Romantism şi tradiţie la Gurko Hotel & Mehana

TIPĂREȘTE

Pe Hotelul Gurko l-am „ochit” încă de când am căutat cazare intermediară acum două veri, în drum spre Thassos. Genul de loc de care mă îndrăgostesc instantaneu, iar sentimentele îmi rămân statornice în timp. Din păcate, nu aveau camere suficiente pentru ce ne trebuia nouă (eram 2 familii de câte 4 persoane), aşa că ne-am reorientat asupra hotelului de familie Anhea, alegere pe care n-am regretat-o deloc. La începutul verii trecute, am dorit să aprofundăm Veliko Târnovo şi prima căutare a fost, firesc, Gurko. Nu aveau însă opţiunea „cu anulare gratuită”, ba chiar pierdeam toată suma în caz de nu ne mai duceam şi bine am făcut că nu am riscat, căci a trebuit să renunţăm la excursie din cauze independente de voinţa noastră. A treia oară (octombrie) a fost însă cu noroc: cameră dublă „cu vedere”, 144 euro 3 nopţi cu mic-dejun inclus, în caz de anulare se reţinea 20% din preţul total; până la urmă, riscam doar vreo 30 de euro, categoric nu aveam să sărăcesc din suma asta! Booked!

Evident că între timp citisem tot ce se poate citi despre Gurko Hotel, inclusiv referinţele de pe AFA, aşa că eram avizată şi ştiam la ce să mă aştept (cred că uneori exagerez în privinţa asta, citesc atât de mult, văd atâtea fotografii, încât atunci când ajung acolo, am senzaţia că m-am întors în casa părintească sau în locurile în care am copilărit, iar elementul „surpriză” se diluează). În tot cazul, abia aşteptam experienţa Gurko! Care nu ne-a dezamăgit… dar să nu anticipăm!

Hotelul este situat pe strada a cărui nume a împrumutat-o, una dintre cele mai vechi şi mai frumoase străzi din Veliko, pavată cu piatră de râu, străjuită de case cu două caturi în stil tradiţional bulgăresc, împodobite cu tot felul de plante.

Cum se ajunge?

Pentru noi a fost uşor, deoarece ştiam cât de cât oraşul, dar mai ales deoarece setasem adresa hotelului în GPS, acesta ducându-ne la marele fix. Ca idee, dacă veniţi dinspre Ruse, pe E85, intraţi în oraş după ce străbateţi un tunel pe sub case, apoi vreo două poduri peste meandrele Râului Iantra şi cu prima ocazie faceţi dreapta pe Bd. Hristo Botev, apoi iar dreapta pe Str. Nezavisimost, care se continuă cu Str. Stambolov, din care la un moment dat dreapta pe Yantra, o străduţă de vreo 200 de metri care vă scoate direct în Str. Gurko; aici veţi vedea un indicator către hotel, cotiţi uşor stânga şi la vreo 100 de metri „aţi ajuns la destinaţie, destinaţia dumneavoastră este pe partea stângă” şi veţi fi preluaţi de un flăcău ca bradul (am observat că acesta e obiceiul casei, ca noii-veniţi să fie aşteptaţi în stradă de unul din băieţii de la recepţie).

Noi am ajuns undeva între 3 şi 4 după-amiaza, la ora când soarele darnic de toamnă scălda totul în lumină; deşi cunoşteam peisajul din poze, realitatea m-a copleşit, hotelul era pur şi simplu strălucitor, cu pereţii săi văruiţi în alb, invadaţi de plante agăţătoare, cu ferestrele şi balcoanele de lemn maro-închis frumos aliniate, decorate cu flori din belşug! Iar împrejurimile… În faţă se etalau casele cocoţate pe peretele abrupt una deasupra celeilalte, iar în dreapta, undeva, departe, se înălţa mândrul Monument al Fraţilor Asan, pe o peninsulă îmbrăţişată de o meandră a Iantrei…

Băiatul de la hotel ne-a întâmpinat deci zâmbind, salutându-mă pe numele mic, apoi l-a îndrumat pe Tati în parcarea hotelului, o chestie acoperită dedesubtul camerelor din corpul drept al hotelului, unde maşina noastră s-a odihnit netulburată până la plecarea acasă. Din ce am remarcat, cred să încapă vreo 5-6 maşini în parcare, de aceea e bine să solicitaţi această facilitate când faceţi rezervarea. Când am fost noi, locul era pe jumătate gol, dar în sezon e posibil să devină neîncăpător. Am văzut însă că se mai putea parca şi pe stradă, deci la o adică sigur nu va trebui să vă luaţi automobilul în cameră! :)

Am intrat în mica recepţie a hotelului şi, în timp ce-i aşteptam pe Tati şi pe băiatul care ne întâmpinase, am avut timp să studiez peisajul şi pliantele de pe tejghea. Peisajul mi-a plăcut mult, încăperea era frumos decorată şi avea un aer intim. Totul era o îmbinare estetică de piatră şi lemn vechi, pereţii erau acoperiţi cu tablouri pictate reprezentând imagini din Veliko, dar şi cu tot felul de alte decoraţiuni, dintre care am reţinut o floare-de-colţ presată şi înrămată şi o păpuşă făcută din foi de porumb îmbrăcată în straie tradiţionale. În partea dreaptă era zona de relaxare: o canapea în L şi un fotoliu, ambele din rafie acoperită cu perne maro, un şemineu (funcţional seara, când se făcea frig) cu lemnele aferente stivuite frumos alături şi un televizor LCD cu ecran mare, pe o comodă de lemn asortată cu restul mobilierului. Ferestrele mari cât tot peretele din spatele canapelei erau decorate cu ghivece de flori şi luminau din abundenţă încăperea. Lângă recepţie, o mică zonă pentru internauţi. Pe tejgheaua recepţiei am remarcat telefonul retro, dar şi pliantul care făcea reclamă tururilor free disponibile: Free Old Town Tour, zilnic de la ora 11, promitea să te poarte prin peste 20 de locuri istorice ale oraşului; Free Alternative Tour, zilnic de la 18, care viza cultura urbană, arta stradală şi stilul de viaţă bulgăresc; Free Etno Tour, doar sâmbăta de la 10, pentru tradiţii, muzică, dansuri, folclor şi bucătărie specifică. De data asta ne propuseserăm să explorăm Veliko în legea noastră, dar ne bate gândul ca data viitoare când mai ajungem aici să ne lăsăm purtaţi de aceşti tineri voluntari inimoşi printre minunăţiile oraşului lor!

Tot la recepţie am găsit şi o broşură de prezentare a hotelului, care ne informează că „hotelul şi taverna Gurko sunt o afacere de familie, iar oaspeţii vor fi trataţi ca făcând parte din familie”. Tot din ea aflăm că hotelul e clasificat la 3 stele, că are 21 de camere mobilate în stil tradiţional, dispuse în două corpuri de clădire, unul care are la parter recepţia şi parcarea, celălalt fiind lipit de primul şi găzduind taverna. Noi am fost cazaţi în primul corp, la etajul al doilea (hotelul are 2 etaje şi o mică mansardă deasupra primului corp). Contrar obiceiului nostru de a face cât mai multă mişcare atunci când avem ocazia, că în rest desfăşurăm activităţi absolut sedentare, de data asta chiar am uzitat liftul la greu, din cauza febrei musculare cu care ne-am căpătat încă din prima zi, după ce urcaserăm şi coborâserăm sute de trepte la Ivanovo, Basarbovo şi Cherven; iar Veliko a desăvârşit „opera”, cu ale sale străzi care urcă şi coboară într-o veselie!

Camera n-a fost o surpriză: mare, frumoasă, funcţională, leit ca în pozele de prezentare. Din ce am văzut pe site şi în broşura hotelului, camerele sunt diferit mobilate, în sensul că mobilierul de lemn este decorat diferit, dar nota comună este stilul tradiţional bulgăresc. Mobilierul camerei noastre era maro, pictat cu motive romboidale în culori vii (galben, albastru, portocaliu). Camera era dominată de patul matrimonial imens, acoperit cu o cuvertură tricotată din lână crem, ce contrasta foarte plăcut cu mobilierul. Sub ea am găsit aşternuturi curate, frumos mirositoare, dintr-un bumbac galben-pal. De-o parte şi de alta a patului se aflau două noptiere, iar pe ele câte o veioză. Pe peretele din stânga, mobilierul era completat cu un dulap în două uşi, care adăpostea perne şi pleduri suplimentare, alături de care se găsea o măsuţă simplă cu oglindă deasupra şi un scaun din fier forjat.

În faţa patului, ne puteam servi de o… servantă de înălţime medie, pe care erau aşa: un fierbător electric de apă, o tavă rotundă de plastic cu 2 ceşcuţe pe farfurioarele aferente, pliculeţe de cafea instant şi zahăr, un televizor LCD, un telefon şi tot felul de scripte care se găsesc de obicei prin camere de hotel (cu preţurile din minibar şi cu facilităţile hotelului). Am uitat să vă spun că una din uşile servantei ascundea minibarul, dotat cu bere, sucuri şi ceva dulce (preţuri lumeşti). Lângă servantă, o măsuţă dreptunghiulară simplă, decorată cu un vas cu flori stilizat.

Ferestrele camerei erau două, de-o parte şi de alta a uşii prin care se putea ieşi pe balcon. Şi ferestrele şi uşa erau acoperite de perdeluţe albe. Podeaua nu avea covoare sau mochetă, ci doar parchet laminat deschis la culoare, foarte bine întreţinut. Aparat de aer condiţionat care funcţiona eficient şi ca încălzitor (noi l-am folosit seara, ziua oricum nu prea am stat în cameră, dar cred că nici nu era nevoie).

Balconul – o poezie! Balustrada de lemn maro, partea de sus frumos traforată, decorată cu viţă-de-vie căţărătoare şi cu câteva ghivece cu muşcate roşii, încă înflorite. O măsuţă rotundă de plastic şi un fotoliu de bambus, foarte comod. Priveliştea – priceless! În stânga – casele cocoţate, în dreapta – hotelul Veliko Târnovo şi o parte din oraşul nou, iar în faţă – meandrele înverzite ale Iantrei, iar dincolo de ele Monumentul şi Muzeul de Artă. Am petrecut câteva momente faine pe acel balcon, mai ales în a doua zi, după ce obosiserăm să vizităm, dar şi în dimineaţa de dinaintea plecării, socializând cu o pisicuţă îndrăzneaţă, care ieşise la promenadă pe acoperişul din stânga! De altfel, pisici simpatice erau peste tot, în tavernă, printre flori, încălzindu-se la soare în mijlocul drumului; am găsit urme de lăbuţe imprimate şi în praful depus pe pervazul exterior al uneia din ferestrele camerei noastre, semn că ne vizitaseră în absenţă!

Baia – destul de spaţioasă, decorată în nuanţe de maro şi bej, cu ceva brâuri florale din loc în loc. Triada obişnuită: wc, chiuvetă, cadă, toate albe şi strălucitor de curate. Pe o etajeră, lângă chiuvetă, erau 2 pahare de sticlă, săpunele şi geluri de duş învelite în ambalaje inscripţionate cu numele hotelului. Cada merită atenţia noastră deosebită, pentru că era din aceea cu bulbuci! Facilitate pe care chiar am uzitat-o în a doua seară; Doamne, şi acum parcă simt masajul relaxant şi atingerea apei fierbinţi care mi-au revigorat într-o oarecare măsură bietul meu trup invadat de o gaşcă de viruşi rebeli! A! gata să uit de foehn, asta pentru că e un instrument de care eu nu prea mă folosesc, dar ştiu că pentru unii prezenţa lui e importantă; deci el există, staţi calmi!

În plus: WiFi destul de activ în cameră, cu parolă oferită de la recepţie.

După ce ne-am instalat în interior şi am efectuat şedinţa foto de rigoare, am dorit, evident, să accesăm masa principală a zilei, un fel de prânzo-cină, căci micul-mare-dejun servit dimineaţă de hotelul Seven Generations ne fusese arhi-suficient până în urmă cu puţină vreme. Şi tot evident, am ales – ce altceva? – decât taverna (mehana în bulgăreşte) ataşată hotelului. Tot combinaţie de lemn şi piatră şi aceasta, tot stil tradiţional, dintre care remarcăm: căruţa cu flori din faţa intrării (uau!!!); scaunele din lemn masiv care imitau nişte butoaie, pe când mesele, tot de lemn masiv, se sprijineau pe un fel de roţi de căruţă; canapelele simple, tapetate cu o ţesătură cu motive tradiţionale bulgăreşti, destul de asemănătoare cu cele româneşti din zona Olteniei şi care se continuau cu spătare de lemn în care erau sculptate păsări domestice stilizate; bârnele de lemn care întretăiau spectaculos albul de var al tavanului; corpurile de iluminat care te duceau cu gândul la lămpile cu gaz de la ţară, pe care „le-am prins” şi eu în copilăria mea; şervetele de masă de asemenea cu motive tradiţionale; şi – piesa de rezistenţă - şemineul care încălzea atmosfera la propriu şi la figurat începând de pe la ora când soarele se ascundea în spatele dealurilor Târnovo-lui…

Vă spuneam în alt articol că dacă ne cade cu tronc o mâncătorie, nici nu mai încercăm altceva. Contrar firii noastre de „pionieri”, în acest aspect recunosc că suntem foarte conservatori. Adică de ce să risc dacă aici a fost aproape perfect?! Căci la mehana-ua Gurko a fost aproape perfect, dovadă că am servit acolo cele 3 mic-dejunuri pe care le antamaserăm odată cu camera, dar şi cele 3 prânzo-cine aferente; da, nici în celelalte două zile care au urmat n-am reuşit să facem ce zice popa … ăăă, adică doctorul, să avem 3 mese principale, asta tot din cauza volumului impresionant al primei mese a zilei (bulgarii ăştia sunt culmea, zău! ce obiceiuri proaste mai au!).

Tot băieţii de la recepţie serveau şi la tavernă, de regulă erau câte 2 pe tură şi se completau unul pe celălalt, în funcţie de necesităţi. Mai era şi o tanti, dar numai dimineaţa. Zâmbitori şi politicoşi, destul de buni vorbitori de engleză, destul cât să poată face şi glume în limba lui Shakespeare. Ei luau comenzile, ei serveau, ei înteţeau focul când era cazul. Oricum, fiind extrasezon, nici hotelul nu dădea pe dinafară, iar restaurantul cu două compartimente nici atât. Mi-a plăcut cum au gestionat situaţia unui grup de vreo 10 ucraineni care o cam luaseră pe ulei. În primul rând, din start nu i-au cazat pe toţi grămadă, ci i-au răspândit prin ambele corpuri. În al doilea rând, când unul dintre ei a apărut clătinându-se în faţa barului - desculţ şi în chiloţi - să mai ceară o sticlă de votcă, pur şi simplu l-au refuzat şi l-au însoţit cu blândeţe în cameră. Cumva a fost linişte în noaptea aceea, deşi ne-am temut pentru somnul nostru.

Micul-dejun a fost pantagruelic, cel puţin după putinţa noastră de a mânca; dar ne-am străduit, că era bun! Pe mese ne aştepta în fiecare dimineaţă câte o farfurioară cu fructe şi câte o brioşă de căciulă. Apoi venea „doamna bucuroasă” (vorba băieţelului unei prietene) care ne întreba ce dorim să bem: ceai sau cafea? lapte sau iaurt? suc de portocale sau de mere? Din ce am încercat, pot să vă spun că sucul era din cutie, iaurtul şi cafeaua bune. Pe urmă aducea coşul cu pâine, farfuria cu celebrele plăcinte bulgăreşti dulci-sărate cu brânză (aburinde) şi porţiile fiecăruia rânduite în câte o farfurie imensă. În general, aceasta cuprindea câteva felii de salam, un cârnat fiert-prăjit (foarte gustos), caşcaval, telemea, măsline, ouă, roşii, castraveţi, gem, unt. Un bun start în ziua ce ne aştepta să urcăm şi să coborâm străzile unduitoare ale Târnovo-lui!

La celelalte mese am comandat a la carte, desigur. Meniul bogat şi variat la toate capitolele, preţurile medii. Am reţinut o salată delicioasă de ardei copţi cu usturoi, pătrunjel şi ulei de măsline, un platou cu murături asortate extrem de colorat şi un iaurt cu miere şi nuci reinterpretat în stil bulgăresc. Totul „stropit” cu câte un rachiu autohton, sau cu aromatul vin al casei, sau cu câte o bere locală. Ni s-a sugerat ca toate consumaţiile să fie centralizate la plecare şi ne-am găsit bonurile de casă de la restaurant alături de cel al cazării în momentul în care am făcut check-out-ul. Cele 3 mese copioase au totalizat năucitoarea sumă de aproape 100 leva (cam 230 Ron). S-a putut achita cu cardul, evident, dar s-ar fi acceptat şi cash în moneda locală.

Vecinătăţile hotelului sunt extrem de pitoreşti, după cum v-am mai menţionat. De fapt, nu cred să existe un hotel mai bine poziţionat în Veliko. Strada Gurko coboară agale spre râu, iar sentimentul de întoarcere în timp e pregnant; pur şi simplu, oricât de agitată ar fi fost ziua, o plimbare de seară în acest decor vă va pregăti neuronii pentru odihna ce va urma. N-o să vă mai săturaţi să admiraţi acoperişurile de ardezie, pereţii caselor vechi îmbrăcaţi în plante verzi şi în flori, curţile înguste şi întortocheate care se strecoară spre râul ce cântă nepăsător în vale…

La numai câteva minute de mers găsiţi Casa Sarafkina, o casă tradiţională bulgărească de secol 19, iar Cetatea Ţarilor Bulgari se află la încă 10-15 minute de mers. Monumentul Aseneştilor şi frumoasa clădire a Muzeului de Artă sunt „peste gârlă”, tot la vreo 15 minute de mers lejer, iar celebra stradă a meşteşugarilor cam la aceeaşi distanţă, dar în sens opus.

Hotelul Gurko a fost pentru noi un loc tihnit, unde ne-am simţit trataţi cu prietenie şi respect şi unde am reuşit să ne reîncărcăm bateriile. Şi acum, în zilele mai agitate, e de ajuns să îmi zboare gândul acolo şi deja mă simt mai bine. Un loc cu personalitate, „care spune o poveste”, cum îmi place să zic. Un loc în care voi încerca să revin, dacă şi conjunctura va fi de acord!

---

VIZUALIZĂRI: 4630 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI