Cum să combini cu succes o croazieră pe mare, plajă și vizita pe o insulă mică și fermecătoare — Chalki!

TIPĂREȘTE

Nu, să nu credeți că am cheia succesului în buzunar, dar vă pot povesti cum am petrecut noi o zi minunată în micuța insulă Chalki!

Insula Chalki, Χάλκη în greacă, este cea mai mică insulă dodecaneză locuită. Este situată la circa 6 km sud-vest de insula Rhodos și are o suprafață de 28 km pătrați.

Populația de aproximativ 330 de locuitori locuiește în majoritate în Emborio. Acesta este și portul unde poposește vaporașul cu care ajungi pe insulă. Mai există un sat, Chorio, care a avut o istorie bogată, fiind și capitală, cu un castel medieval al Ordinului Cavalerilor Sf. Ioan cocoțat pe dealuri și pe care l-am zărit și noi încă de pe mare. Zona satului Chorio a fost serios depopulată odată cu valul de emigrări de la mijloc de secol XX, astăzi fiind pustie.

Populația trăiește în general din turism, creșterea animalelor și pescuit, de altfel principalele îndeletniciri pe insulă.

Nu există surse de apă potabilă, apa este adusă pe mare, iar apa de ploaie se colectează în cisterne mari.

Relieful insulei este în special deluros- muntos, foarte arid, în afara celor câțiva copăcei și tufe verzi din zona capitalei Nimborio, este foarte multă piatră, stâncă, iar cel mai important munte Profetul Elias are 518 m.

Istoria insulei este străveche, iar numele provine de la minele de cupru ce au existat acolo. Chalkos- χαλκός, este numele în greacă pentru cupru.

Minereul a fost folosit încă din antichitate. Prosperitatea insulei se cunoaște în special în a doua jumătate a secolului XIX, prin dezvoltarea afacerii și a comerțului cu bureții de mare. Chalki, alături de Symi, Kalymnos, și Kastelorizo, aceste mici insulițe, au avut o perioadă de aur datorită acestei bogății naturale, pescuitul și comercializarea bureților de mare.

Aflați sub stăpânire otomană la vremea aceea, chalkienii primesc ceva facilități-privilegii financiare și educaționale, contribuind și ei la prosperitatea insulei. Rând pe rând au fost arabii, mai apoi genovezii sau venețienii, dar au avut toți contribuția lor la dezvoltarea insulei.

Italienii sunt cei care stăpânesc insula din 1912, timp în care se întâmplă și marea emigrare a populației peste Atlantic.

Din 1948, Chalki, alături de celelalte insule din grupul dodecanezelor, devine parte a statului grec.

Mai multe informații pe: rhodesguide.com/dodecanese/island/halki

Cum se poate ajunge acolo?

Simplu, doar pe mare, din Rhodos.

Am citit pe net undeva, cândva, ceva care mi-a plăcut foarte tare și acum scriind aceste rânduri mă gândesc cât de adevărat este.

„Călătoria către Chalki pare o inițiere în arta de a trăi într-un ritm mai lent și în găsirea fericirii în simplitate; peisajul nealterat, melodiile relaxante-dulceața cântecelor populare-mantinade, sau privirea mereu sinceră și adevărată din ochii localnicilor” .

Poate și pentru toate astea, în 1983, Unesco a denumit insula Chalki „insula păcii și a prieteniei” . Cu această ocazie, insula a devenit destul de cunoscută, în fiecare vară numărul crescând de turiști a favorizat și dezvoltarea turismului, păstrând-se totuși atât de bine farmecul local neschimbat.

Noi pentru că am stat în Ixia, am luat o excursie de la una din agențiile locale și ne-a costat 35 de euro de persoană.

Am plecat la ora 9.15, cu un autocar până în portul din Skala Kamiros, pentru că de aici se organizează plecările spre insulă. La ora 10.15 am pornit din port, alunecând destul de lin la început, mult mai balansat pe măsură ce avansam, trecând printre celelalte insulițe mici. Am ajuns în jur de 11, am avut timp liber până la ora 16, când vaporașul nostru și-a ridicat ancora.

Cam acesta a fost programul. Excursia este destul de lungă, am ajuns la hotel undeva la 18.30.

Capitala insulei, Emporio este și satul în care vom ajunge de pe mare. Ca și localizare se află în sud-estul insulei Chalki, iar drumul pe mare cu vaporașul din Rhodos durează un pic peste o oră.

Imediat ce vaporașul se apropie, zărim frumoasele case colorate, asemeni celor din Symi, cu deosebirea că aici satul este mai mic, dar asta nu-i știrbește cu nimic din frumusețe.

Biserica cu hramul Sf. Nicolae, cu turnul său clopotniță, este vizibil de departe și ca să spun așa face parte deja din farmecul local.

În timp ce micul nostru vaporaș face manevrele de întoarcere pentru a acosta în port, avem ocazia să admirăm foarte bine atât partea dreaptă la început, cât și stânga mai apoi, adică toată deschiderea golfului, cu toate casele sale pastelate.

Trebuie să vă spun că Chalki este o insulă eco, nu poți veni cu mașina, iar singurele mașini care circulă pe insulă sunt cele de aprovizionare și doar câteva taxiuri (1-2).

Experiența noastră numită Chalki:

Odată debarcați, ne-am oprit la una dintre cafenelele de pe faleză, din apropierea portului, pentru că ne era foarte sete. Așa am poposit chiar la cafeteria din spatele statuii, la Cafe Theodosia, unde am servit nu o cafea ci câte o bere Mythos, rece și bună!

Pentru că v-am pomenit de statuie, să vă spun câteva cuvinte despre locotenentul Alexandros Diakos. Este primul ofițer grec care în urma unor acte de vitejie, și-a pierdut viața în al doilea război mondial, la 1 noiembrie 1940. Este născut aici, pe insula Chalki și înmormântat în Rhodos, iar acolo în portul Mandraki mai există o statuie a sa.

Emporio sau dacă vreți Nimporio, cum i se mai spune, este o așezare foarte frumoasă, cu case tradiționale, construite din piatră, în stil venețian, de două sau trei etaje. Unele sunt albe, altele pastelate, proaspăt văruite, mai toate renovate, arătoase și frumoase, cu acoperișuri de țiglă roșie. Ele sunt așezate amfiteatric, de-a lungul golfului, iar lângă mare, este o faleză mai largă, cu restaurante și cafenele, magazinașe.

Faptul că în spatele caselor sunt dealurile sterpe, nu face decât să le scoată și mai bine în evidență, dându-le un farmec aparte.

Plimbarea noastră este ușoară, nu ne grăbim defel, nici nu avem de ce, înspre pontonul din partea dreaptă, acolo unde erau acostate niște iahturi frumoase! Marea este atât de curată și albastră, limpede chiar și la mal, absolut de invidiat pentru orice plajă din lume. O să vedeți în poze! Aici în partea asta, dincolo de ponton, casele sunt nevăruite, doar piatră, par și sunt foarte solide și așa de aproape de mare... deschizi geamul și oblonul albastru și practic ai marea la picioare! trebuie să fie tare fain!

Pașii ne-au purtat înapoi, spre Biserica Agios Nikolaos, sfântul protector al insulei.

Ea a fost construită în 1861 și adăpostește niște fresce foarte frumoase. Este minunată în interior, am zărit iconostasul din lemn sculptat, bogat ornamentat, însă nu am stat prea mult pentru că era un grup de turiști ruși, pe care îi știam deja din autocar. Au avut o ghidă care tot drumul le-a explicat diverse, iar acum le ținea o predică în biserică... deja nu mai suportam... măcar n-au ajuns la plajă!

Nu vă spun că și drumul de întoarcere a fost la fel... chiar glumeam-dacă la dus le-o fi explicat ce vor vedea, la întoarcere ce le-o mai fi spus? ce au văzut, nu? ????

În schimb am admirat îndelung turnul clopotniță, care chiar este impresionant, dar și priveliștea spre mare ce se vede din dreptul bisericii. Am citit ulterior că turnul clopotniță este cel mai înalt din insulele dodecaneze și baza, cu arce, este construită din pietre ce provin de la vechiul sanctuar al lui Apollo. Nu mai spun de curtea pavată cu pietricele albe și negre atât de cunoscută pentru noi de la bisericile din Grecia-o tehnică numită chochlakia. Există și un muzeu bisericesc, la ora aceea era însă închis.

De la biserică am făcut cale întoarsă spre port, nu fără a zări din nou și morile de vânt, care stau ca niște paznici, sus pe dealurile din stânga golfului. Ele sunt trei la număr, au fost renovate deși nu sunt funcționale, dar au un farmec aparte și chiar arată bine.

Din dreptul piațetei centrale am apucat-o pe străduța pavată ce urcă spre o casă frumoasă, alb-albastră, în fața căreia drumul se împarte în două. În stânga o putem lua spre Turnul cu Ceas, vizibil de departe, construit din piatră, iar de aici drumul continuă spre mica bisericuță Άγιος Σουλάς spre sud-vest și nițel mai încolo către sud-est spre plaja Ftenagia. Inițial am fi vrut să mergem și acolo, dar n-am mai ajuns din motive întemeiate.

În partea dreaptă, drumul duce spre Chora și spre plaja Pondamos, obiectivul nostru următor.

Aproape vis-a-vis de turnul cu ceas este primăria, o clădire neoclasică, foarte frumoasă, albă, cu scări albe ușor spiralate și încadrate perfect cu tufe de leandrii roz și roșii pe de o parte, iar pe cealaltă cu chiparoși înalți. Nu lipsește nici culoarea albastră, la tocurile ușilor și geamurilor înalte, ca de altfel și pe drapelul Greciei arborat pe clădire.

De la turnul cu ceas panorama este splendidă, tufe bogate de bouganvillea roz se răsfață în soare, alături de alte tufe cu flori albastre, concurând cu succes albastrul mării Egee. Absolut minunat și de neratat locul!

După o ședință foto serioasă, am luat-o pe drumul celălalt, din dreapta. Case frumoase, umbrite de copaci, liniște și mult soare. Cam asta am întâlnit în următoarele minute. Turiștii veniți cu noi pe vapor parcă s-au evaporat, unii au rămas în port pe la terase, iar alții probabil ajunseseră deja la plajă. Acolo ne îndreptam și noi, deși tare aș mai fi vrut să urc la castelul din Chorio. Îl văzusem de pe vapor, îl zăream și acum, părea așa de departe, în plus aveam o mică problemă la picior. Cu o zi înainte fusesem în capitală, unde am mers tare mult pe jos și mă procopsisem cu o bătătură serioasă, care mă durea la fiece pas. Pas am zis și eu pentru castel la acel moment, iar plaja a câștigat!

În jur de 1km, poate mai puțin este de mers până la plaja Pondamos, pentru că despre ea este vorba. Ultima bucată de drum este în afara satului, terenul este deja arid, iar atunci când am zărit albastrul electric al mării m-am bucurat ca un copil. Contrasta așa de bine cu cenușiul stâncilor! Chiar și bisericuța albă Agioi Apostoloi întâlnită în drum, pe dreapta, parcă lumina locul printre stâncile gri-cenușii.

Pe măsură ce ne apropiam, se distingea tot mai bine frumusețea plajei, care deși amenajată, tot sălbatică îmi părea, poate din cauza reliefului înconjurător. Fermecătoare, când am ajuns aproape!

Tufe cu leandrii mirositori, albi și roșii, sau roz, câteva tufe cu rododendroni, erau poate singurele forme de vegetație din zonă, în afara câtorva tamarini singuratici din stânga plajei.

Ne-am orientat și noi pentru al doilea rând de șezlonguri, dar asta pe o platformă de beton, nu la nivelul mării. Platforma de beton era acoperită cu nisip fin, erau și umbrele. Setul de 2 șezlonguri cu o umbrelă era 12 euro.

Lângă mare, pe nisipul îngust erau câteva șezlonguri, dar mi s-a părut că era prea mult soare. Am constatat cu uimire că erau destul de mulți turiști aici la plajă, pesemne că mai venise vreun vas. Sau am întârziat noi peste măsură!

Există și un restaurant Nick' s Taverna, cu o priveliște deosebită, practic o terasă parcă suspendată deasupra mării. Deși ne era deja foame, trecuse nițel prânzul, am făcut mai întâi o baie, ca să ne răcorim un pic, abia apoi am mers la masă.

Trebuie să vă spun acum de mare: era absolut fantastică, caldă fix cât trebuia, știți prima senzație de mai rece, apoi perfectă. Plaja Pondamos-a se citi Potamos, fiind situată într-un golf, marea este liniștită, fără valuri, perfectă. Plaja este cu nisip, cam 1,50 metri în apă sunt ceva pietre, destul de mari, dar apoi e nisip. Apa se adâncește în larg, destul de departe, astfel că și copii se pot juca fericiți. Am descoperit în plimbările mele, dintr-o parte în cealaltă a golfului, că aproape de scările spre tavernă, nu sunt pietre, așa că odată secretul descoperit, pe acolo intram și ieșeam din apă. Pe partea stângă a plajei, m-am cocoțat pe stânci, știți că nu am stare, iar acolo de lângă și de sub tamarini, am surprins niște cadre minunate. Am fost și în dreapta, dar acolo e mult mai stâncos, mai puțin prietenoasă zona pentru cocoțeli de-ale mele. M-am mulțumit să fac doar poze din mare.

Culoarea mării este când turcoaz, când azurie, depinde de cum strălucește soarele. Splendidă, în orice caz. Calmă și bună.

Am mers la tavernă cu dorința de a mânca pește. Nu era foarte aglomerat, deși credeam că va fi posibil, știind că este singurul loc de luat masa. Mai era o locație aproape lipită de ea, probabil că se putea totuși mânca și acolo, nu sunt sigură, nu prea erau clienți acolo, dar oricum noi am preferat aici și pentru view.

Am comandat o carafă de vin alb și o sticlă de apă rece, eu somon la grătar cu orez și salată, iar soțul meu a vrut o doradă, tot cu orez și salată. Cam un sfert de oră să fi așteptat, poate puțin mai mult, dar timpul a trecut repede în compania superbului peisaj ce a trebuit să fie neapărat imortalizat!

A venit și mâncarea, ce a fost delicioasă, iar nota nici prea, prea, nici foarte, foarte-37 euro. Fiind departe, în Chalki, nici nu-i mult, nu?

Desigur că nu lipseau nici pisicile din peisaj, exemplare frumoase se perindau pe lângă noi imediat ce au simțit mirosul de pește. Drăguțele, au și primit bunătățuri, ne-au mieunat frumos, apoi au plecat... la alte mese, în căutare de alte oferte!

Trebuie să vă spun, că pentru toalete se merge tot acolo la tavernă, foarte curat totul, există și duș... dar surpriză, am întâlnit pentru prima dată duș care se poate folosi prin introducerea unei monede de 50 de cenți.

Deh, v-am spus că apa e foarte prețioasă în Chalki și vine de departe.

După cum veți vedea într-una din poze, la șezlonguri sunt afișate prețuri pentru apă, suc, bere, cafea, vin, înghețată, etc, și este un nene, care face naveta și aduce produsele la pat... adică șezlong.

A fost foarte frumos aici, mi-a plăcut maxim, am lenevit, ne-am bălăcit, iar când a venit timpul, cu mare regret ne-am întors spre port. Așa cu regret, că am uitat să intrăm la Muzeul de Folclor și Arheologie, ce era în drum. La dus am zis las' că-l vedem când ne întoarcem și am apoi am uitat! ????

Este găzduit într-o casă tradițională, cu două etaje, veche de peste un secol. Dar poate o vom face altădată, atunci când vom ajunge, sper și la castelul din Chora, fosta capitală a insulei.

Revenind în port, am avut timp de câte o băutură răcoritoare, un fresh de portocale și lămâie pentru mine, un Mythos pentru el.

Deși seamănă cu Symi, cumva m-a dus cu gândul la Loutro, în Creta... Cândva trebuie să iau o vacanță într-un astfel de loc! ????

În încheiere, nu-mi rămâne decât să vă recomand cu mare drag această insulă, dacă aveți ocazia, este o mică bijuterie și... deși este mai mică decât Symi, are un incontestabil farmec aparte. Exact cum am spus, acolo poți învăța să fii mai bun, mai altfel, fără griji, tu însuți...

Webmaster, o rugăminte: youtu.be/8fIwoXF23Xw.

Mulțumesc frumos!

---

VIZUALIZĂRI: 1641 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI