Insula Capri - frumoasă chiar și sub nori și ploaie

TIPĂREȘTE

Din vacanța noastră pe Coasta Amalfitană mai rămăseseră două zile, pentru ambele previziunile meteo erau amestecate, deci nu prea mai conta în ce ordine vom executa ultimile două activități pe care le aveam pe lista cu „musai”. Am hotărât aleatoriu ca următoarea să fie vizitarea insulei Capri și în acest scop ne-am trezit destul de devreme, astfel că am reușit să prindem ferry de 8:30 (19,3 euro biletul). Pe cer, pătura de nori părea să se mai destrame pe ici, pe colo și mă rugam la soare să-și arate ochișorii, să coloreze și pentru noi minunățiile de peisaje pe care le văzusem prin fotografii!

Vasele ce fac legătura între Sorrento și Capri sunt, în mare, de două feluri: doar pentru pasageri (mai rapide, drumul durează cam 20-25 de minute) și din cele mai mari, ce transportă și mașini (fac în jur de 40 de minute și sunt un pic mai ieftine). Ambele sunt deservite de 2 companii, Caremar și Alilauro, iar frecvența plecărilor e destul de ok, să zicem că am numărat 12-14 curse pe zi în ambele sensuri.

Vaporașul nostru s-a umplut ochi, așa că odată așezați pe banchete, ne-a fost aproape imposibil să ne mai foim prin zonă fără să deranjăm franțujii din capătul rândului, deci nema poze cu insula apropiindu-se de noi; făcu Tati vreo câteva prin geamul murdar din spate, dar nu-s de arătat la lume.

Am debarcat în Marina Grande, portul nordic al insulei, unde mai multe rânduri de diguri delimitează portul comercial de cel turistic. Ne-au întâmpinat zeci de bărci mai mari sau mai mici legănându-se pe apele de culoarea oțelului și agitația specifică unui astfel de loc, intens vânat de hoardele de turiști în toate anotimpurile. În stânga, se zăreau casele de bilete pentru excursiile pe mare, circuitul în jurul insulei și vizitarea Grottei Azzurra, dar m-am ținut tare și i-am lămurit pe ai mei că nu merită, mai bine scotocim pe uscat.

În capătul cheului am descoperit Centrul de Informații Turistice și m-am gândit că nu ne-ar strica o hartă; în rest, despre obiective îmi făcusem o idee, cam selectasem din ele, știam că insula pare micuță, dar bogată și nu pot fi văzute toate în cele câteva ore pe care le aveam noi la dispoziție! În fața mea nu era decât o pereche de italieni, dar atâta l-au năucit de cap pe tipul cu explicațiile, că după vreo 10-15 minute, când mi-a venit rândul, n-am mai avut tupeu să zic decât atât: „Only a map, please!”, ceea ce a făcut toată coada din spatele meu (care până atunci făcuse mărunțel din buze) să izbucnească în râs. Oricum, deja toată lumea aflase tot ce era de aflat, ce-i de vizitat, cât durează, care-i ordinea optimă, unde să mănânce, de unde să-și cumpere aspirină, în caz de...

Aflasem și că nu funcționează telescaunul ce face legătura dintre port și Capri, deci singurele variante de ajuns acolo erau mersul pe jos pe șosea și autobuzul. O recomand pe a doua, n-are rost să pierdeți timp prețios plimbându-vă pe șoseaua serpentinoasă, oricum aceleași peisaje le veți admira și din mașină, precum și din multe alte locuri de belvedere răspândite prin toată insula. A, și mai e o variantă de deplasare, cât pe ce să uit de taxiurile luxoase staționate chiar în capătul portului; nu mă întrebați de tarif, mi-e frică și să mă gândesc!

Stația de autobuze se află imediat în dreapta, lângă Centrul de Informații Turistice, în Piazza Vittoria. Biletele se cumpără de la casele din vecinătate; tot acolo se află și casele pentru vaporașe. Din Marina Grande pleacă vreo 4-5 trasee și trebuie să spui vânzătoarei unde vrei să ajungi, căci, deși costă la fel (2 euro pe sens), biletele arată diferit și e posibil să ai probleme la îmbarcare. În stația de autobuze sunt delimitate cu ajutorul unor benzi mai multe culoare, te încadrezi pe cel corespunzător destinației tale și stai frumușel la coadă. Autobuzele sunt mici și înguste, aproape că te înduioșezi când le vezi și de obicei pleacă ticsite. Nu-i bai dacă n-ai încăput într-unul, în curând (10-15 minute) vine altul! :) Nu te enerva, ești în Capri doar, una dintre cele mai frumoase insulițe din lume! :)

Am ales să începem vizita noastră cu orășelul Capri, așa cum sugerase tipul de la informații perechii de italieni; explicația lui era că spre Capri autobuzele sunt mult mai dese decât spre Anacapri. Insula e muntoasă și ambele localități sunt situate sus, pe câte un munticel (Capri la 142 m înălțime, iar Anacapri la 286 m!). Ne-am compactat și noi într-unul dintre autobuzele de jucărie, noroc că drumul nu durează decât vreo 10 minute, imediat te trezești debarcat în stația suspendată deasupra mării. De aici doar câțiva pași ai de făcut până în inima orășelului Capri, Piazza Umberto I, alintată Piazzetta, mărginită pe o parte de turnul cu ceas al primăriei, iar pe altă parte de Chiesa di San Stefano.

Urcarăm către aceasta treptele decorate în părți cu plăci de ceramică pictată, în care am recunoscut celebra șopârlă albastră, ce ar mai trăi în zilele noastre doar pe cele 3 stânci din vecinătatea insulei, numite generic Faraglioni. Făcurăm și o mică incursiune în interiorul bisericii și ne plăcură decorațiunile simple, albe, luminoase, contrastând plăcut cu altarul sculptat în lemn. Dar ne atraseră mai mult labirintul de străduțe și vechile clădiri - mici și cochete palazzo, multe inscripționate în acest sens întru aducere aminte, despre familiile celebre și bogate ce le-au locuit...

Ne-am intersectat cu un grup de pensionari nordici, conduși de ghid și ne-am luat după ei, depășindu-i cu prima ocazie; direcția ne interesa! Ne ieși în cale parfumeria renumită Carthusia, expunând în vitrine zecile de flacoane colorate cu combinații vechi, secrete de esențe florale specifice insulei... Am recitit cu plăcere povestea cu călugărul mânăstirii San Giacomo, care, luat prin surprindere de vizita reginei Giovanna (=Jeane=Ioana) d'Anjou, s-a precipitat în a-i alcătui un buchet din cele mai parfumate flori culese de pe stâncile învecinate, buchet ce a fost păstrat în apă timp de 3 zile, cât poposi regina pe insulă.

Surpriza a venit după aceea, când călugărul a remarcat mirosul minunat cu care fusese dăruită apa ce păstrase florile în viață. A revenit apoi alchimistului mânăstirii rolul de a identifica „vinovații”: rozmarinul și garofița sălbatică de Capri. Se mai spune că secretul a fost ținut bine ascuns timp de secole și că de-abia în 1948 s-ar fi re-descoperit în arhiva mânăstirii vechile rețete de parfumuri; cu permisiunea Papei, acestea au fost înmânate unui chimist din Torino, care a creat cel mai mic laborator din lume, numit Carthusia (= certosa = mânăstire). Azi, parfumurile Carthusia sunt cunoscute în toată lumea drept etalon al nobleței, prețurile fiind pe măsură!

Am recunoscut în stânga silueta vechii mânăstiri cu pricina, care nu se afla neapărat pe lista noastră de vizitare (deși mi-ar fi plăcut, dar la ceva trebuia să renunțăm). Așa că ne-am continuat plimbarea pe aleea din față, bogat împodobită cu flori, care ne-a condus fix în fața intrării în Giardini di Augusto. Am plătit câte 1 euro la casa de bilete din apropiere și-am intrat.

Parcul nu e mare, dar e foarte drăguț, organizat pe mai multe terase, decorat cu flori multicolore și cu statui; platforma superioară oferă vederi splendide către Faraglioni și către Via Krupp. Terenul a fost cumpărat de către industriașul german Friederich Alfred Krupp la sf. sec. 19, tot el a amenajat grădinile și le-a oferit municipalității. În același timp, a construit un drum de promenadă, menit să lege Certosa di San Giacomo de Marina Piccola, celălalt port al insulei, situat în partea sa sudică. Drumul a fost terminat în primăvara lui 1902 și a fost numit după Krupp, care a fost investit cu titlul de cetățean de onoare al orașului. În ultimii ani, aleea a tot fost închisă și așa am găsit-o și noi, înțeleg că încă necesită consolidări ale pereților stâncoși. Aspectul său șerpuitor poate fi totuși admirat de sus, din grădinile Augustus - un peisaj care-ți taie răsuflarea, chiar și stropit cu câteva picături de ploaie, cum s-a nimerit în cazul nostru! Nu le-am băgat în seamă prea tare și-au plecat cum au venit.

Ne-am întors spre Piazzetta, aveam de ales între vizitarea Villei Jovis și plimbarea în cerc, pe țărmul mării, incluzând Arco Naturale. În primul caz aveam să vedem rămășițele vilei ridicate de împăratul roman Tiberius pe un promontoriu înalt de 335 m, aflat în nord-estul insulei, de unde se pare că a condus imperiul timp de peste 10 ani. În a doua situație, aveam să admirăm ceea ce a mai rămas dintr-o peșteră prăbușită în mare. Ne-am uitat pe hartă și am votat varianta nr. 2.

Am depășit zona magazinelor de fițe și am cotit-o așadar pe Via Tragara, o alee mai lătuță, semi-pietonală, mărginită în stânga și în dreapta de proprietăți tot una și una, cele dinspre mare cu frumoase panorame către Marina Piccola - cel puțin așa îmi imaginez. Am zis semi-pietonală pentru că am văzut și ceva vehicule, dar nu autoturisme, ci un fel de mașinuțe descoperite înguste, folosite pentru aprovizionare sau pentru transportat materiale de construcții. Căci trebuie să vă spun că peste tot se construia, curăța, renova, redecora! Am fotografiat într-o roabă niște plăci de faianță absolut superbe, pe jumătate sparte - probabil că proprietarul se plictisise de desen și hotărâse înlocuirea lor.

După vreo 10-15 minute de plimbare agale, gustând pe îndelete frumusețea și pacea locului, ajunserăm la capătul aleii, ce se deschide într-o piațetă suspendată deasupra mării, numită Belvedere di Tragara. Se vizionează imagini de vis atât în dreapta, spre țărmul sudic până la Marina Piccola, cât și spre stânga, cu stâncile Faraglioni. E și o clădire istorică acolo, nu mai știu ce-a fost cu ea, acum mi s-a părut c-ar fi hotel. Oricum, n-am avut vreme să ne bucurăm prea tare de aceste priveliști, căci deodată s-a pus pe plouat - ploaie serioasă, ca vara! Înseamnă că n-o să țină mult - m-am gândit în timp ce ne adăposteam care pe sub ce streașină găsea. Și am avut dreptate, nu cred c-am stat mai mult de 10 minute și am putut să ne arătăm iar sub cerul încă înnorat. Pe ici, pe colo se zărea totuși pe boltă câte un petecel albastru; hai, soare, curaj, fată!

Zăriserăm niște trepte ce coborau prin stânga piațetei și un indicator către un restaurant pe care-l chema ca pe Tati. Pe acolo am apucat-o, dar am urmat aleea ce se pierdea în pădurice, ignorând totuși mâncătoria (deși ne tenta o cafea pe terasă, sigur avea vedere spre stânci; acum chiar îmi pare rău că n-am poposit). Am aflat în curând că aleea are și un nume, Via Pizzolungo. Țineam minte de la Aurici că-i destul de solicitantă această plimbare și mi-am râs în barbă la început - drum relativ plat, umbră, vederi frumoase printre crengile copacilor spre mare. Harta zicea că jos, departe, sub noi, se găsea vechiul port Tragara, dar nu puteam zări nimic din el, ascuns fiind sub panta abruptă plină de vegetație.

Am dat curând de un alt loc de belvedere, un balconaș de unde se pot admira stâncile Faraglioni (abia acum am văzut că una din ele e legată de corpul insulei printr-un mic istm), precum și o a patra stâncă aflată un pic mai la est, Scoglio del Monacone. Fain peisaj, completat de tufișurile de flori galbene și de zecile de ambarcațiuni ce lăsau în urmă dâre albicioase pe luciul albastru-cenușiu al mării... Dacă tot am ratat pauza de cafea, ne-am oprit și noi câteva minute pe o bancă, să admirăm priveliștea și să ne mâncăm portocalele din traistă...

Drumul continuă urmând linia țărmului la oarece distanță și la înălțimi variabile... căci da, distracția de-acum începe, câteva serii de trepte coboară până aproape de nivelul mării, pe urmă evident că trebuie să urci ce-ai coborât și... încă ceva pe deasupra! Acum înțelesei pe deplin vorbele lui Aurici! „Destul de solicitant” descrie binișor cărarea șerpuitoare prin pădure, ce urcă în trepte strânse și urcă și tot urcă, de-ți vine să crezi că fix în poarta raiului se va opri!

Dar nu, nu la poarta raiului duce, ci la Grotta di Matermania, o peșteră cu deschidere imensă, compartimentată în interior destul de nefiresc și... artificial, cred. Am citit ulterior că în vechime a adăpostit un nimphaeum roman (templu dedicat zeităților apelor). Urcușul nu s-a terminat aici însă, spre disperarea unora dintre noi. Noroc că aveam motive serioase de pauze - imaginea mării pe care o lăsam în urmă, tot mai spectaculoasă pe măsură ce urcam.

Ristorante Le Grottelle ne-a întâmpinat frumos împodobit cu flori de toate culorile și cu o terasă cu vedere spectaculoasă. Copiii mei, deși cei mai rezistenți la efort din familie, au cedat nervos și-au rămas pe terasă la o înghețată și-o cafea. Eu și cu Tati am coborât ușurel încă vreo sută-două de metri, până ce ni s-a înfățișat silueta uriașă a Arcului! Înfricoșător și splendid, ce să vă zic?! Imaginați-vă un ansamblu de mai multe arcuri din piatră calcaroasă, albă, ce se contopesc, închizând între ele „ochiuri” de apă turcoaz! Căci da, culorile erau vii aici, chiar dacă începuse iar ploaia...

Pe care din nou am ignorat-o și ca atare din nou nu a ținut mult; când ne-am recuperat copiii, deja se sfârșise. Am apucat pe Via Matermania, mărginită și ea de proprietăți îngrijite, ascunse pe jumătate în spatele grădinilor luxuriante. Ne-a atras atenția la un moment dat vitrina unui mic magazin, ni se părea foarte familiar ce vedeam și abia din a doua secundă am înțeles că erau ambalaje românești; vânzătorii ucrainieni ne-au explicat că aduc mărfurile din România, că-i mai ieftin, iar cumpărători sunt esticii veniți la muncă pe insulă.

Tot în Piazzetta s-a sfârșit plimbarea noastră; ar mai fi fost chestii interesante de văzut în Capri, dar timpul ne presa și eram nerăbdători să ajungem și în Anacapri. Așa că ne-am îndreptat spre stația de autobuze, de unde am cumpărat alte bilete și am așteptat cuminței vreo câteva minute. N-am încăput în primul autobuz, chiar la noi s-a oprit numărătoarea, dar a venit imediat altul și a fost mai bine așa, căci am putut chiar sta jos (nu cred că-s mai mult de 8-9 locuri pe scaune!). Drumul până în Anacapri măsoară maxim 2 km, dar deasemenea nu merită să fie parcurs pe jos, decât dacă-ți rezervi mai multe zile pentru vizitat insula.

Am coborât în Piazza Vittoria, împreună cu majoritatea celorlalți turiști. N-am știut în primă fază încotro s-o luăm - „drumul” turistic intersectează șoseaua și se continuă în ambele părți. Am zărit un panou mare pe care scria „Centro Storico”, cu o hartă desenată și câteva cuvinte (italiană/engleză) despre cele mai importante obiective. Am apucat-o într-acolo, pe o alee de promenadă, căscând ochii în stânga și în dreapta la magazine, terase, intrările caselor.

Prima care ne-a ieșit în cale a fost Casa Rosa; n-ai cum să n-o remarci, căci face notă discordantă cu restul construcțiilor - văruită în „roșu-Pompei”, terminată cu creneluri, afișând arce de inspirație venețiană la ferestre. A fost ridicată în jurul unui mic fort de secol 16, numit Torre Aragonese, de către colonelul american Mackowen; acesta, ca mulți alții, s-a îndrăgostit de locuri (și de o duduie, se pare) și nu s-a mai dat dus. Azi casa e de fapt un muzeu ce expune colecția de artefacte adunată de colonel de-a lungul vieții - printre care portrete și picturi reprezentând imagini de pe insulă, precum și cele 4 statui romane găsite în Grotta Azzurro. Noi n-am vizitat muzeul, am trecut mai departe.

Mai departe un pic, pe prima alee la dreapta am văzut însă indicator spre Chiesa di San Michele și știam că pe-asta nu trebuie s-o ratăm! Ridicată între 1698 și 1719, pe ruinele vechii basilici închinată Sf. Nicolae, reprezintă o capodoperă a artei napoletane, remarcându-se prin mai multe elemente. Am plătit cei 2 euro de căciulă și-am purces întru vizitarea bisericii.

Ceea ce i-a adus faima este în primul rând superba podea ce ocupă toată suprafața navei și a domului octogonal. Aceasta a fost imaginată de artistul local Solimena și realizată din plăci de faianță pictată de către un meșter din Napoli, Leonardo Chiaiese. Desenul reprezintă izgonirea cuplului Adam și Eva din Rai și este absolut fenomenal, remarcându-se prin reprezentarea detaliată a elementelor - plante, animale reale și mitice, printre care un unicorn.

Întâi am înconjurat podeaua pe margini, pe un soi de cărăruie de lemn (tanti care vinde biletele are grijă ca nimeni să nu pășească pe suprafața pictată). Am avut ocazia să admirăm îndeaproape detaliile desenului, dar și altarele bisericii - căci există 3: unul central, din marmură albă și două laterale, din lemn, toate împodobite cu picturi frumoase atribuite tot unor artiști napoletani. Pe urmă se urcă pe o mică scară spiralată în loja de la etaj, de unde poți avea o vedere de ansamblu asupra întregii reprezentări. Biserica adăpostește și o mică expoziție de miniaturi într-o încăpere separată. Superb loc!

Am decis apoi să mâncăm de prânz și pe urmă să ne continuăm explorarea cu forțe proaspete. Ne-am întors la o terasă pe care o ochisem: Giulius Food Bar, unde am mâncat diverse chestii destul de gustoase, nu mai știu exact, parcă spaghete bolognese - eu. Am pozat nota de plată, așa că despre asta vă pot da informații corecte - 57,5 euro. Cine a zis că insula Capri e un loc exclusivist?!

Ne-am întors și ne-am continuat plimbarea, următoarea pe listă fiind Chiesa di Santa Sofia, albă și impozantă, străjuind o piațetă înconjurată de bănci decorate cu aceleași frumoase plăci de faianță pictată. Din păcate, am găsit-o făcându-și siesta de prânz și n-am putut-o admira decât pe dinafară. A fost ridicată în 1510, pe locul altei biserici închinată lui San Carlo, iar aceasta peste ruinele uneia și mai vechi, a Sf. Maria din Constantinopol.

Am făcut câțiva pași prin împrejurimi, străzile erau din ce în ce mai puțin animate și magazinele închise; se știe că italienii respectă orele de odihnă de după masa de prânz și părerea mea e că bine fac! Am aruncat doar o privire în Piazza Edwin Cerio, către vechiul hotel Eden Paradiso, care a cunoscut tot fețe luminate, precum membrii ai familiei regale a Suediei. În cartierul istoric „Le Boffe” n-am mai ajuns, nu știu cum l-am ratat...

Ne-am întors în Piazza Vittoria, căci ne lămurisem că Villa San Michele, celebra reședință a celebrului scriitor și doctor suedez Axel Munthe, se afla fix în direcție opusă. Cu ocazia asta am identificat și punctul de plecare al funicularului ce urcă pe Monte Solaro, locul cel mai înalt de pe insulă (589 m), ce oferă vederi splendide către cele 4 zări; chiar dacă vremea nu era tocmai de partea noastră, nu concepeam să ratăm așa ceva!

La Villa San Michele se ajunge pe o alee pietonală deasemenea mărginită de magazinașe, terase și proprietăți; nu-i departe, cam 5-6 minute să zic. Despre vilă și despre fabuloasa personalitate a proprietarului său mă gândesc să scriu câteva vorbe altădată - nu de alta, dar am o grămadă de poze faine și la articolul ăsta nu pot atașa mai mult de... 99 (prin bunăvoința web-ilor; ok, pun mai puține, nu vă speriați) !

Când am ieșit de la vilă, începuse însă din nou ploaia și până am ajuns în Piazza Vittoria ne-am certat între noi dacă să mai urcăm cu telescaunul sau nu; eu eram singura dispusă, parcă cedase un pic și Tati... numai că ne-a lămurit nenea de la funicular: „Gata! Închis din cauza ploii!” Ce să zic?! Unele lucruri nu-ți ies și pace!

Mi-a venit însă altă idee și ai mei au îmbrățișat-o cu bucurie: dacă tot plouă și am cam terminat cu Capri, hai să ne întoarcem în Sorrento și să bifăm și activitatea „mâncat la una din terasele din Marina Grande”. În acest scop, trebuia întâi să ajungem în Marina Grande din insulă. Există autobuz direct din Anacapri și ne-am așezat la coada uriașă din piață, în timp ce Tati s-a dus să cumpere bilete de autobuz. Pe urmă tot el a venit cu ideea să mai mergem un pic pe jos, până la stația-terminus, amintindu-și că la venire nu toată lumea a coborât o dată cu noi.

Și într-adevăr, bine am făcut să procedăm așa, căci nu doar că am ocupat unele din puținele locuri pe scaune, dar autobuzul nostru s-a aglomerat așa de tare, că în Piazza Vittoria nici n-a mai oprit! Acum nu știu ce să zic, am văzut la capătul de linie pe un tabel că frecvența lor era la 30 de minute. Poate că se formează autobuze separate pentru turiști direct din Piazza Vittoria, altfel ar fi imposibil să te urci de acolo într-unul care merge în port! Cele spre Capri sunt mai dese, la 10 minute parcă; eventual mergi din bucăți Anacapri-Capri și Capri-Marina Grande. Atenție însă la timpi, să nu pierdeți ferry, mai ales dacă-i vorba de ultimul! :)

În rest, totul a mers șnur, cu excepția faptului că ni s-au dat bilete pentru un vapor care pleca mai târziu, deși era altul peste doar 10 minute. Noroc că ne-a dat prin cap să-i întrebăm pe băieți dacă ne iau și pe noi și ne-au luat, n-a fost nicio problemă, era același tip de vas, probabil tipa de la bilete n-a fost atentă. Din portul din Sorrento am luat liftul până sus, în oraș (1 euro de persoană; 20 de secunde), apoi am pornit-o agale spre romanticul golf cu mâncătorii... Dar despre asta - în alt episod...

---

VIZUALIZĂRI: 9538 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI