinat croazierelor.

De lângă Awwa Apart Hotel vezi impresii am luat un taxi, care contra 8 euro ne-a dus în portul Eminönü, dar aproape de primul chei. Ori cheiul nostru se afla exact în partea opusă, dincolo de Podul Galata. Prin urmare, am fost nevoiți să străbatem tot portul, trecând prin fața caselor de bilete și turnichetelor ce permiteau accesul celor care nu doreau decât o scurtă traversare a strâmtorii. O mulțime imensă, Eminönü fiind, după mintea mea, cea mai aglomerată zonă a Istanbulului.

Cu toate riscurile legate de îmbrânceli, pierderi de bagaje sau chiar posibile furtișaguri, imensa Piață Eminönü merită vizitată. Este locul autentic turcesc dintre zidurile bizantine… care mustește de istorie, în care se înalță moscheile lui Rüstem Pasha și Sultan Valide (Yeni Camii), și totodată cel unde pulsează inima comerțului din oraș, cu faimosul Bazar de mirodenii aflat vizavi de întinderea de apă.

Iar de pe una din bărcuțele trase la mal poți cumpăra un delicios balık ekmek (sendviș cu pește proaspăt pescuit) pentru a te înfrupta din el la botul calului, pardon, pe țărmul Bosforului.

De data aceasta am ratat distracția, chitiți să căutăm vasul nostru și stresați de posibilitatea de a ne pierde unii de alții în furnicarul de oameni. Într-un final, ochii mai tineri ai companionilor mei (umani) au deslușit la o oareșce distanță scrisul SeaLand pe un vapor, și spre el am grăbit pasul străbătând un mic culoar subteran.

Iată-ne, în sfârșit, instalați comod pe banchetele de pe puntea superioară a vasului, pregătiți să pornim în aventură. Dar nu înainte de arunca câteva priviri spre Podul Galata.

L-am traversat de mai multe ori, fie pe jos, fie cu tramvaiul, de fiecare dată admirând priveliștea romantică, dar și tenacitatea pescarilor care-și lansează uneltele de pe el și se pun apoi pe așteptat. Iar uneori răbdarea le este răsplătită: mi s-a întâmplat să-i văd cu gălețile alături, pline cu apă în care se zbăteau niște vietăți marine. Și-mi amintesc că în urmă cu mulți ani, probabil chiar la prima mea vizită în Istanbul, am luat cina la unul din restaurantele fițoase de sub pod. Bună mâncarea, dar la niște prețuri care ne-au băgat în spărieți.

Podul basculant cu trei benzi de circulație și o pasarelă pietonală pe fiecare sens pe care îl vedem astăzi, lung de aproape 500 m, proiectat și realizat de comapanii turcești, face legătura între Eminönü și cartierul european nou Karaköy. A fost inaugurat în 1994, dar înaintea sa au existat altele, primul (din lemn) menționat în cronici fiind construit în secolul al VI-lea sub domnia împăratului Iustinian. În timpul asediului Constantinopolului din 1453, otomanii au folosit un pod mobil pentru traversarea Cornului de Aur, iar la începutul veacului următor, Baiazid II i-a solicitat lui Leonardo da Vinci să proiecteze un pod. Dacă s-ar fi realizat, ar fi fost cel mai lung din lume la acea dată, însă proiectul a fost respins.

Ca să vezi!

A urmat un șir de tentative mai mult sau mai puțin izbutite, până ce, în 1992, podul realizat de nemți în 1912 a fost grav deteriorat de un incendiu și s-a decis construirea unuia nou.

Și acum, la drum! În prima parte a croazierei vom naviga de-a lungul țărmului european, urmând a ne întoarce plutind în apropierea celui asiatic.

Legănate de valuri, cățelușele picotesc, apoi adorm de-a binelea, în timp ce noi ne delectăm privirile cu unul dintre obiectivele turistice emblematice ale Istanbulului, din care de pe vas nu zărim decât vârful, restul fiind mascat de clădirile rezidențiale din cartierul Beyoğlu. Însă îl recunosc și așa.

Este Turnul Galata, de 67 m înălțime. Legenda neconfirmată documentar spune că datează din anul 527, din timpul domniei lui Iustinian, când a servi drept far. Ceea ce se știe cu certitudine este că genovezii l-au construit în secolul al XIV-lea ca parte a fortificațiilor orașului, și că a fost folosit apoi de otomani drept turn de observare a incendiilor și închisoare. Astăzi are amenajat în interior un mic muzeu și știu că se poate urca până sus pentru o panoramă la 360 de grade.

Legat de acest pod circulă o poveste interesantă. În jurul anului 1630, Hezârfen Ahmed Çelebi, savant, inventator, chimist, astronom, poet, un adevărat om al Renașterii, a zburat sub ochii sultanului Murad IV din vârful turnului până în Piața Doğancılar din Üsküdar (pe partea asiatică a Istanbulului), folosindu-se de puterea vântului și de aripi confecţionate manual din lemn şi piele de animale, atașate de brațe. Zborul intercontinental l-a pus pe gânduri pe sultan, care l-a catalogat pe Ahmed drept un om neobișnuit, capabil să realizeze tot ce-și propune, și de care nu e recomandat să te înconjori. Și l-a exilat în Algeria, unde Ahmed a rămas până la moarte…

Înaintăm și trecem prin fața unei prestigioase instituții de cultură: Universitatea de Arte Frumoase Mimar Sinan, cea dintâi școală cu acest profil din Turcia, fondată în 1882 de Osman Hamdi Bey, personalitate marcantă în domeniul artei și arheologiei. Universitatea poartă, în chip potrivit, numele celui mai mare arhitect din istoria Imperiului Otoman, comparat deseori cu Michelangelo și responsabil, printre altele, de construirea moscheilor Süleymaniye și Șehzade din Istanbul și Selimiye din Edirne. Pe dealul ce se înalță în spatele universității vedem minaretele de la Moscheea Cihangir. A fost ridicată în secolul al XVI-lea la ordinul sultanului Suleiman Magnificul în memoria fiului său.

Contrastul dintre vechi și nou devine pregnant în clipa când ajungem la Moscheea Dolmabahçe, alături de care ochii abia dacă pot reuși să cuprindă într-o singură imagine înălțimea unui zgârie-nori.

Moscheea a fost construită de regina mamă Bezmiâlem Sultan în 1855 și finalizată sub domnia sultanului Abdülmecid I în 1856 ca parte a complexului palatului cu același nume. Este un exemplu de arhitectură barocă otomană care îmbină stilurile islamic și european, reflectând schimbările survenite în cultura otomană în secolul al XIX-lea.

În stânga moscheii, în spatele turnului cu ceas de lângă Palatul Dolmabaçe, se află Stadionul Tupras Beșiktaș, cu o capacitate de 42.000 de locuri, aparținând celui mai vechi club de fotbal din Istanbul.

Și iată-ne ajunși la Palatul Dolmabahçe, o capodoperă a arhitecturii otoman-europene și o etalare formidabilă de lux și opulență. A înlocuit Palatul Topkapı, fiind construit la mijlocul anilor 1850 pentru sultanul Abdülmecid, care și-a dorit un edificiu măreț și modern care să rivalizeze cu reședințele regale europene.

Proiectat de cunoscuta familie armeană de arhitecți Balyan într-un stil care îmbină elemente baroce, rococo, neoclasice și otomane tradiționale și înconjurat de grădini frumoase, palatul ocupă o suprafață de 45.000 mp și cuprinde 285 de birouri, 46 de săli, 6 hamamuri și 68 de toalete, fiecare încăpere fiind împodobită cu decorațiuni complicate și dotată cu mobilier de lux, covoare groase și candelabre orbitoare, printre care unul de 4,5 tone, din cristal, cumpărat din Anglia.

Am vizitat Dolmabahçe în două rânduri și am rămas șocată de bogățiile adunate între aceste ziduri. Construcția a costat cinci milioane de lire otomane de aur, o sumă uluitoare pentru acea vreme care a destabilizat finanțele Imperiului Otoman și a contribuit la sporirea influenței și amestecului țărilor străine în afacerile interne. Între 1856-1887 și 1909-1922 a servit drept principal centru administrativ al imperiului, iar după proclamarea republicii palatul a fost folosit de către primul președinte, Mustafa Kemal Atatürk, ca reședință de vară. Aici a și murit în 1938.

Apele Bosforului ne poartă în continuare spre Palatul Çırağan, altă mostră a grandorii otomane, construit în secolul al XIX-lea la ordinul sultanului Abdülaziz. Bogat decorat în interior, a găzduit, din câte am citit, petreceri fastuoase. Un pod îl lega de Palatul Yıldız, aflat chiar în spatele său. În anii 1990 a fost transformat în hotel de lux.

Același sultan Abdülaziz a avut inițiativa înființării, în 1871, în palatul de vară Feriye, a unei școli de fete, transformată în 1992 în Universitatea Galatasaray, singura instituție de învățământ superior în limba franceză din Turcia, pe lângă trecem mai departe.

Moscheea Ortaköy din cartierul omonim, cunoscută și ca Moscheea Büyük Mecidye, e următoarea clădire care atrage atenția cu stilul său neobaroc, specific arhitecturii otomane de la jumătatea secolului al XIX-lea și preferat de arhitecții Balyan, cei care au proiectat și Palatul Dolmabahçe. Sultanul Abdulmecid I e cel care a comandat-o și nu ai cum să o ratezi; se află chiar pe mal.

Ne îndreptăm spre Podul Martirilor din 15 iulie sau Podul Bosfor, cel mai vechi dintre cele trei poduri care leagă partea europeană de cea asiatică, și anume cartierele Ortaköy și Üsküdar. La data inaugurării sale, în 1973, a fost al patrulea cel mai lung pod suspendat din lume (1.500 m) și primul din afara Statelor Unite.

Are nu mai puțin de opt benzi, două din ele fiind folosite în cazuri de urgență, și știu din proprie experiență cât de aglomerat este. Denumirea oficială i-a fost dată în memoria civililor care l-au apărat cu prețul vieții în fața soldaților înarmați cu tancuri și puști în cursul tentativei de puci din iulie 2016.

Ne aflăm în cartierul Bebek, una dintre cele mai pitorești și mai frumoase zone ale Istanbulului, aerisită, plină de verdeață, cu case elegante cocoțate pe dealuri și o puzderie de cafenele de lux și restaurante specializate în fructe de mare, intens frecventate de localnici. AmFostȘiEuAcolo și pot depune mărturie în acest sens.

Aruncăm o privire spre mica Insulă Suada sau Galatasaray, proprietatea clubului sportiv cu același nume, care a amenajat aici, profitând de amplasamentul excelent, piscine, spații pentru evenimente, locuri de joacă etc.

La fel de demne de interes sunt și următoarele cartiere de la periferia europeană a orașului: Kuruçeșme, cu parcuri dar și cluburi de noapte animate, și Arnavatköy, renumit pentru casele otomane viu colorate și restaurantele cu fructele de mare proaspete. Albanezii au fost primii care s-au stabilit aici, locul mai fiind cunoscut drept „satul albanez” . Au fost urmați de greci și armeni, alcătuind o comunitate creștină respectată, unde, de pildă, se păstreză obiceiul aruncării crucii în apă de Bobotează.

Ne apropiem de porțiunea cea mai îngustă a strâmtorii, lată de numai 660 m, în care stau, practic față în față, două fortărețe.

Pe malul european este Cetatea Rumeli, construită în 1452-1453 în numai patru luni, cu puțin înainte de cucerirea Constantinopolului, la porunca sultanului Mahomed II, cu rolul de întrerupere și control al traficului maritim în strâmtoare în vederea asigurării succesului în asediu. Este un simbol al istoriei bogate a orașului, dar și al arhitecturii militare otomane, și totodată unul dintre cele mai vizitate obiective turistice din Istanbul, impresionând prin zidurile masive din piatră, crenelurile și turnurile de veghe, la care se adaugă priveliștile încântătoare.

După cucerirea Constantinopolului a servit drept închisoare iar din 1953 adăpostește un muzeu și un teatru în aer liber și găzduiește concerte, spectacole de teatru și diverse alte evenimente culturale.

Pe partea asiatică opusă se înalță pe deal Cetatea Anadolu sau Cetatea Anatoliană, ridicată între 1393-1394 la ordinul sultanului Baiazid I pentru a împiedica sosirea ajutoarelor din Imperiul Bizantin în timpul asediului asupra orașului. A fost consolidată de Mahomed II odată cu construirea Cetății Rumeli, blocând astfel complet traficul pe Bosfor în timpul asediului final.

Cele două fortărețe sunt legate de Podul Fatih Sultan Mehmet, de 1.510 m lungime, finalizat în 1988 și purtând ‒ cum altfel, numele cuceritorului Constantinopolului. Cu un design flexibil, care permite absorbția stresului seismic, podul a devenit un simbol al modernizării Turciei și al progresului său tehnologic. 

Aici vaporul se întoarce și vom porni să navigăm în apropierea malului asiatic al Bosforului, fără a ajunge la al treilea și cel mai nou pod peste strâmtoare, Yavuz Sultan Selim, care leagă satul Garipçe de pe partea europeană de Poyrazköy, la intrarea în Marea Neagră.

În urmă cu mulți ani, după vizita la cetatea Anadolu, ne-am plimbat pe o stradă paralelă cu țărmul anatolian, în cartierul care, așa cum aveam să aflu mai târziu, se numește Kandilli. Mare lucru nu am văzut: casele erau ascunse privirilor de porți înalte prevăzute cu sisteme de supraveghere video sofisticate, și doar prin spațiile libere dintre clădirile înecate în verdeață am zărit marea și pontoanele particulare la care erau acostate iahturile proprietarilor.

În această zonă exclusivistă, liniștită și elegantă membrii curții otomane și-au construit în secolele XVIII-XIX conace din lemn numite case Yalı (riverane), cu priveliști uimitoare asupra Bosforului. Aceia/Acelea dintre voi care urmăresc serialele turcești (eu nu) știu despre ce e vorba. Cel mai bine ele pot fi văzute de pe mare, închiriind un iaht pentru a te apropia cât mai mult de țărm.

Unul din aceste conace, Edib Efendi Yalısı, atrage și mai mult atenția cu fațada placată cu lemn bleu pal și țiglele sale roșii. Deși documentele nu s-au păstrat, se pare că datează din anii 1750, fiind comandat de Divitdâr Mehmet Emin Pașa, mare vizir în timpul domniei lui Mahmud I. A trecut apoi succesiv în posesia mai multor familii din elita societății otomane, fiind achiziționat în 1887 de Edib Ibrahim Efendi, înalt funcționar de stat, care a întreprins lucrări ample de renovare, păstrând arhitectura originală dar dotându-l la interior cu mobilier european, așa cum era moda vremii.

Conacul a supraviețuit incendiului din 1916, însă stricăciunile produse au dus la abandonarea sa. A fost cumpărat în anii 1980 și restaurat cu meticulozitate dar, din păcate, nu se vizitează, fiind proprietate particulară.

Trecem prin fața cartierului Kuleli, la fel de pitoresc și renumit pentru rolul jucat în formarea liderilor armatei la Liceul Militar Kuleli, înființat în 1845, și ne îndreptăm spre o altă clădire emblematică a Istanbulului: Palatul Beylerbeyi, reședință imperială de vară construită în anii 1860 la ordinul sultanului Abdülaziz. Clădirea elegantă, cu elemente de arhitectură otomană și europeană, a găzduit și șefi de stat aflați în vizită.

L-am vizitat și m-a impresionat mai mult decât Dolmabahçe; este de dimensiuni mai mici (nu cuprinde decât 26 de încăperi și 6 săli mari) și interiorul, deși abundă în covoare egiptene, piese decorative din porțelan turcesc și chinezesc, candelabre din cristal de Boemia și mobilier fin european, mi s-a părut mai puțin ostentativ. Mi-au plăcut și grădinile cu fântâni și foișoare pentru servirea ceaiului, care îl înconjoară.

Ne continuăm drumul și de pe vas admirăm Moscheea Beylerbeyi sau Hamid-i Evvel. construită în anii 1777-1778 la porunca sultanului Abdülhamid I în stil baroc otoman și renovată în prima jumătate a secolului al XIX-lea cu adăugiri de elemente în stil Empire. A fost prima moschee proiectată cu fața spre apele Bosforului și a servit ca loc de reflexie și rugăciune pentru sultani în perioadele de odihnă și relaxare petrecute în reședințele de pe țărmul anatolian.

Ne apropiem de finalul călătoriei și după vilele risipite pe maluri și dealurile verzi din spate din cartierul Kuzguncuk, ne întâmpină vacarmul din Üsküdar, cunoscut pentru arhitectura otomană tradițională a caselor din lemn, piețele pline de viață, cafenelele și restaurantele considerate printre cele mai bune din Instanbul. Faleza Salacak, pe care am străbătut-o în mai multe rânduri, geme la orice oră de oameni care se îmbarcă sau coboară de pe feriboturi, ies sau intră la metroul din tunelul Marmaray sau pur și simplu se plimbă căscând ochii la frumusețile din jur.

Și nu sunt puține. Mărturie stau Moscheile Șemsi Pasha și Mihrimah Sultan, ambele proiectate de marele arhitect al curții imperiale Mimar Sinan. Și să nu uităm de Turnul Fecioarei, care am înțeles că figurează într-unul (sau poate mai multe) din serialele turcești de mare succes.

Este amplasat pe o mică insulă situată la 200 m de țărm, la intrarea sudică în strâmtoarea Bosfor. Pe această bucățică de uscat generalul atenian Alcibiade a construit în jurul anului 400 î. Hr. un refugiu pentru corăbiile venite dinspre Marea Neagră. În 1110, împăratul bizantin Alexie I Comnenul a ridicat pe insulă un turn din lemn legat printr-un lanț de fier de un altul, de pe malul european, cu scopul de a împiedica accesul maritim al năvălitorilor.

O garnizoană genoveză a fost staționată pe insulă în perioada bizantină, pentru ca la începutul epocii otomane micul fort să servească drept turn de veghe, iar după reconstrucția din piatră din 1725, ca far și stație de carantină în timpul epidemiei de ciumă și holeră din 1829. Restaurat în repetate rânduri, astăzi se prezintă transformat în restaurant și cafenea.

Turnul Fecioarei mai este cunoscut și ca Turnul lui Leandru, la baza acestei denumiri stând mitul antic grecesc al lui Hero și Leandros. Hero, o preoteasă a Afroditei, locuia într-un turn din Sestos de pe țărmul strâmtorii Dardanele, în timp ce tânărul Leandros trăia în Abydos, un sat aflat pe celălalt mal. Cei doi s-au îndrăgostit și Leandros înota în fiecare noapte pentru a fi cu ea, iar Hero îl aștepta aprinzând o lampă în vârful turnului pentru a-l ghida. Însă într-o noapte furtunoasă, vântul a stins lampa și Leandros s-a rătăcit și înecat. Sfâșiată de durere, Hero s-a aruncat din turn și a murit și ea. Este posibil ca similitudinea în așezarea geografică și apropierea dintre cele două strâmtori să fi dus, din confuzie, la apariția acestei legende.

O altă legendă spune însă povestea unei fiice de împărat sau sultan. Oracolul i-a profețit acestuia că fiica îi va fi omorâtă de un șarpe veninos în ziua când va împlini 18 ani. Pentru a o proteja, el a construit un turn departe de uscat, unde și-a dus fata. La cea de-a 18-a aniversare a tinerei, tatăl i-a adus în dar un coș cu fructe în care s-a furișat un șarpe care a mușcat-o, ucigând-o și îndeplinit astfel profeția.

Da, timpul trece dar legendele rămân. Și sunt așa de frumoase!

Frumoasă este și ultima imagine panoramică ce ni se deschide în fața ochilor pe măsură ce ne apropiem de debarcaderul din Eminönü: vase trase la mal, pregătite pentru croazierele de seară, iar în fundal, pe culmea uneia din cele șapte coline, Moscheea Suleymaniye (1550-1558), o altă capodoperă a neîntrecutului arhitect Mimar Sinan.

Cele două ore de croazieră au trecut ca vântul și ca gândul, însă amintirile îmi vor dăinui mult timp în suflet. M-am bucurat de panoramele marine, am ascultat povești fermecătoare și am văzut atâtea locuri interesante – poduri, palate, moschei, cetăți, instituții de învățământ, insule și insulițe, parcuri și peisaje pitorești, conace și case otomane tradiționale, dar și zgârie-nori cu vârfuri ce par să împungă cerul. Am redescoperit fabuloasa moștenire istorică a orașului, i-am admirat exemplele de îngemănare a culturilor creștină și musulmană, turcă și vest-europeană, și de coabitare a vechiului cu noul. Și am regăsit o metropolă la fel de vibrantă, haotică și nebună și fascinantă precum o știam.

Istanbul, „la ville unique au monde” !

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd o versiune cu mai puține reclame
• Ai dori o versiune COMPLET fără reclame? — devino membru afaFanClub -- citește mai mult

Membrii afaFanClub accesează AFA FĂRĂ RECLAME, pentru 8-9 lei/lună!

Cum devin membru afaFC? -- cumperi un abonament pe 6 sau 12 luni.

Detalii despre abonamentele afaFanClub aici

• ABONAMENT afaFC pe 6 LUNI = 59 lei Cumpără afaFC 6 luni
• ABONAMENT afaFC pe 12 LUNI = 100 lei Cumpără afaFC 12 luni

*) Nu uita să completezi, la DATE FACTURARE, username (de exemplu la Adresă)

---

VIZUALIZĂRI: 114 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI