Biserica Nașterii Domnului din Betleem – locul de unde Mântuitorul a pornit cronometrul erei noastre

TIPĂREȘTE

Am ezitat multă vreme să purced iarăși la scris. Nu am fost în criză de subiecte, nici în sărăcie de inspirație, mai degrabă timpul sau mai bine spus - insuficiența lui m-a forțat să mă mărginesc doar la lectură. În plus, fără a fi habotnică, destinațiile mele de călătorie din ultimii ani au fost cu precădere orientate către situri și repere ale credinței creștine, iar o simplă trecere în revistă a acestora trezea în mine o oarecare suspiciune, cum că review-urile pe aceste teme i-ar îndreptăți pe cititori să mă onoreze cu vreunul dintre epitetele sinonime ce portretizeză un pelerin consecvent... preacuvioasa, cucernica, evlaviaoasa sau pioasa site-ului. Iar la final de an, când @Costi ar face controversatul său bilanț subiectiv, să recuperez de la @magdalena mult râvnitul trofeu... ”Poala popii”! :)

Cu timpul, am realizat că nicidecum nu m-ar deranja o atare titulatură, iar mai nou, chiar mă tem că aș fi la concurență cu mulți alți useri, între care @Michi, @capca1 și @Dan&Ema ar fi printre cei mai redutabili adversari. :)

Așa că, iată-mă acum, în prag de Sfântă sărbătoare a Crăciunului, rememorând alături de voi, cititorii, un moment asortat împrejurărilor, acela al vizitei la Biserica Nativității din Betleem sau Biserica Nașterii Domnului, așa cum este îndeobște cunoscută în toată lumea.

S-a întâmplat în aprilie 2013, în prima zi a pelerinajului nostru. Programul de vizitare în acea zi debutase cu întârziere din cauza fortuitei întâmplări de la aeroportul Ben Gurion, în care două doamne din grupul nostru fuseseră reținute la birourile de securitate vreme de câteva ore, pînă aproape de ora 11,00.

Nu ajunsesem încă la hotelul ce avea să ne fie gazdă timp de trei nopți, dar deja trecusem (pe viu!) în revistă unele dintre obiectivele trecute în programul de vizitare : Biserica Sf. Gheorghe din Lod și cîteva din locașurile sfinte de pe Muntele Sion : Biserica Adormirii Maicii Domnului, Foişorul „Cina cea de Tain㔺i Mormântul Sfântului Prooroc şi Psalmist David. Eram așadar la capătul unui drum de la Tel Aviv la Ierusalim și Betleem, cu bagajele adăpostite încă în burta autocarului și tânjind după o cină caldă și un duș revitalizant. Așa încât, anunțul venit din gura ghidei, cum că mai aveam încă un obiectiv de vizitat în acea zi, fără a ne spune și despre ce este vorba, l-am primit cu toții cu resemnarea celui care nu prea mai are chef de dănțuit, dar care n-are încotro dacă deja a intrat în horă. Apoi, dintr-o dată ne-am înviorat, afând care este ținta călătoriei noastre din acel moment, căci Biserica Nașterii Domnului este desigur, după Biserica Sfîntului Mormânt, locul cel mai venerat de creștini în Țara Sfântă.

Am trecut granița marcată de un zid înalt, încoronat cu sârmă ghimpată până la înălțimea de 4-5 metri, care desparte Ierusalimul de Betleemul aflat sub autoritate palestiniană. Autocarul nostru nu a fost oprit la punctul de trecere, astfel că foarte repede am ajuns în parcarea rezervată turiștilor din vecinătatea arealului care ne interesa : locurile legate de Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos. De acolo am purces a străbate pe jos distanța nu foarte mare până la Biserica Nașterii Domnului, trecând fără a ne opri pe lângă Grota Laptelui, o peșteră în care se spune că ar fi fost alăptat pentru prima dată după nașterea sa, Mântuitorul Iisus Hristos. Pe locul cu pricina se află o mică bisericuță, clădită peste cavitatea din stâncă. Culoarea albă a pietrei, deosebită de gălbuiul rocilor din jur, este, se spune, semnul că laptele Fecioarei a stropit stânca, albind-o astfel pentru totdeauna. Că este un loc sfînt, nu rămâne nicio îndoială, căci aici s-au împlinit multe rugăciuni ale celor fără copii, dornici să devină părinți. Preotul însoțitor de grup ne-a spus că acolo se fac slujbe speciale de către călugării franciscani care administrează situl, adevărate ritualuri, în cadrul cărora se folosește pământ din grotă, iar cei care participă la aceste slujbe cu nădejdea de a avea copii, trebuie să urmeze niște instrucțiuni anume, în cadrul cărora postul și rugăciunea nu pot lipsi. Că rezultatele sunt spectaculoase, o dovedește mulțimea de scrisori, daruri și donații pe care biserica franciscană le primește și le afișează la vederea pelerinilor.

Am străbătut așadar drumul spre Biserica Nașterii, trecând pe lîngă o mulțime de magazine arabe, cu obiecte artizanale din lemn, toate evocând momentul Nașterii Mântuitorului : magii, steaua călăuzitoare, grota nașterii, ieslea, închinarea păstorilor, contemplarea Pruncului Sfânt de către Maria și Iosif. În mod de-a dreptul paradoxal, palestinienii nu se sfiesc să profite material de pe urma notorietății personajelor biblice, știut fiind că în cultura religioasă musulmană, Iisus este considerat doar un profet.

În sfârșit, iată-ne în fața Bisericii Nașterii Domnului! Ea se află în extremitatea estică a Pieței Ieslei, încadrată pe latura dreaptă a pieței de Biserica Armeană, iar pe stânga de Mănăstirea Franciscană și Biserica Sfânta Ecaterina.

Are o fațadă simplă, cu nimic scoasă în evidență, iar intrarea mică în raport de corpul navei este aproape neobservabilă. Înainte de a accesa interiorul, ghida a ținut să ne atenționeze : ”vedeți, portalul intrarii a fost inițial mult mai mare. În susul zidului se mai văd urmele arcadei originale. Ea a fost ulterior zidită, iar intrarea mult micșorată, pentru a evita profanarea bisericii de către ocupanții musulmani ai locurilor, care nu se sfiau să intre călare în sfântul lăcaș. De aceea această intrare a fost numită ”Ușa umilinței.” Un nume mai inspirat nici că se putea! El ne impune, indiferent de confesiune și de gândul cu care am venit aici, să ne aducem aminte că a călca pe urmele Creatorului înseamnă mai înainte de toate smerenie și recunoștință.

Trecând pragul bisericii, dincolo de micul atrium de la intrare, împărțit în două încăperi cu trecere dintr-una în alta, descoperim impresionanta și măreața deschidere interioară a Bisericii Nașterii Domnului : o navă centrală cu acoperiș din bârne de lemn, mărginită pe laturile longitudinale de câte două nave mai înguste și mai joase, separate între ele de patru șiruri de coloane ionice din granit roșiatic, câte 11 pe fiecare rând. Toate coloanele sunt pictate cu chipuri de sfinți și multe au incorporate în trupul lor moaște ale sfîntului zugrăvit, așa încât nu-i de mirare când vezi pe câte cineva care se roagă în fața vreunei coloane, invocând ajutorul sfîntului portretizat acolo.

Nava centrală, mult mai înaltă decât cele de pe laturi, are și iluminație naturală, zidul de susținere a acoperișului fiind penetrat de câte o fereastră pentru fiecare interval dintre cele 22 coloane laterale ce susțin zidurile de deasupra lor. În fundalul ei, strălucește catapeteasma minunat ornamentată a altarului central, construit chiar deasupra Sfintei Peșteri în care tradiția spune că s-ar fi născut Hristos. Altarul, ca și biserica în sine, se află sub administrarea Bisericii Ortodoxe Grecești, alte două culte împărțind spațiile adiacente acesteia : catolicii Mănăstirea și Biserica Sfânta Ecaterina, armenii- Biserica armenească a Nașterii Domnului și două paraclise altar în Biserica Nașterii (Altarul Magilor și Altarul Fecioarei Maria).

Ca una ce mi-am dorit nespus de mult să ajung la locul Nașterii Domnului, și nu din motive turistice, ci dintr-o pornire de credință, a fost destul de ciudat pentru mine să trec pragul acestei biserici și să fiu tulburată în primele momente nu de conștiința cutremurătoare a faptului că aici s-a născut Iisus, ci de pornirea cu totul lumească de a evalua sfântul lăcaș din punct de vedere estetic, constructiv și architectural. Și nu-i doar o întîmplare, nici o lipsă a trăirii divine, faptul că cel ce se află pentru prima dată aici, în pragul Bisericii Nașterii Domnului, este tentat la început să privească biserica cu ochii vizitatorului neutru și chiar s-o compare cu alte lăcașuri similare văzute în trecutele călătorii. Mie asta mi se întâmplă mereu, pentru că fiecare biserică este frumoasă și unică în felul ei, iar infrastructura este cea dintâi cu care dau ochii și de aceea îmi captează dintr-un început atenția. Și totuși, locul atins de Mântuitorul Iisus Hristos este cu totul unic, de nereprodus și incomparabil, de aceea, mă întristează că revelația primului moment petrecut în pragul acestei biserici a fost unul cât se poate de lumesc.

Cât despre Biserica Nașterii Domnului, fără îndoială se poate spune că și aceasta este unică prin înfățișare și grandoare. Nu-ți vine să crezi că în secolul 4 se construiau biserici atât de masive, pline de personalitate, făcute să dăinuie, iată, încă 16 secole! Este cea mai veche biserică creștină din Betleem, ctitorie a împărătesei Elena din anul 326. Două secole mai târziu, împăratul Iustinian a finanțat restaurarea lăcașului, ocazie cu care s-au făcut și câteva modificări arhitecturale de substanță, între care transformarea vechiului altar poliogonal într-unul central cu două abside laterale, delimitarea atriumului de la intrare în pridvor și nartex (pronaos), acoperirea mozaicurilor de pe podea cu plăci mari de marmură și împodobirea pereților de incintă cu mozaicuri de mare finețe.

În secolele ce au urmat, fiecare nouă stăpânire a lăsat câte o amprentă mai mult sau mai puțin evidentă în trupul acestei unice biserici, dar niciodată ea nu a fost distrusă. Tradiția spune că a fost cruțată de năvălitorii persani pentru că printre mozaicurile de pe pereți se regăsea reprodusă și scena biblică a închinării magilor la Nașterea Mântuitorului, iar veșmintele lor persane, cu turbane și bijuterii orientale, le-au dat iluzia că acesta e un lăcaș închinat deopotrivă creștinilor, dar și arabilor.

Din bogăția decorațiunilor interioare de odinioară, astăzi supraviețuiesc doar câteva fragmente ale mozaicului pardoselii de pe vremea Sfintei Împărătese Elena (într-un spațiu central, acoperit de obloane de lemn, deschise în parte pentru a putea fi admirate de vizitatori), cîteva mozaicuri aplicate pe pereții centrali, precum și cele 44 coloane din granit. De dată mai recentă, dar tot veche de secole, este catapeteasma din lemn sculptat și picturile de pe coloane, atât de șterse de timp, încât puține chipuri de sfinți mai pot fi zărite cu claritate.

La altarul orthodox din Biserica Nașterii Domnului slujba Liturghiei se desfășoară doar duminica și în sărbători, privilegiul de a găzdui Sfânta liturghie zilnică revenind Sfintei Peșteri, în fiecare dimineață între orele 5,30 – 7,00.

După spusele părintelui însoțitor, la momentul vizitei noastre în altarul central se desfășura Denia Acatistului Născătoarei de Dumnezeu și slujba laudelor de la Vecernie. O mulțime de oameni era prezentă între stranele micului paraclis ce înconjoară altarul. Noi însă nu venisem decât cu gând de închinare la locul Nașterii Mântuitorului, așa încât am urmat fără zăbavă semnele de ghidare ale celor ce se ocupau cu păstrarea ordinii în marele naos, încolonându-ne în tăcere unii în spatele celorlalți și îngroșând la rându-ne, șirul lat de 10-15 oameni și atât de lung, încât înconjura pe extremități imensa sală (cca 60 metri lungime și 30 lățime), pornind din partea stângă a altarului și până spre dreapta sa, pe sub capitelurile celor 44 coloane de granit.

Oamenii de ordine erau deosebit de aspri și autoritari, încât nimeni nu și-a permis să iasă din rând ca să vadă mai îndeaproape mozaicurile ascunse parțial sub obloane, sau să aprindă vreo lumânare la altar. Așa se face că n-a fost chip nici să captez imagini foto de mai mare acuratețe, nici să identific coloana pe care este pictată icoana Mântuitorului care deschide și închide ochii. Acasă aveam cunoștințe care o văzuseră, iar impresiile lor erau atât de divergente (unii spuneau că au văzut-o numai cu ochii închiși, alții doar cu ochii deschiși, iar unii o văzuseră chiar clipind), încât tare mi-aș fi dorit să văd și au acel chip al Mîntuitorului și să-i descopăr expresia ochilor. Pierdută printre nenumărații pelerini așezați la rând, n-am putut s-o întreb nici pe ghidă despre acest subiect, nici pe preotul însoțitor, aflat mult în față, citind pentru cei din juru-i pericopa evanghelică despre Nașterea Mîntuitorului. Și parcă pentru a compensa în parte regretul că n-am avut parte să contemplu icoana Domnului cea care închide și deschide ochii, câteva luni mai târziu aveam să descopăr pe YouTube un videoclip dedicat acestei icoane, pe care aș ruga webmasterul să-l posteze ca ilustrație video la acest review (youtube). Cu siguranță cei ce-l vor privi, vor fi convinși că nu-i vorba decât de o iluzie optică, dată de maniera picturală în care au fost redați ochii, astfel încât aceștia să-ți apară deschiși sau închiși în funcție de distanța de la care privești. Rămâne totuși inexplicabilă mărturia atâtor oameni care aflându-se în același tip acolo și privind chipul pictat al Mântuitorului când mai de aproape, când mai de departe, să nu zărească nicio schimbare în aspectul ochilor, pe care unii îi vedeau doar închiși sau doar deschiși, uneori clipind, indiferent de distanța de la care priveau. S-a întâmplat chiar ca doi oameni stând alături, umăr lângă umăr, să deslușească diferit chipul Mântuitorului, unul văzâdu-l cu ochii închiși, celălalt cu ochii deschiși. Oare Mântuitorul voiește a ne vorbi astfel pe măsura credinței sau necredinței noastre? Cine știe?!

În sfârșit, coada noastră a înconjurat laturile bisericii, iar noi am ajuns pe rând la intrarea în absida dreaptă a naosului. Trecându-i pragul, câte șase persoane deodată la interval de două-trei minute, parcă am fi trecut un hotar, căci în contrast cu semiobscuritatea naosului, absida era intens luminată. Și acea atmosferă aproape explozivă părea să izvorească din altarul Preasfintei Fecioare Maria, pe baldachinul căruia strălucea Icoana Făcătoare de Minuni a Născătoarei de Dumnezeu ”Betleemița”, cea care a plans zile în șir la începutul anului 1998, înainte de începerea celei de-a doua Intifade.

Îndreptându-mă spre ea, dintr-o dată parcă sufletul meu a fost cutremurat de un simțământ pe care oricât m-aș strădui să-l evoc, sunt sigură că nu voi reuși vreodată. Cert este că am fost inundată de un sentiment profund de pioșenie, umilință și recunoștință că Dumnezeu mi-a îngăduit să pășesc pe acele locuri sfințite de trecerea Lui. Mi-ar fi plăcut să zăbovesc mai mult în fața Betleemiței, să mă rog acolo în liniște și să simt mângâierea Maicii lui Dumnezeu. Din păcate, șirul pelerinilor era în neîncetată mișcare și după doar câteva închinăciuni în fața icoanei făcătoare de minuni, am fost grăbită de unul dintre slujitori să trec mai departe. N-am apucat nici măcar să rostesc o rugăciune, ci doar să murmur câteva cuvinte de mulțumire. Am aflat apoi de la părintele însoțitor, că așa se întâmplă la fiecare sfârșit de săptămână, căci atunci crește mult numărul vizitatorilor. Altfel, în cursul săptămânii te poți ruga aici în tihnă oricât de mult vei voi.

Mai departe însemna să cobor alături de ceilalți cele câteva trepte ce duceau în Grota Nașterii. Păstrând același simțământ de evlavie și conștientizând mai mult ca oricând cât de mare e îndurarea lui Dumnezeu care, în pofida nemerniciei mele, mi-a îngăduit să ating toate aceste locuri sfințite de trecerea Lui și să nădăjduiesc că astfel îmi voi curăți cât de puțin sufletul întinat, am ajuns în Grotă. M-am închinat și am sărutat steaua de argint pusă pe locul unde tradiția spune că s-ar fi născut Hristos. Și închipuindu-ți-l acolo, un prunc curat și nevinovat, nu poți să nu te întrebi dacă pruncul Iisus a fost conștient chiar din momentul zămislirii lui de misiunea de salvare prin jertfa propriei vieți. Căci atât de mare e dimensiunea acestei jertfe, încât greutatea ei n-ar putea fi purtată decât de un Fiu al lui Dumnezeu! Dar un copil, fie el și Fiul lui Dumnezeu, ar putea fi împovărat cu conștiința misiunii sale jertfelnice? Nu știm și nu știm care este judecata lui Dumnezeu, dar știm cuvintele Mîntuitorului reproduse în Sfânta Evanghelie : ”Ceea ce la oameni este cu neputință, la Dumnezeu este cu putință. ”

În interiorul grotei am avut vreme să zăbovim cam 10 minute, timp în care ne-am închinat și la micul altar catolic aflat spre ieșire, dar și la locul din penumbră luminat de cinci candele roșii despre care se spune că ar fi locul ieslei în care a fost așezat Iisus îndată după ce a fost născut.

Am contemplat mai pe îndelete Altarul Nașterii luminat de 15 candele și vegheat de deasupra de șapte icoane având toate ca personaje pe Domnul Iisus Hristos și Maica Lui : una de dimensiuni mari, semirotundă, evocând momentul Nașterii Mântuitorului, alte șase așezate sub ea, cu scene biblice în derulare cronologică : Bunavestire, Nașterea Domnului, Botezul, Răstignirea, Coborârea de pe Cruce și Înălțarea.

In scobitura rocii de dedesubt, pelerinii îngenunchiau și sărutau steaua de argint cu 14 raze, câte una pentru fiecare din cele 14 semniții iudaice, de la Avraam până la Hristos. Se spune că steaua a fost dăruită Sfântului lăcaș de unul din domnitorii români, Constantin Brâncoveanu sau Ștefan Cantacuzino. În 1847 steaua a fost sustrasă de către un fanatic care apoi a returat-o sub anonimat. A fost însă o secvență istorică cu mare impact emoțional, încât a aprins scânteia crizei care a dus la Războiul Crimeii, iar pe plan organizatoric a impus schimbarea administrației Bisericii Nașterii Domnului, aceasta trecând oficial de la catolici, la grecii ortodocși, sub jurisdicția Patriarhiei Ierusalimului.

Grota nu e mare (7/3 metri), nici înaltă, iar pereții săi sunt ascunși de draperii ritualice, care nu lasă descoperită stânca decât la nivelul boltei întărite cu corzi de fier, pentru a o face mai rezistentă sub povara altarului central care se află chiar deasupra. Se înțelege așadar de ce accesul se face în grupuri restrânse ca număr, iar staționarea nu poate fi decât de mică durată.

O ultimă închinare și o ultimă privire spre locul Nașterii Domnului, apoi ne-am strecurat pe cea de-a doua ușă de acces în grotă, cea care ne conduce în absida stângă a bisericii. Acolo se află altarul armenesc al Închinării Magilor și al Sfintei Născătoare de Dumnezeu, pe lângă care am trecut cu toții în grabă, căci tocmai se desfășura o slujbă cu mulți credincioși și nu voiam să perturbăm în niciun fel serviciul divin.

De-acum, drumul spre ieșire era liber, așa că adunați cu toții în fața Bisericii, am purces la a finaliza ultima etapă a periplului nostru din acea zi. Asistați de binevoitoarea noastră ghidă și de blândul părinte Iustin, am dat o raită prin împrejurimi, un mic circuit cu opriri mai lungi sau mai scurte, pe măsura explicațiilor ce se impuneau și de amplitudinea obiectivului vizitat. Astfel ni s-au descoperit și celelalte altare creștine din proxima vecinătate a Bisericii Nașterii Domnului :

-înspre nord, Biserica catolică și capelele sale subterane, dintre care una, spune tradiția, ar fi fost locul unde s-ar fi odihnit Iosif, logodnicul Mariei și unde a primit prin Arhanghelul Gavriil poruncă dumnezeiască ”să ia Pruncul și pe mama Lui și să fugă în Egipt”. Dintre celelalte capele aflate aici una este dedicată sfinților prunci uciși la porunca lui Irod, iar alta Sfântului Ieronim, pustnicul autor al Vulgatei, prima traducere în limba latină a Bibliei. Capela Sfântului Ieronim se află pe locul în care a sihastrul a murit și în care au fost găsite moaștele sale înmiresmate, care ulterior au fost depuse la Biserica Santa Maria Maggiore din Roma.

Toate aceste capele sunt înlănțuite de-a lungul unui coridor legat direct de Sfânta Peșteră, pentru a facilita accesul prelaților la slujba zilnică a Sfintei Liturghii catolice. Bineînțeles, pasajul nu este abordabil pentru pelerini.

Biserica cu hramul Sfânta Ecaterina este o biserică mai nouă, cu arhitectură gotică clasică. Ea este cunoscută în toată lumea, deoarece de aici se transmite în fiecare an slujba Crăciunului catolic, atât la radio, cât și la televiziune. A fost construită pe locul unde se spune că Hristos I s-a arătat Ecaterinei anunțându-i apropiata moarte martirică.

- Mănăstirea Franciscană Sfânta Ecaterina, situată tot pe partea de nord a așezământului, pare și ea o construcție de dată mai recentă, dar asortată întrutotul peisajului istoric de alături. Am admirat-o din exterior, la fel cum am admirat eleganta clădire cu patru etaje a Casei Nova, un fel de hotel-pensiune pentru pelerinii catolici, după cum ne-a explicat ghida.

- pe partea de sud am făcut ultimul popas în fața turnului clopotelor. Dincolo de el ne aștepta Grota Sfinților 14.000 Prunci Martiri, în care sunt păstrate nenumărate fragmente osoase umane, moaște ale nevinovaților prunci uciși din porunca regelui Irod, dar și ale unor călugări martirizați în invazia persană din secolul 7. Am fost consultați dacă e cazul să vizităm situl sau nu. Bineînțeles, oboseala unei zile începute de la ora 2 a nopții, foamea și mai ales subiectul lugubru al acelei propuse vizite, ne-au îndreptățit să răspundem în cor : vrem la hotel!

Iar autocarul ne-a dus pe dată, punând punct unei zile epuizante sub aspect fizic, dar atât de generoasă în împliniri duhovnicești! Îmi doresc, dar nu știu dacă voi mai călca vreodată pe pământul sfânt atins de făptura Mântuitorului Iisus Hristos. Dar știu că bucurie duhovnicească mai mare n-am avut vreodată, decât mergând pe urma pașilor Lui. Iar acea bucurie inconștientă o retrăiesc și acum, când alerg pe poteca amintirilor. V-o doresc și vouă, dragi cititori, căci dintre toate călătoriile, aceasta este călătoria care te împlinește și te schimbă cel mai mult în bine.

---

VIZUALIZĂRI: 8735 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI