O plimbare prin Fuerteventura – Partea I-a

TIPĂREȘTE

Ori de câte ori am în program un sejur undeva, îmi pregătesc, în avans, o listă cu câteva lucruri interesante de prin zonă. Apoi, văd dacă pot, sau nu, să ajung la ele, fie cu prietenii, dacă aceștia închiriază o mașină, fie cu o excursie cumpărată la fața locului. Așa am procedat și în pregătirea excursiei în Fuerteventura. La prima tentativă nu am reținut mare lucru. Începusem să cred că nu este mare lucru de făcut/văzut pe această insulă. Apoi, am descoperit saitul visitafuerteventura.com, de unde, într-un timp foarte scurt, am reținut peste 20 de obiective. Era clar că nu le puteam acoperi pe toate, dar aveam de unde alege.

Și am avut noroc. Agenția organizatoare, în pachetul de excursii ce ni l-a oferit la sosire, avea una intitulată „Fuerteventura nedescoperită”. Cam pretențios titlu! Era, practic, un circuit prin nordul insulei, ce atingea câteva dintre obiectivele pe care mi le propusesem. Excursia se organiza numai în zilele de vineri, așa că, fiind joi, ne-am grăbit să ne înscriem. Cu această ocazie aflăm că deja erau înscrise 35 de persoane.

Plecarea era programată la ora 8.30, așa că punem ceasurile să sune, să fim la micul dejun la prima oră. Ca o paranteză, la prima oră micul dejun nu avea gata preparatele calde. Acestea au apărut după circa 15 minute. Și, pentru că veni vorba de oră, țin să menționez încă odată că Arhipelagul Canare este pe fusul orar GMT, cu o oră mai devreme decât Spania continentală. Ca urmare, posesori de telefoane inteligente, care se orientează după ora acestora, trebuie să le seteze manual.

Fix la ora 8.30 sosește un autocar mare și negru. Ghida coboară la ușa din față și strigă tare numele excursiei. Suntem primii care înțelegem despre ce este vorba, așa că ne urcăm primii și, deși mai sunt câțiva turiști în autocar, prindem locuri în rândul 2, imediat în spatele ghidei. Ceva mai târziu aveam să aflăm că autocarul este relativ nou, nu este în exploatare decât de 4 luni. Nu am aflat însă câte locuri are. Cert este că nu se ocupă toate.

Pornim spre nord pe ceea ce pare a fi o autostradă. Și ar putea să fie autostradă dacă n-ar avea intersecții cu sens giratoriu. Trecem de aeroport și continuăm drumul spre nord până la Puerto del Rosario. Acesta este un oraș de circa 30000 de locuitori considerat capitală a insulei. Deși „autostrada” noastră ocolește orașul, ghida ne conduce prin el. Și nu numai pe străzi principale. Are astfel ocazia să ne prezinte câteva date despre acesta, să ne prezinte o serie de clădiri semnificative sau să ne arate portul principal al insulei. Personal, nu am rămas cu mare lucru din acest moment al excursiei. Am făcut câteva secvențe de film în această zonă și ar trebui să le iau la rând pentru a identifica „aceasta este clădirea cutare”, sau „pe partea stângă este instituția Y”.

La ieșirea din oraș revenim la așa zisa autostradă, și ne continuăm drumul spre nord. Drumul este paralel cu litoralul estic al insulei, dar relieful este destul de variat. Cele mai spectaculoase sunt câteva cratere de vulcan, ce nu se ridică la înălțimi foarte mari. De altfel, Fuerteventura este a doua cea mai joasă insulă din arhipelag, după Lanzarote. Cel mai înalt vârf de pe insulă este „Pico de la Zarza" de, numai, 807 m.

După circa 30 de minute intrăm într-un peisaj aparte. Este „Parcul Național Corralejo”, despre care ni se spune că „este cel mai întins deșert din țările europene”. Privit pe Google Earth, acesta are o formă aproape dreptunghiulară de circa 8 km lungime și 2,5 km lățime. Decorul seamănă, oarecum, cu ceea ce am văzut anul trecut în Gran Canaria (vezi articolul scris de @doinafil http://amfostacolo.ro/impresii9.php?iid=84629&d=descopera-gran-canaria--gran-canaria), dar aici nisipul îmi pare ceva mai alb. Exact în mijlocul deșertului este un hotel (Hotel Riu Oliva Beach Resort), care nu ar avea ce să caute într-o rezervație naturală. Noi oprim aici. pentru a mai lua câțiva turiști.

După alte câteva minute ajungem la Corralejo. Acesta este cel mai nordic oraș - stațiune al insulei. Autocarul se învârte pe la vreo trei hoteluri și, în final, adună toți turiștii înscriși. Practic, din acest moment începe excursia noastră, la circa o oră după plecarea de la hotel.

Plecând din Corralejo, mergem spre sud – vest și după circa 20 km ajungem la primul obiectiv al excursiei, „Finca Canarias Aloe Vera”. Aflată în imediata vecinătate a orașului La Oliva, aceasta este o „afacere de familie” ce cuprinde o plantație de aloe vera, un atelier de prelucrare a acestei plante și de producere a cosmeticelor și un magazin de valorificare a acestora. A fost introdusă în circuitul turistic si organizează prezentări în vreo șapte limbi. Are adresă de e-mail, pagină de internet și comercializează și on-line. Se laudă cu 6000 de plante existente în cultură. Prezentarea este identică cu cea pe care am avut-o anul trecut în Gran Canaria (http://amfostacolo.ro/impresii9.php?iid=84662&d=descopera-gran-canaria--gran-canaria). Ce aflăm în plus aici este faptul că numai plantele de cinci ani sunt folosite pentru producție.

Continuăm, apo, drumul spre sud –vest, oarecum prin mijlocul insulei. De data asta avem ceva mai mult de mers până la următorul obiectiv, cam 50 km. Pentru început, în zona localității Tindaya, pe versantul Muntelui Quemada, zărim Monumentul lui Miguel de Unamuno. Acesta a fost un renumit poet, filozof, scriitor, critic literar dramaturg și om politic spaniol din prima jumătatea secolului trecut, care a fost exilat câteva luni, în 1924, în Fuerteventura, de către dictatorul Primo de Rivera. Aici a fost stimat și apreciat de localnici care, după dispariția sa în 1936, au dorit să îi aducă corpul să-l înmormânteze pe insulă. Nu s-a reușit aceasta și au trebuit să se mulțumească numai cu acest monument, creat de un artist local, în 1970. Statuia, așa cum am văzut-o în fotografiile de pe internet, arată foarte bine. Din nefericire, noi trecem destul de departe de ea ca să putem remarca ceva anume!

Pe drum, ghida ne mai vorbește câte ceva despre insulă sau întregul arhipelag. Aflu, deși, intuitiv ar fi trebuit să-mi dau seama de la început, că Fuerteventura înseamnă „Vânt puternic”. De altfel, încă din 1339, navigatorul mallorcan Angelino Dulcert, se referea la insulă ca „Forte Ventura". Săptămâna petrecută acolo m-a convins că numele i se potrivește perfect. Dar, nu am întâlnit aici atâtea centrale eoliene ca în Gran Canaria. Numai două „moriști” am remarcat la un moment dat, din fuga autocarului, destul de departe pentru a putea fi fotografiate. Totuși, o altă teorie consideră că numele insulei derivă din „Fortunatae Insulae”, numele prin care romanii denumeau Insulele Canare.

O a doua idee emisă de ghidă îmi pare, de la început, ciudată. „Insulele Canare nu sunt, așa cum crede toată lumea, insule vulcanice. Sunt insule ridicate prin presiunea creată de mișcările plăcilor tectonice. Vulcanii au completat, ulterior, relieful acestora prin erupțiile ajunse posibile datorită fisurilor rămase între aceste plăci”. Trebuie să recunosc că, odată ajuns acasă, am căutat pe internet susținerea unei asemenea teorii. Nu am găsit nimic. Toate saiturile prezintă aceste insule ca fiind un arhipelag vulcanic. Între acestea, Fuerteventura este „cea mai bătrână”, cu circa 20 milioane de ani vechime, cea mai „tânără” fiind El Hierro, cu numai circa 2 milioane de ani. În același timp, după cum am învățat, la începuturi, America de Sud era lipită de Africa. În timp, cele două continente s-au depărtat, depărtare care continuă și azi. O asemenea mișcare face improbabilă o cutáre a scoarței pământului, care să ridice niște insule în mijlocul Oceanului Atlantic.

După circa o oră, ajungem la următorul obiectiv, aflat în orașul Pájara. De acest oraș ține cel mai mare teritoriu administrativ local („municipalitate”), ocupând practic tot sud – vestul insulei, inclusiv Peninsula Jandía. Legat de această peninsulă, forma acesteia i-a generat Doinei impresia că întreaga insulă are forma unui copan de pui. În Pájara noi trebuia să vizităm „Biserica Maicii Domnului din Regla”. Aceasta este amplasată în centrul orașului, în fața primăriei și este considerată una dintre clădirile emblematice ale insulei. Biserica are două nave paralele separate de un șir de stâlpi. A fost construită în secolul al XVII-lea, în interiorul ei fiind menționat anul 1687. Cea mai remarcabilă caracteristică a bisericii este fațada navei din stânga. Întreaga suprafață este ocupată de elemente sculptate cu reprezentări geometrice, ale soarelui și lunii, păsări, animale, reptile. De la prima vedere, rezultă influența artei aztece asupra acestei realizări. Din nefericire, la momentul vizitei noastre, întreg centrul orașului era un șantier, care bloca accesul în biserică, așa că nu am văzut-o decât pe dinafară. Păcat, pentru că, se pare, și interiorul merită atenție.

În aceste condiții, în restul timpului alocat acestei opriri, am admirat …... parcarea, valea seacă de lângă ea și frumoasa bougainvillea ce împodobește un mal al acesteia. Asta, până când ploaia ne-a gonit în autocar. Eu, în locul organizatorilor, aș fi renunțat la acest obiectiv și aș fi introdus altele pe lângă am trecut pe drum: pitorescul sat La Ampuyenta cu cele câteva puncte de interes ale sale, sau „Eco – Muzeul La Alcogida” amplasat lângă satul Tefía.

Următoarea oprire este la mai puțin de 10 km, în micul sat de pescari Ajuy. Acesta este amplasat pe litoralul vestic al insulei, nord – vest față de Pájara. Prima parte a opririi de aici este dedicată mesei de prânz, inclusă în costul excursiei. La cele câteva case ale localnicilor, sunt aici cinci sau șase restaurante. Rezultă de aici importanța turistică a locului. Noi eram programați la „Casa Pepin”. Încă de pe traseu făcusem comanda, astfel că, în momentul când am ajuns acolo, totul era gata. Se putea comanda mușchi de vită, pulpe de pui sau pește. Noi am ales peștele. În meniu a mai intrat un aperitiv, un pahar de vin alb și o înghețată mică, la cornet de plastic. Peștele a fost același de anul trecut din excursia din Gran Canaria. Știam de atunci că se cheamă „Fogonero”. Este un pește cu carne albă, foarte gustos.

Dar noi venisem aici pentru a vedea „Peșterile de la Ajuy”. După masă, ghida ne acordă 45 de minute pentru aceasta. „15 minute dus, 15 minute faceți poze și 15 minute întors”. Ușor de zis, dar mai greu de făcut. Cei circa 800 m de parcurs s-ar putea face ușor în 15 minute dar, pe ultima parte sunt niște trepte destul de abrupte, pe înălțimea unui bloc de 10 etaje. De coborât este ușor, la urcat este mai greu, mai ales de la o vârstă încolo. Până și internetul spune că durata vizitei trebuie să fie de cel puțin o oră. Din grupul nostru, în afară de o altă pereche, ceva mai tânără, nu am mai remarcat pe altcineva să se încumete la acest drum.

Coborâm de la restaurant până pe plajă. Și aceasta este cu nisipul negru. Păcat că scurta ploaie măruntă și timpul, ne presează, astfel că nu putem să-i acordăm mai multă atenție. Dar descoperim un panou cu informații turistice. Aflăm, astfel, că Ajuy a fost declarat „Monument Natural” în 1994 și este inclus în „Parcul Rural Betancuria”.

Aceasta s-a întâmplat datorită caracteristicilor paleontologice și geologice. Eu nu știam decât de peșteri. Dar aici există cele mai vechi lucruri din Arhipelagul Canare. Sunt considerate de o valoare științifică enormă o serie de dune consolidate, fosile marine sau sedimente oceanice observabile peste nivelul apei. Mai sunt de menționat urme ale activităților umane din secolele trecute: cuptoare de var, vama sau portul („Puerto de la Peña”) din care erau expediate materiale spre celelalte insule. Și astăzi, străzile din cartierul Veguata din capitala insulei Gran Canaria sunt pavate cu calupuri de piatră aduse de aici.

Părăsim plaja și urcăm o rampă pietruită și relativ comodă, cale de vreo 20 m înălțime, după care ajungem la o potecă paralelă cu oceanul. La un moment dat, aceasta are o ramificație semnalizată spre dreapta. Duce către zona de fosile. Noi ne grăbim spre peșteri. Poate ne vom abate la întoarcere, dacă mai avem timp. Aproape de capătul traseului, când intrăm în ceea ce am denumit eu „Golful Peșterilor” ajungem la o nouă bifurcație. Cea din stânga coboară și ne duce la peșteri, iar cea din dreapta urcă pentru a ajunge la „Mirador”. Începem cu partea dreaptă și mai urcăm câțiva metrii. De sus, perspectiva asupra golfului și a oceanului este foarte frumoasă! Dar nu avem prea mult timp de poze. Drumul până la peșteri, de la intersecție, cică mai durează 5 minute. și este vorba numai de coborâre. Dar cât va dura la urcare? Coborârea se face în două etape. Aproximativ la jumătate este o platformă intermediară. Din mijlocul acesteia se ridică un „stâlp” cu o secțiune perfect rectangulară, de circa 1.00 x 1.50 m. și o înălțime de aproximativ 10 m. Nu am găsit nicăieri nici o indicație despre acesta. Dacă nu cumva este o zidărie făcută de mâna omului, atunci este o sculptură a acestuia într-un pachet de roci sedimentare, pentru a pune în evidență stratificația acestora. Nu cumva are dreptate ghida cu teoria ei privind originea insulei? Doina se oprește aici. Eu cobor mai departe, până la nivelul apei și ajung la intrarea în prima peșteră. Deschiderea acesteia spre ocean este imensă, dar, apoi, se îngustează spre interior. Nu am timp să merg decât vreo 20 m spre înăuntru. Nu am idee cât de adâncă este, înțeleg că nu foarte mult și că se înfundă brusc. Revenind în zona intrării remarc, în peretele estic, o deschidere care permite accesul în a doua peșteră. Rămân numai cu remarca.

Ajuns acasă am căutat destul de mult o teorie privind modul cum s-au format aceste peșteri. Pereții și pardoseala sunt din rocă neagră, clar vulcanică, dar foarte neregulată, colțuroasă. Nu pare a fi o eroziune a apei sau a vântului și nu seamănă nici cu tunelele de lavă pe care le-am văzut în Lanzarote. Nu am găsit nimic.

Drumul înapoi presupune o oarecare gâfâială la urcarea celor 10 etaje de trepte abrupte și apoi, un marș forțat pe poteca, relativ, orizontală. Am, totuși, timp să remarc pe o platformă orizontală dintre potecă și faleza abruptă, o fâșie de lavă neagră, lată de 1 – 2 m și lungă de câteva zeci de metrii, între două zone de sol mai deschis la culoare. Pare o ilustrare perfectă a teoriei ghidei privind erupțiile vulcanice prin fisurile tectonice. Din nefericire, nu sunt „pe fază” pentru a o fotografia. Și nimeni nu are o asemenea fotografie. Găsesc însă la prietenii care au vizitat zona în altă zi, o fotografie cu stratul de lavă orizontal, vizibil într-un perete vertical, făcută probabil în zona fosilelor, unde noi nu am mai ajuns. Nu este același lucru. Aici poate avea explicația unei erupții târzii, când stratul de lavă se depune peste straturi anterioare. Dar apar alte întrebări acum. Cum de un strat de lavă, aici orizontal, ceva mai încolo este vertical?

Ultimul urcuș, de pe plajă până în parcare, „scoate untul”l din noi. Totuși, ajungem în autocar cu un minut înainte de ora anunțată pentru plecare.

X X

X

Cred că trebuie deocamdată să mă opresc aici. Întregul articol are 8 pagini A4, scrise cu Calibri 12, la 1,5 rânduri, și aproape 4800 de cuvinte. Este prea lung și trebuie împărțit în două. Mi s-a spus de mai multe ori (și de mai multe persoane) că articolele lungi plictisesc. Voi reveni cât de curând.

---

VIZUALIZĂRI: 3570 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI