[excursie Alanya] Pe locul 2, după zborul cu balonul

TIPĂREȘTE

M-am gândit mult pe ce loc să o clasez în preferințele mele, în realizările excursiei în Turcia. Un moment am fost tentat să o pun pe locul 1. Apoi, mi-am zis că ar putea fi la egalitate cu zborul cu balonul (vezi impresii) . În cele din urmă, nu fără oarece îndoială, am pus-o pe locul 2. Nu de alta, dar zborul cu balonul a fost principalul scop al excursiei noastre, și am avut un noroc imens că am reușit să-l facem. A făcut parte din excursia opțională din ultima zi întreagă a excursiei, vizita în Alanya.

Dar, despre ce este vorba? Despre „Dim Mağarasi”, sau, mai pe limba noastră, Peștera Dim. Aceasta se află la ceva mai mult de 10 km est de Alanya, pe versantul stâng a unei văi destul de înguste și cu pereți abrupți, căreia ghida noastră îi spune „Valea Întunecată”, deoarece rareori soarele ajunge să lumineze până jos.

Pentru început ne oprim, însă, la un restaurant din imediata apropiere, „Dim Café and Restaurant”, pentru masa de prânz. Acum, nu cred că este cea mai bună idee, având în vedere cele ce au urmat. Probabil, cu stomacul gol, traseul ar fi fost ceva mai ușor de parcurs. După masă, urcăm mai multe trepte, până deasupra restaurantului și, de aici, o alee largă și frumos pavată, ne conduce la intrarea în peșteră.

Întâmplarea face să arunc o privire înapoi, și zăresc peninsula pe care se află cetatea din Alanya, cea pe care am vizitat-o ceva mai devreme. Voi încerca în viitorul apropiat să scriu ceva și despre ea. Apoi, ghida zilei, care nu este Ebrȕ a noastră, ci ghida autocarului A3, ne dă o primă informație eronată. Cică ne-am afla la o altitudine de o mie, o sută și ceva de metri. Parcă nu îmi vine a crede și verific acasă. Google Earth îmi spune că am fost la numai circa 230 m deasupra mării. Poate că ghida a vrut să ne comunice înălțimea munților din vecinătate.

Peștera a fost cunoscută și folosită ca adăpost pentru oameni și animale de-a lungul a mai multor secole. A fost, însă, redescoperită în 1986 și, inițial, explorată numai geologic. În 1990 a fost declarată rezervație naturală. Apoi au fost autorizate și executate lucrări care să permită un acces ușor și în siguranță în interior. În 1998 a fost deschisă publicului, fiind prima peșteră din Turcia aflată în operarea unei companii private („Mağtur A. Ș.”), care a închiriat-o de la Ministerul Culturii și Protecția Resurselor Culturale și Naturale, pe o perioadă de 49 de ani.

Peștera a luat naștere în decursul erelor geologice trecute, ca urmare a dizolvării rocilor calcaroase din adâncuri de către apa de ploaie infiltrată în sol, după o îmbogățire a acesteia cu bioxid de carbon preluat din atmosferă, sau din pământ. Mai târziu, aceeași apă, ajungând în caverne, după scurgerea prin pământ, și eliberând bioxidul de carbon, a permis precipitarea calcarului dizolvat și formarea de stalactite și stalagmite. Este considerată a doua ca mărime între peșterile vizitabile din Turcia.

Intrarea în peșteră este una mai puțin obișnuită pentru mine. O galerie vizibil săpată de mâna omului, cu niște trepte abrupte din beton, coboară câțiva metri, buni, până la galeria propriu-zisă a peșterii. Aici, turiștii ca noi, cu timp limitat la dispoziție, au două variante: să meargă spre dreapta, sau spre stânga. Un plan al peșterii afișat înaintea galeriei săpate, arată că în capătul ramurii din dreapta mai există o intrare. Având în vedere interesul operatorului privind siguranța turiștilor, probabil că acest acces este unul destul de dificil. Îmi confirmă această supoziție faptul că din studierea planului peșterii, ar rezulta faptul că ramura din dreapta nu este vizitabilă până în capăt.

În plus, deasupra intrării este menționat anul 1999, gândit, probabil, a fi anul deschiderii peșterii pentru turiști. Dar, așa cum am spus mai sus, acesta nu corespunde realității. Dacă toată lumea știe acest lucru, de ce nu îl schimbă? Tot aici, un anunț ne informează că, în cazul unei avarii în sistemul de alimentare cu energie electrică, un generator va porni automat în 20 de secunde. Este de apreciat o asemenea inițiativă.

Încă de la suprafață, ghida ne dăduse o altă informație ce nu prea corespundea cu realitatea: „ramura din dreapta coboară 50 de metri, iar ramura din stânga coboară 360 metri”. Încerc să cred că a fost numai o exprimare nefericită. Dar, o parte din colegii de excursie, înțelegând că termenul „coboară” se referă la o deplasare pe verticală, au renunțat să mai intre în peșteră. În realitate, distanțele respective se referă la lungimile galeriilor vizitabile, este drept, destul de puțin orizontale. Dar, zonele de coborâre sunt întrerupte și de zone de plat, și alternează și cu zone de urcare.

Deși fusesem atenționați că există mici șanse să putem parcurge galeria din stânga în jumătatea de oră pusă la dispoziție, majoritatea colegilor de excursie, inclusiv eu, am ales această variantă. Și nu am făcut rău, reușind să parcurgem întreg traseul în ambele sensuri în timp util. Este de menționat faptul că întreg traseul este amenajat perfect pentru o deplasare în siguranță a turiștilor, cu podină lată de cam 1.50 m, cu balustrade continui, ce permite mersul în ambele direcții fără a ne stânjeni unul pe altul. Ar fi totuși un mic neajuns, o oarecare umiditate își face simțită prezența atât pe zonele cu platforme de lemn, cât și pe cele metalice, fapt care m-a făcut, cel puțin la trepte, să pășesc cu atenție. O serie de materiale publicitare consideră că această umiditate este benefică pentru o serie de boli și afecțiuni respiratorii. Cred, însă, că pentru asta este nevoie de mult mai multe vizite în peșteră. O altă caracteristică a peșterii este temperatura constantă, de 18 – 19 grade Celsius, indiferent de anotimp.

Ar mai fi un aspect, dar poate este gândit să fie așa. Peștera este luminată electric, în principal cu două șiruri de becuri prinse de balustrada potecii. Ici și acolo, câte un alt bec luminează câte o formațiune calcaroasă mai interesantă. Dar toate acestea par a fi destul de palide, luminează numai local la o intensitate redusă, astfel că cea mai mare parte a grotei este în semiîntuneric. Și nici blitzul telefonului nu bate foarte departe. Mie mi-ar fi plăcut ceva mai multă lumină, dar este posibil ca asta să fi stricat „atmosfera” de peșteră.

Grota, conform acelorași materiale publicistice, are cam 10 – 15 m lățime și cam tot atâta înălțime. Eu am rămas cu impresia că au fost zone cu dimensiuni ceva mai mari, cel puțin pe înălțime. Dar poate întunericul o fi fost de vină. În lungimea de 360 m a peșterii sunt identificate 4 încăperi (grote, săli) succesive. Acestea corespund cu zonele de alternanță coborâre/urcare a traseului pentru turiști. Prima și ultima dintre coborâri mi s-au părut a fi cele mai lungi și mai abrupte, dar spațiile de odihnă intercalate ușurează mult parcursul. În plus, te simți obligat să te tot oprești să mai faci o fotografie. Și toată lumea face la fel. Rezultă că ritmul de deplasare nu este foarte rapid.

În ultima sală, poteca turiștilor se termină cu o platformă mai largă, punct de belvedere deasupra unui mic lac. Acesta, cu o suprafață de circa 200 mp și o adâncime maximă de 17 m, s-a format când apa ce se scurge în continuare din plafonul peșterii a întâlnit un strat de rocă impermeabilă.

Dar, după părerea mea, adevăratul spectacol oferit de peșteră este de-a lungul întregului traseu, cu multitudinea de stalactite, stalagmite, coloane, draperii și multe alte formațiuni calcaroase, de toate formele și dimensiunile. Rareori am văzut o asemenea bogăție. Mi-a adus aminte cumva de Peștera St. Michael din Gibraltar. Recunosc faptul că nu am talentul de a descrie toate aceste minunății. Încerc să las fotografiile anexate să înlocuiască cuvintele mele, dar nici acestea nu pot ilustra, în totalitate, misterul, senzația de supranatural, emoțiile pe care mi le-au trezit imaginile reale. Bomboana de pe tort a acestor formațiuni este o stalagmită din mijlocul lacului din capătul peșterii, numită „Mama și Copilul”. De pe platforma menționată anterior, aceasta se vede foarte bine, și este cea mai fotografiată.

Fac și eu câteva poze, și mă grăbesc să fac drumul înapoi. Și pe această direcție apar oportunități pentru a mă opri pentru alte fotografii. Poate și din această cauză, drumul nu mi s-a părut prea greu. Totuși, la sfârșitul zilei, ceasul meu, care înregistrează cam tot ce fac, dar cu erori în minus destul de importante, îmi arăta că am coborât 27 de etaje și am urcat 25. Destul de mult!

Chiar dacă ajung ultimul la autocar, sunt încă în timpul acordat, dar sunt deosebit de încântat de ceea ce am văzut. Am totuși o părere de rău: nu am avut timp să vizitez și ramura din dreapta intrării a peșterii. Dacă a fost cineva acolo, îl rog să mă completeze.

Recomandarea mea pentru seriile care urmează să meargă în excursia din Turcia: nu refuzați să vedeți această bijuterie subterană din Alanya!

---

VIZUALIZĂRI: 4348 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI