Despre Etna, cu emoție

TIPĂREȘTE

În după-amiaza zilei de 02.01.2026, odată ajunși în Catania, unde urma să ne stabilim cartierul general pentru următoarele cinci zile, ne-am uitat unii la alții și am decis, unanim și irevocabil, să fim turiști serioși, consecvenți și mai ales curioși, în sensul pozitiv.

Aveam încă două zile de mașini închiriate, deci era clar: pe 3 ianuarie 2026, anul proaspăt scos din cutie, trebuia musai să facem o excursie prin împrejurimi, pentru completa și întregi experiența noastră turistică siciliană. Traseul ales, după îndelungi negocieri și explicații „perfect logice” (poate reușește cineva să-mi explice ce înseamnă” logic” , rămân dator): Etna, vulcănosul; Taormina, preafrumoasa; și, în final, Sicilia Outlet Village.

Etna era obligatorie. Chiar fumega în perioada aia, dar ce să-i faci, e Etna, nu lumânare parfumată. Cel mai înalt vulcan din Europa, activ, nervos, spectaculos – trebuia văzut. Taormina a intrat pe listă pentru că are rezonanțe istorice serioase, ceva cu bătălii navale, romani, triumvirate, regi și alte lucruri importante pe care le-am uitat pe drum. Dar sună bine și dă cultură.

Iar Sicilia Outlet Village… ei bine, aici a fost punctul fix. Fetele aveau nevoie să-și dezmorțească privirea prin magazine de hanțe. Hanțe de firmă. Atât. De fapt, după ele, puteam să sărim vulcanul sau Taormina, dar la hanțe nu se renunță. De magazinele de hanțe, spui.

Nu știu la voi, dar la mine-n casă cântă cocșul (doar ce vrea găina), așa că n-am avut nimica împotriva traseului ales. Și chiar dac-aș fi avut, tot nu conta. Aș fi fost catalogat rapid drept „reticent gratuit” , adică genul ăla de om care se opune din principiu, fără motiv clar, doar așa, de dragul opoziției. Și, ca să fie treaba completă, Adriana a venit cu întăriri serioase: cumnată-sa, nepoată-sa și încă o prietenă de familie. Familie cu care, evident, ne-am întâlnit în Catania, fix cum scria la planul inițial, bătut în cuie, semnat și parafat.

În momentul ăla am înțeles că nu mai e nimic de negociat. Nicio șansă. Zero. Așa că n-are rost să lungesc povestea despre cumpărături, hanțe, reduceri, probe, oftaturi și pungi care apar din neant. Doar menționez că timpul curge altfel într-un outlet și că bărbații dezvoltă acolo o formă specială de răbdare resemnată.

Dar să revenim la lucrurile serioase. Etna. Pentru că, până la urmă, excursia asta nu era doar despre magazine. Sau, cel puțin, așa mi-am zis eu ca să pot dormi liniștit. Așa că, lăsând în urmă hanțele și visele lor, am pornit spre vulcan. Și de-aici începe povestea adevărată. Ia, fiți atenți!

Vulcanul Etna nu te așteaptă să ajungi în Sicilia ca să se facă remarcat. El apare mai devreme, pe nepusă masă, încă din avion, când te apropii de insulă și te lipești de hublou cu un interes brusc, aproape copilăresc. La început e doar o pată mai deschisă pe linia orizontului, apoi capătă formă, volum, autoritate. Și, fără să-ți dai seama, îți dai seama: ai ajuns. Dacă vezi Etna, Sicilia e deja sub tine.

Este, fără îndoială, semnul ei reprezentativ, al Siciliei, spui. Nu plaja, nu orașele, nu portocalii. Etna. O amprentă de neînlocuit, desenată pe cer și pe pământ de mii de ani. Domină peisajul fără să fie ostentativă, dar nici nu-ți dă voie s-o ignori. E acolo, calm sau fumegând ușor, ca un martor vechi care a văzut multe și nu mai simte nevoia să impresioneze pe nimeni.

Din prima clipă în care îl vezi, apare dorința clară și puțin irațională de a ajunge acolo. Nu e suficient să-l privești de la distanță. Vrei să-i calci pământul, să vezi lava veche, să simți aerul mai rece dar cumva c-un miros aparte, să înțelegi, măcar un pic, cum e să trăiești lângă un munte care respiră. Etna nu e un simplu obiectiv turistic, e o chemare.

Pe măsură ce avionul coboară spre Catania, vulcanul rămâne în câmpul vizual, parcă special ca să nu uiți unde ai ajuns. Și chiar dacă știi că vei avea timp, că drumul până sus nu e complicat, gândul se fixează acolo: „Trebuie să ajungem.” Etna reușește ceva rar — să-ți trezească dorința înainte să-ți ofere experiența. Și asta spune tot.

Drumul din Catania spre Etna nu e complicat deloc, spre surprinderea mea, care mă așteptam la serpentine dramatice și indicatoare puse la mișto. Nimic din toate astea. Șoseaua e bună, corect asfaltată, bine marcată și, foarte important, arată clar spre vulcan, de parcă ți-ar spune: „Stai liniștit, tot înainte, nu ai cum să greșești” . Strict ca lungime, sunt vreo 57 de kilometri, pe care-i faci lejer într-o oră, dacă nu te grăbești și mai și oprești să te uiți în jur, ceea ce, evident, am făcut.

Treci prin câteva sate cochete, cu case frumos aranjate, garduri îngrijite și senzația că oamenii de pe aici s-au obișnuit complet cu ideea că muntele de lângă ei mai scoate fum din când în când. Pe măsură ce urci, însă, peisajul devine mai ciudățel. Lava uscată apare din ce în ce mai des, ca o brazdă adâncă, întărită, de parcă cineva ar fi turnat asfalt pe câmp, dar a renunțat la jumătatea lucrării.

Oprim într-un loc de popas, unde dăm peste un localnic care vindea de toate: miere, vin, ceramică, magneți și alte lucruri absolut necesare unui turist responsabil. Omul, foarte volubil și amabil, te îndeamnă să guști din toate. Și chiar guști. Ne-am înțeles perfect: el vorbea italiană, eu românește, dar asta nu ne-a încurcat deloc. La final, ne-am strâns mâinile prietenește. O atitudine corectă atât pentru un comerciant, cât și pentru un turist curios.

Drumul mai are și alte puncte de belvedere, de care, recunosc, abuzăm. Belpasso e unul dintre ele. Peisajul nu e neapărat spectaculos, dar e ciudat. Zăpada e deja prezentă, fără să blocheze drumul, iar printre porțiunile albe se vede pământul acela negru, aproape neliniștitor.

Urcăm mai departe și ajungem când la Bronte, când la Nicolosi — nu știu de ce GPS-ul alternează denumirile, probabil ca să ne țină în priză. Parcăm într-o parcare mare, largă, lângă cabana-pensiune La Cantoniera. Intrăm în restaurant și realizăm imediat că norocul nu e cu noi: fix înaintea noastră a intrat un grup de vreo 50 de turiști coborâți dintr-un autocar, iar mesele erau deja ocupate.

Concluzia e clară: Etna nu eliberează din adâncurile ei doar lavă și sulf. Din când în când, mai scoate și turiști. Mulți.

Cum spuneam, Etna este simbolul Siciliei, cartea ei de vizită și, ca să fie treaba completă, face parte și din patrimoniul mondial. Nu că ar avea nevoie de validări, dar dă bine la CV. Ca orice vedetă respectabilă, Etna nu e constantă nici măcar la înălțime. Are una variabilă, în funcție de ultimele deversări de lavă, ca un fel de munte care mai slăbește, mai pune la loc. În momentul de față, se spune că ar avea vreo 3404 metri. „Se spune” , pentru că la Etna nimic nu e definitiv.

Muntele este, în principiu, accesibil. Adică poți urca „la liber” până la o anumită altitudine, fără să te întrebe nimeni nimic. După aceea, dacă te apucă spiritul de explorator serios, e bine să te informezi din timp: până unde ai voie de capul tău, de unde doar cu ghid autorizat și care sunt zonele în care n-ai ce căuta, turistic vorbind, decât dacă vrei să apari într-un buletin meteo special. Noi n-am avut asemenea veleități. Am mers liniștiți, ca paltonarii pe munte, cu scopuri clare și modeste.

Planul era simplu: ajungem la telecabină, facem un drum sus-jos, ne uităm cu ochi mari în jur și ne îmbogățim experiența cu această trăire montan-vulcanică. Doar că realitatea ne-a pus la locul nostru. Coada era imensă. Foarte multă lume stătea disciplinată să se urce în cutia aia atârnată de un fir, cu speranța unor priveliști memorabile. Am stat și noi, am avansat cam cât înaintează un melc obosit și, după o vreme, ne-am dat bătuți. Am ieșit din rând cu fruntea sus și cu filosofia aferentă: nu toate luptele trebuie câștigate.

Zona în care ajunseserăm noi era accesibilă auto-moto: mașini, motociclete, ATV-uri. Nimic spectaculos până aici. Dar surpriza a venit din altă parte. Pe drum apăreau, senini și hotărâți, cicliști. Da, cicliști. Oameni pe bicicletă, urcând Etna. Băi, mă leși?! Cine are plămânii, picioarele și voința necesare să dea din piciorușe suficient de convingător ca să urce muntele ăla? Ei bine, se pare că există astfel de oameni. Și nu erau puțini.

În fața lor, orice scuză de-a mea suna jalnic. Etna, pe lângă toate celelalte, mai are și darul ăsta: te pune la respect fără să scoată un cuvânt.

Nu o să vă plictisesc — de parcă n-aș fi făcut-o deja, ha! — cu date științifice despre Etna. Nu intrăm în câte cratere are, de ce scoate fum când are chef sau ce-au mai descoperit niște savanți britanici cu instrumente scumpe și sprâncene încruntate. Internetul e plin de explicații, grafice și concluzii. Eu n-am nimic de adăugat acolo. În schimb, pot să mă dau mare cu trăirea mea. Turistică, e drept, dar reală.

Vizitarea unui loc ca Etna nu e despre bifat un obiectiv pe listă. Nu e „am fost, am văzut, hai mai departe” . E genul de experiență care te obligă să încetinești, să te uiți mai atent și, fără să vrei, să taci puțin. Stai pe un pământ care a fost cândva foc. Calci pe lavă întărită, pe ceva ce a curs, a ars și a distrus, iar acum stă liniștit sub bocancii tăi, ca și cum n-ar fi fost nimic.

Te uiți în jur și înțelegi că muntele ăsta n-are nicio treabă cu tine. A fost acolo înainte să existe drumuri, orașe, turiști și telecabine. O să fie și după ce noi plecăm, ne urcăm în avion și povestim acasă cum „a fost pe Etna” . Și tocmai asta te emoționează. Proporțiile. Faptul că ești mic, trecător, dar prezent, măcar pentru câteva ore, într-un loc care contează.

Nu m-am simțit copleșit, nici speriat. Mai degrabă calm. Un calm ciudat, venit din ideea că lumea e mult mai mare decât programul meu zilnic, decât grijile mele mărunte. Etna nu îți oferă distracție, ci perspectivă. Și, pentru mine, asta e una dintre cele mai oneste și mai valoroase trăiri pe care le poate oferi o călătorie.

Și cam aici se închide povestea cu Etna. N-am urcat până-n vârf, n-am văzut lavă curgând spectaculos și n-am bifat toate atracțiile posibile, dar am plecat cu sentimentul clar că am fost unde trebuia. Am stat pe muntele ăla suficient cât să-l simt, nu cât să-l epuizez. Poate că nici nu se poate. Etna nu se „face” într-o zi, ci se lasă atinsă atât cât vrea ea.

Cobori de acolo cu bocancii murdari, cu nasul roșu de frig și cu un gând liniștit în cap. Că ai văzut ceva important. Nu neapărat spectaculos, ci esențial. Un loc care te pune pe tine la locul tău, fără vorbe mari și fără lecții predate. Doar prin simpla lui existență.

Ne-am urcat în mașină, am mai aruncat o privire înapoi și am plecat spre Taormina, fiecare cu gândurile lui, dar cu aceeași senzație: că ziua aia a meritat. Etna a rămas în urmă, fumegând discret, ca și cum ne-ar fi spus: „Atât pentru azi.”

Restul sunt poze, amintiri și povești spuse altora. Iar eu, acum, le-am spus și vouă. Haidi, pa!

---

VIZUALIZĂRI: 27 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI