Fântânile Romei. Partea a doua

TIPĂREȘTE

Să ne continuăm plimbarea prin Roma pentru a descoperi şi admira alte fântâni.

În articolul anterior vezi impresii) menţionam o fântână renascentistă aflată în Piazza Santa Maria in Trastevere, Trastevere fiind vechiul şi pitorescul cartier de „dincolo de Tibru” iar Santa Maria o biserică medievală (sec. XII) cu splendide mozaicuri pe faţadă.

Fântâna din centrul pieţei este modestă, judecând după standardele romane, şi nu impresionează prin dimensiuni şi spectaculozitate, ci prin istorie. Este considerată cea mai veche fântână monumentală din Roma. Apare desenată pe o hartă datată 1471, sub forma a doua cupe aşezate una peste alta, din care apa se scurgea într-un bazin, alături de un text care explică originile mult mai vechi ale bisericii Santa Maria, aşa cum sunt ele relatate de Eusebiu din Cezareea: în noaptea naşterii lui Iisus, pe acest loc ar fi ţâşnit din pământ mir, fapt care i-a convins pe creştini să ceară împăratului Alexandru Sever (a domnit în anii 222-235) permisiunea de a ridica o biserică, numită „Sancta Maria in fontibus”. La sfârşitul secolului VIII papa Adrian I a comandat, din câte se pare, construirea unei biserici noi pe locul vechii basilici şi a unei fântâni în apropierea ei.

Dincolo de legende, ceea ce se cunoaşte cu certitudine este că fântâna a suferit multe modificări de-a lungul timpului. În 1499-1500, din ordinul cardinalului Giovanni Lopez, a fost reconstruită de Bramante, arhitectul Basilicii San Pietro, care a înlăturat cupa superioară şi a adăugat două sculpturi de capete de lei, blazonul familiei Lopez. În 1604 fântâna a fost refăcută de Girolamo Rainaldi, însă marea problemă a slabei presiuni a apei rămânea. Ea a fost rezolvată de către papa Alexandru VII Chigi, care a cerut racordarea fântânii la apeductul Acqua Paola. Tot el i-a încredinţat refacerea monumentului lui Bernini, care a a mutat fântâna în mijlocul pieţei, a ridicat bazinul octogonal deasupra treptelor şi a adăugat patru scoici duble, poziţionate spre exterior, şi blazonul familiei Chigi, sculptat în basorelief. În 1692, din dorinţa papei Inocenţiu XII, Carlo Fontana a înlocuit scoicile proiectate de Bernini cu altele, orientate spre interior şi fiind astfel mai protejate. În fine, în 1873 fântâna a fost din nou refăcută după planurile lui Bernini şi Fontana, de data aceasta folosindu-se marmură bardiglio în loc de travertin şi sculptându-se inscripţia „SPQR” - Senatus Populusque Romanus (Senatul şi poporul roman), acronim folosit ca semnătură oficială guvernamentală şi formulare specifică în dreptul roman.

Nu numai piaţa, cu superba biserică şi fântâna din faţă, merită vizitate, ci întreg cartierul Trastevere, pe vremuri o suburbie săracă a Romei, devenită între timp un loc animat, cu străzi înguste pline de restaurante bune, baruri şi magazine şic.

Cu o parte dintre arhitecţii care au lucrat la fântâna din Trastevere (sau cu descendenţii lor) ne reîntâlnim, pătrunzând prin Porta del Popolo, construită în sec. XVI după modelul unui arc de triumf şi împodobită un secol mai târziu cu sculpturile lui Bernini, în Piazza del Popolo, vastul oval pietonal pavat cu piatră ce marchează intrarea în inima Cetăţii Eterne, deschizând drumul celebrului Corso, cea mai comercială şi mai scumpă arteră a Romei. În capătul sudic al pieţei Carlo Rainaldi, fiul lui Girolamo, a proiectat în sec. XVII cele două biserici gemene – Santa Maria dei Miracoli şi Santa Maria in Montesanto.

În 1589 papa Sixt V l-a angajat pe Domenico Fontana (nicio relaţie de rudenie cu Carlo Fontana) să ridice în centrul pieţei obeliscul adus de împăratul Augustus din Egipt şi care stătuse până atunci în Circus Maximus. În imediata apropiere a obeliscului s-a aflat o fântână proiectată de Giacomo della Porta pe care papa Grigore XIII a considerat-o prea mare pentru dimensiunile pieţei, motiv pentru care aceasta a fost mutată în 1818 în Piazza Nicosia. Papa l-a însărcinat pe Giuseppe Valadier, adept al clasicismului, cu realizarea unei noi fântâni, Fontana dell’Obelisco. Valadier a înconjurat obeliscul cu patru lei din marmură albă din care apa se scurge în evantai în bazinele rotunde plasate pe a patra treaptă a unei scări în cinci trepte.

Valadier a reproiectat de altfel întreaga Piazza del Popolo, precum şi minunatele Grădini Pincio care o străjuiesc, însă moartea l-a împiedicat să-şi vadă terminată opera. Lucrările au fost continuate de Giovanni Ceccarini. Pe latura de vest a pieţei acesta a ridicat, după planurile lui Valadier, Fontana del Nettuno, înfăţişându-l pe zeul mării flancat de delfini. Iar pe latura estică, la baza dealului Pincio, a fost înălţată în 1823 Fontana della Dea Roma, dedicată zeiţei Roma, un grup statuar ce ilustrează originile oraşului. Zeiţa e reprezentată înarmată cu lance şi cu un coif pe cap, încadrată de figurile alegorice ale râurilor Tibru şi Aniene (un afluent al Tibrului) şi având la picioare lupoaica ce îi hrăneşte pe Romulus şi Remus.

Fântâna în formă de barcă veche, pe jumătate scufundată într-un bazin nu prea adânc, proiectată de Gian Lorenzo Bernini şi/sau de tatăl său Pietro în 1627, este probabil cea mai puţin arătoasă dintre monumentele baroce de acest gen din Roma. Legenda spune că sursa de inspiraţie a fost povestea unui vas eşuat pe Tibru în 1598, însă forma relativ ciudată se datorează în fapt unor raţiuni de ordin practic: a fost construită la nivelul solului pentru a compensa presiunea scăzută a apei din apeductul Acqua Vergine, care o alimenta. Pe de altă parte, se crede că intenţia arhitectului/arhitecţilor a fost şi una ludic-ironică, în aceea că fântâna aminteşte de forma tipică a vaselor ce transportau vin pe râu... Albinele şi sorii care o ornamentează sunt elemente preluate din blazonul familiei Barberini, din care făcea parte papa Urban VIII, comanditarul lucrării.

Fântâna este situată în Piazza di Spagna, cea mai renumită şi mai aglomerată piaţă romană, care îşi trage numele de la reşedinţa ambasadorului Spaniei la Sfântul Scaun, situată aici în sec. XVII. Cu timpul piaţa a devenit locul preferat de întâlnire al călătorilor străini aflaţi în trecere sau al expatriaţilor, şi în special al britanicilor. Pentru ei două englezoaice au deschis în 1896 o ceainărie devenită celebră – Babington’s Tea Rooms – care există şi astăzi.

De la câţiva paşi de fântâna încep Treptele Spaniole, construite în 1726 la iniţiativa proprietarilor francezi ai bisericii Trinità dei Monti, cea care domină din capul scării piaţa. Pentru o panoramă spectaculoasă puteţi urca treptele, alături de mulţimea de turişti, sau puteţi lua liftul, aşa cum am făcut şi noi, pentru a prinde un mirific apus de soare. Biserica în sine, întemeiată de francezi în 1495, deşi ignorată de unii vizitatori, atraşi mai degrabă de privelişte, este totuşi o construcţie interesantă, cu lucrături gotice târzii şi opere în stil manierist ale lui Daniele da Volterra, elev al lui Michelangelo. Cât despre Treptele Spaniole, una din imaginile-simbol ale Romei, ele servesc astăzi drept fundal pentru selfie-uri şi numeroase prezentări de modă iar spre sfârşitul primăverii sunt „inundate” de azalee.

Iată o altă fântână monumentală înălţată în mijlocul unei pieţe imense, Piazza del Quirinale, pe una din cele şapte coline ale Romei. Piaţa este deschisă pe o latură, oferind privelişti superbe, iar pe trei laturi este mărginită de câteva clădiri istorice, cea mai importantă dintre ele fiind Palazzo del Quirinale, menit iniţial a găzdui reşedinţa de vară a papei. Iniţiativa construirii palatului i-a aparţinut papei Grigore XIII şi lucrările au debutat în 1573. Domenico Fontana a proiectat faţada, Carlo Maderno capela iar Bernini aripa dinspre Via del Quirinale. În 1870 palatul a devenit reşedinţă regală iar după 1947 reşedinţa oficială a preşedintelui Republicii Italiene. Pe o altă latură a pieţei se află Palazzo Colonna, comandat de papa Martin V din familia Colonna la începutul secolului XV dar modificat în stil baroc şi extins în sec. XVIII.

Unui spaţiu atât de vast nu i se potrivea decât o fântână monumentală. Iar statuile celor doi dioscuri – Castor şi Pollux –, protectorii hipismului, înalte de peste 5,5 m, îndeplinesc această cerinţă. Sunt cópii după originale greceşti din sec. V î. Hr. şi au fost mutate aici de la Termele lui Constantin în 1588 din ordinul papei Sixt V în vederea construirii unei fântâni cu a cărei proiectare a fost însărcinat Domenico Fontana. Statuile au fost poreclite de romani „îmblânzitorii de cai” iar pieţei i se mai spune „Monte Cavallo” („Dealul cu cai”).

În 1786 a fost adus şi montat între statui un obelisc aflat în apropiere de Mausoleul lui Augustus, care a sporit grandoarea ansamblului statuar. O ultimă modificare s-a petrecut în 1818, când Raffaele Stern, la cererea papei Pius VII, a înlocuit bazinul octogonal original proiectat de Fontana cu unul din granit, susţinut de un balustru deasupra unui bazin mare circular.

Dacă toate obiectivele prezentate până acum au fost construcţii monumentale amplasate în pieţe mai mult sau mai puţin vaste, Roma are şi o mulţime de alte fântâni mai mici dar cel puţin la fel de interesante.

Iar dintre ele preferata mea, sau mai corect spus preferatele mele sunt cele patru fântâni renascentiste situate în colţurile intersecţiei dintre Via delle Quattro Fontane şi Via del Quirinale, în cel mai înalt punct de pe colina Quirinal, la mică distanţă de Piazza del Quirinale. De data aceasta nu este vorba de construcţii de sine stătătoare, ci de sculpturi amplasate în nişele unor clădiri istorice dar alcătuind un tot unitar de un farmec aparte.

Papa Sixt V este cel care i-a dat comanda realizării ansamblului lui Muzio Mattei în cadrul proiectului său mai amplu de renaştere urbană a Romei care prevedea, între altele, ridicarea de construcţii (biserici, obeliscuri, porţi şi statui monumentale) în capetele străzilor importante. Una din primele măsuri luate de papă a fost aceea de a îmbunătăţi sistemul de distribuire a apei, în care scop a construit un nou apeduct care transporta apa către colinele Esquilino, Viminale şi Quirinale. Al doilea pas a fost ridicarea de noi fântâni publice sau încurajarea cetăţenilor Romei să îşi amenajeze fântâni din fonduri proprii pentru a beneficia de aprovizionarea cu apă. Şi aceasta a fost calea urmată în realizarea acestor patru fântâni. Domenico Fontana a sculptat trei statui (Tibrul, Iunona şi Aniene) între 1588-1593 iar Pietro da Cortona pe cea a Dianei între 1667-1669.

Cele patru statui reprezintă zeităţi ale apelor, doi bărbaţi şi două femei, cu toţii înfăţişaţi culcaţi, fiind într-un fel, un echivalent al celebrei Fontana dei Quattro Fiumi a lui Bernini din Piazza Navona. Singura dintre statui care o legătură directă cu instituţia papală este cea a Fidelităţii (Diana), sub al cărei cot apar trei pere (simbol heraldic al papalităţii) şi un câine, apa scurgându-se din trei munţi (alt simbol papal). Puterea este încarnată de Iunona, înfăţişată sub arbori, alături de o lebădă. Figurile masculine sunt Tibrul, simbolul Romei, în spatele căruia se iţeşte lupoica, şi Aniene, afluentul său ori, potrivit altor interpretări râul Arno, simbolul Florenţei.

Impactul celor patru fântâni a fost atât de puternic, încât biserica ridicată în apropiere de către Francesco Borromini a fost numită San Carlo alle Quattro Fontane (sau San Carlino).

Acestea au fost doar câteva dintre fântânile Romei. Pe lângă altele am trecut în grabă, fără să le observ şi fotografiez. Şi-mi pare rău acum, căci dincolo de frumuseţea lor elaborată, în spatele fiecăreia se ascunde câte o poveste iar poveştile acestea, însumate, ilustrează o parte din istoria Cetăţii Eterne. Pieţele romane, cu obeliscurile şi fântânile lor, sunt, alături de vestigiile antice, de biserici şi muzee, obiective turistice de neratat pentru oricine vizitează capitala Italiei.

Webmaster, rog ataşaţi următoarea ilustraţie muzicală: https://www.youtube.com/watch?v=1RD9a8EfzNs

---

VIZUALIZĂRI: 2376 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI