Salina Wieliczka - un obiectiv ce nu trebuie ratat

TIPĂREȘTE

Am stat mult în cumpănă dacă să povestesc despre ultimul obiectiv turistic major pe care l-am vizitat în Cracovia: salina Wieliczka. S-a tot scris despre ea, am pierdut biletele și nu mai știu exact cât am plătit, nici pozele nu mi-au ieșit prea bine... Nu-s prea motivată. Totuși, parcă nici nu mă îndur să nu, ar fi o mare nedreptate pentru un asemenea loc. E musai-musai să vizitezi Wieliczka dacă ai ajuns la Cracovia!  

Wieliczka este o mică localitate-satelit, aflată în sud-estul Cracoviei. Există linie ferată care te poate aduce aici direct de la aeroport (via Cracovia-centru) în 40-45 de minute, costă 21 PLN (25 RON). Dacă însă ești cazat în oraș, poți veni în mod organizat, agențiile turistice din Cracovia se bat să te aibă client, sau pe cont propriu, așa cum am făcut noi. Poți lua bilete la fața locului sau poți rezerva în avans, așa cum am făcut noi de teama de a nu rămâne pe dinafară. Am rezervat și am plătit 2 bilete (mă uit pe site https://www.wieliczka-salt-mine-tours.com și văd că trebuie să ne fi costat în jur de 130 PLN bucata) pentru turul ghidat în limba engleză din 26 dec, ora 12:30.  

Am luat trenul de la stația cea mai apropiată de hotelul nostru, Krakow Grzegorzki. Am mai povestit despre trenurile poloneze: vin și pleacă la minut, sunt curate, moderne, civilizate. În aproximativ 20 de minute am coborât la capătul liniei, în micuța gară Wieliczka, dimpreună cu o sumedenie de viitori vizitatori. Am urmat apoi strada principală în ușor urcuș și în maxim 10 minute pătrundeam în incinta spațioasă a minei, unde sunt mai multe construcții mai mari sau mai mici, mai vechi sau mai noi, cu diverse destinații: casele de bilete, centrul turistic, chioșcuri cu chestii de mâncat și de băut, toalete și, desigur, clădirile istorice aparținând exploatării miniere. E și un parc în apropiere. Pentru că mai era un pic de timp până la ora H, ne-am foit un pic prin zonă, am pozat, pe urmă am căutat punctul de întâlnire și ne-am așezat la coadă. Nu că ar fi contat ordinea intrării...

La momentul potrivit (nicio secundă mai devreme sau mai târziu), ghida s-a prezentat și ne-a preluat. Eram vreo 30 de oameni, printre care 3 sau 4 copii. Nu există nicio recomandare oficială legată de vârstă sau de condiție fizică, însă eu mi-aș permite să fac una: nu luați cu voi un copil de 2-3 ani, n-o să înțeleagă nimic, o să se plictisească, o să obosească și la un moment dat o să vă dea bătăi de cap, vouă și grupului (cum avea să se întâmple în cazul unui cuplu cu o fetiță mică). E drept, au fost și copii de 5-10 ani care n-au crâcnit și sunt convinsă că s-au distrat pe cinste, ghida având inspirația de a-i implica în diverse mici activități. Pe de altă parte, țineți cont că traseul implică a coborî sute de trepte (urcarea se face, în mare, cu liftul, slavă Domnului!) și parcurgerea a 3,5 km în ritm destul de alert. Musai încălțăminte comodă, cu talpă antialunecare. Haine ușoare, potrivite pentru o temperatură interioară constantă de 18-19°C.

Scurt istoric

Chiar nu vreau să vă plictisesc, sunt numeroase surse unde puteți găsi istoria in extenso a minei, dacă vă interesează. Sarea a fost exploatată în zonă încă din preistorie, la modul cel mai simplu posibil, captând izvoarele sărate și fierbând saramura până ce toată apa se evapora. Praful alb rezultat era folosit, ca și acum, pentru a conserva carnea și peștele. Abia în sec. 13 s-a forat primul puț, acesta fiind actul de naștere al salinei Wieliczka. Au urmat altele și altele, s-au săpat galerii care să le unească, iar exploatarea sării a devenit unul dintre brandurile zonei. Regele Cazimir al III-lea, poreclit „cel Mare” , obișnuia să spună că a preluat o Polonie de lemn și a transformat-o într-una de piatră; și cu ajutorul exploatării sării, care a contribuit cam cu o treime la consolidarea tezaurului regal.  

Evident, locul suferă numeroase transformări și o largă extindere de-a lungul timpului. Salina și micul oraș trec și ele prin tăvălugul istoriei, ba sub stăpânire poloneză, ba austro-ungară, ba germană, ba din nou poloneză. Specifice pentru acest loc sunt numeroasele opere de artă ce-l decorează – sculpturi în sare realizate de anonimi, majoritatea mineri, dar și artiști contemporani consacrați. Astfel, putem admira statui, basoreliefuri, candelabre care împodobesc săli, capele și chiar o catedrală, acesta fiind motivul principal pentru care, în 1978, salina Wieliczka a fost inclusă în patrimoniul UNESCO.

Extracția de sare a încetat în anul 2007, nu mai era rentabilă. În schimb, o parte din galerii și săli au fost amenajate pentru a fi introduse în circuitul turistic. Există 2 trasee de vizitare, „ruta turistică” și „ruta minerilor” , prima fiind, desigur, cea mai accesată. Există și un muzeu al sării  (care se vizitează cu bilet separat), există în subteran numeroase facilități: cafenea, magazin de suveniruri, restaurant, sală de festivități, chiar și oficiu poștal. Există, deasemenea, spații destinate balneoterapiei pentru cei aflați în suferință. Și nu cred că exagerez deloc afirmând că în prezent locul este o adevărată fabrică de bani.  

Vizita noastră

Am ales, desigur, „ruta turistică” . Citisem un pic înainte, ne-a pus în gardă și ghida încă de la început: vom coborî „dintr-un foc” 380 de trepte până la nivelul 1, apoi „din bucăți” până la nivelurile 2 și 3 (vom ajunge deci la 125 m sub pământ), vom parcurge multe porțiuni plane, vom mai și urca pe ici, pe colo, dar nu mult. (În total, mina are 9 niveluri subterane, însumând 327 m, plus 245 km de galerii!)

N-o să descriu fiecare etapă în amănunt, ar fi plictisitor pentru cititor și imposibil pentru mine, căci, precum vă spuneam, ritmul a fost destul de alert și n-am zăbovit atât cât mi-aș fi dorit (doar prin punctele esențiale). De aceea nici pozele n-au o calitate deosebită – în semiîntuneric trebuie să nu te grăbești, să aloci câteva secunde în plus prelucrării imaginii. Multe fotografii mi-au ieșit mișcate, totuși am reușit să selectez câteva cât de cât 😊.  

Deci am coborât cele 380 de trepte (378 de fapt, au fost 54 de calupuri a câte 7, chiar le-am numărat – calupurile). Asta nu e greu, treptele sunt din lemn, nu se alunecă, dispuse în spirală, doar că ai senzația că nu se mai termină. Coridoarele sunt și ele, în mare parte, îmbrăcate în lambriuri sau bușteni de lemn, probabil în scop de izolare și consolidare. Sunt destul de înalte, rareori e nevoie să te apleci să nu dai cu capul (eu nici nu sunt prea înaltă). Ghidul are grijă să nu rămână nimeni în urmă, riscul de a te rătăci fiind destul de mare dacă părăsești calea principală.  

Am vizitat pe rând mai multe săli, mai mici sau mai mari, în unele sunt replicate, cu ajutorul manechinelor, scene din trecut, pentru a înțelege cum funcționau lucrurile. În același timp, ghida ne-a oferit o sumedenie de explicații despre etapele prin care a trecut exploatarea sării de-a lungul secolelor, despre viața minerilor, despre incendii și alte pericole. A presărat și un pic de istorie unde a fost cazul, nu prea multă (am apreciat asta). Ne-a povestit despre vizitatori celebri, precum Nicolaus Copernic (are și un monument în sare dedicat), Goethe sau Papa Ioan Paul al II-lea. Ne-a povestit și legenda cu prințesa unguroaică Kinga, care le-a dăruit supușilor săi bogăția „aurului alb” .  

Cele mai impresionante au fost bisericile – micuța capelă a Sfintei Cruci și monumentala catedrală închinată Sfintei Kinga! Văzusem poze cu ea, dar impresia pe care o ai la fața locului este de-a dreptul copleșitoare, mai ales că prima imagine o ai de undeva, de sus! Aici am avut mai mult timp să explorăm basoreliefurile, capelele laterale, minunatul altar, statuile – totul sculptat în sare, pus în evidență într-un mod magistral de frumoasele candelabre ce atârnă din loc în loc din plafonul de sare! Pur și simplu ceva ce depășește imaginația; trebuie văzut și admirat.

Mai departe țin minte că am întâlnit lacul subteran al minei, există o potecă suspendată, săpată în masiv, protejată cu balustrade solide din lemn, pe care te poți plimba și admira oglinda de smarald. Păcat că prea puțin timp...

În fine, la un moment dat am ajuns într-un spațiu unde este amenajat un magazin de suveniruri și o cafenea, puteai să cumperi chestii, dar n-am înțeles de ce zona cu mese și scaune era izolată în spatele unui cordon de care era atașată inscripția „nu treceți” . Ar fi fost interesant să poți să-ți odihnești un pic picioarele șezând pe un scaun, însă n-a fost să fie; și pe locurile de sprijinit pereții era bătaie! Deci a propos de condiție fizică: rețineți, vă rog, că e nevoie să stai în picioare și să mergi continuu timp de aproximativ 3 ore, locuri de stat jos nu-s decât foarte puține (în catedrală).

Din momentul ăsta am crezut că vizita se apropie de sfârșit, dar n-a fost chiar așa. Am mai coborât, am mai urcat, au mai urmat niște galerii și niște sălițe și abia într-un târziu am ajuns în sala de final, unde sunt expuse niște hărți și semnul de monument UNESCO (sculptat în sare, normal 😊). Ne-am luat rămas bun de la ghidă, care ne-a îndrumat spre ieșire: tot înainte, încă puțin și dați în restaurant. Pe urmă vă alipiți de un ghid care o să vă conducă la lifturi.

Pe bune?! Încă nu s-a terminat?! Alt ghid?! Ce-o fi așa greu să ne urcăm într-un lift și să apăsăm pe buton de capul nostru?!  

Ei bine, totul are un rost. Până la restaurant n-a fost greu. Am fi putut adăsta, dar nu ne era foame, doar o sete cumplită, dar sete de apă. Cred că știți senzația; oricât aș aprecia alte licori, sunt momente în care corpul meu vrea apă și nimic altceva. Iar ca să bem apă la restaurantul din salină... n-am văzut niciun rost în asta. Mai bine ieșim și bem apă de la primul chioșc, sau ceva de genul.

Deci am mers mai departe și ne-am așezat la o coadă uriașă. Din când în când se formau grupuri ce erau preluate de câte un ghid. Era și varianta să vizităm Muzeul Sării; dacă am fi cumpărat bilete în avans, desigur. Ne-am felicitat că n-am făcut-o, nu ne-ar mai fi ținut picioarele. (Doritorii trebuie să citească altfel informația asta: dacă vrei și muzeul, îți aloci o zi întreagă pentru acest obiectiv combinat: 3 ore pentru salină, 1,5-2 pauză, apoi muzeul). În fine, am avut noroc că șirul nostru a înaintat cel mai repede și în cam 10-15 minute deja porneam cu elan spre lifturi. Credeam că-s după colț, chiar nu înțelegeam de ce e nevoie de ghid. Nu-s deloc după colț, am străbătut o sumedenie de coridoare întortocheate, apreciez că am mers în ritm alert un kilometru, poate mai mult. Și, în sfârșit, ne-am urcat în lift, iar în juma de minut respiram deja aer curat!

Am uitat să menționez un aspect important: toaletele. Există, nu chiar peste tot, dar cu o frecvență rezonabilă. Primele sunt în zona magazinului-cafenea, pe urmă la restaurant și jos, la baza liftului.  

Am ieșit din salină prin altă parte decât intrasem, dar nu departe. Ne-am mai foit un pic prin zonă, e și un castel drăguț, înțeleg că adăpostește ceva muzeu dedicat tot sării; nu părea deschis și oricum nu mai aveam energie. Mi s-a părut destul de puțin animat orășelul, surprinzător pentru un loc de o asemenea anvergură turistică și pentru acel moment al anului. Nici apă n-am găsit decât la un tonomat, în gară. Am luat primul tren spre „casă” .

Una peste alta, salina Wieliczka este un obiectiv ce nu trebuie ratat dacă te nimerești prin preajmă! Organizarea turului a fost impecabilă, infrastructura deasemenea. Trebuie doar să te înarmezi cu timp, răbdare și energie și eforturile îți vor fi răsplătite din plin!  

---

VIZUALIZĂRI: 266 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI