Vf. Vihren - pentru începători, neinițiați, antitalent.. așa... ca mine

TIPĂREȘTE

Să încep cu începutul: vă povestește cele ce urmează un ins de 37 de ani, fumător înrăit de 15 ani, cu ceva condiție fizică dar nu prea-prea (clar nu sunt Bear Grills), muntele e o chestie pentru mine pe care mintea mea de câmpie nu prea poate s-o priceapă. Pe deasupra sunt și un șofer excesiv în respectarea regulilor, nu bag viteză, respect toate indicatoarele, semnalizările, deci moșcăit și cam mototol.

Darrrrrrrrrrrr... adrenalina este mai mare când ești un fricos și începe aventura, nu?! Așa că mi-am luat doza, ole!

Cum am decis această excursie

Plictiseală mare prin Brăila, nu îmi plac picnicurile, grătarele, deja ideea de litoral mă agasa (am mai fost de vreo 2 ori anul acesta, weekenduri, din ce în ce mai aglomerat și urât). Așa că mă mânca. Știind că soția este înnebunită după munte, lansez provocarea: uite, căutam deja ceva de sărbători, am văzut la Bansko prețuri mici, dar sunt și mai mici vara, am putea să urcăm și pe munte, pe Vf. Vihren, 2914 m altitudine, ce mișto! Te bagi? Te riști?

Normal că i s-au aprins beculețele și am făcut pregătirile pentru weekendul următor. Draga și scumpa de ea, ca un copil se bucura. Abia apoi am început să mă interesez ce înseamnă drumul până acolo, apoi și de urcarea pe munte. Deja mormăiam și bombăneam. Dar unui copil când îi promiți ceva, nu mai poți da înapoi.

Așa că a doua zi am făcut rezervare la un hotel, prin agenția de turism cu care colaborăm. Față de majoritatea, preferăm prin agenție, chit că e mai scump. Cred că v-am explicat mai sus ce soi de om sunt, așa că am oroare de poveștile alea cu booking pe cont propriu, plăți cu cardul, garanții reținute, rezervări neonorate, etc. 3 nopți cazare, 4 stele, mic dejun inclus, 131 de euro, mi s-a părut okay.

Ziua 1: plecăm în dimineața de 12.08.2016 ora 3 a. m. din Brăla, direcția București- Giurgiu-Ruse-Sofia-Bansko. Drum rău, culmea! la ora aceea trafic, ploaie torențială, o groază de tiruri, acvaplanare pe ploaie torențială, barieră de jumătate de oră la Drajna, apoi viteză mică pe autostradă că făcea mașina ca toate alea prin bălți, ajungem la Giurgiu undeva pe la 6:30. Oroare! Schimb de tură la vameși! Mai stăm și acolo în coloană o oră. La vamă un birou al lor de vignete, 8 euro o săptămână. Normal că pe chitanță mi-a greșit numărul mașinii, verific, băgase un N în plus, mă întorc, bulgarul încăpățânat și categoric ”NO PROBLEM”, așa că-l înjur printre dinți, ridic din umeri și ce-o fi o fi (n-a fost nimic, NO PROBLEM cum zise bulgarul, sper să nu mă trezesc cu vreun plic acasă). Lipesc vigneta de geam regulamentar și intru pe european. Drum bun până pe autostradă, la fel și pe autostradă, intrăm pe centura Sofiei, lucrări, dar măcar am rulat, nu am stat pe loc, iarăși autostradă, entuziasmați de tuneluri (lucrări și acolo, dar se rula).

Ne interesasem de Mănăstirea Rila din timp, zicem să facem un ocol până la ea. Bad choice! Cică e cea mai mare mănăstire din Bulgaria, frumușică, n-am ce zice, dar nu m-a lăsat cu gura căscată. Plus că drumul de la Rila până la ea... 15 km cu gropi, nu poți da mai mult de a 2a-3a. La întoarcere pe drumul ăla groaznic și o mașină de poliție, oprea mașini. N-am avut probleme, nu m-a oprit, dar mi s-a părut cam nesuferită faza, mi-a tras un semnal de alarmă.

Intrăm în Bansko, nu găsim imediat un exchange-office, cam rătăcim. Până la urmă găsim unul de schimbăm euro în leva (exclus din lei in leva).

Ajungem la Hotel Saint Ivan Rilski Spa etc. La marginea stațiuni, cale de 20 de minute de mers pe jos de strada Pirin de unde încep terasele și magazinele, cam sordidă zona. Cel puțin jumătate dintre hoteluri închise vara.

Parcăm în fața hotelului, chiar în fața recepției. Întreb la recepție dacă este okay, într-o engleză mai slabă ca a mea mi se răspunde că e okay dar duminică nu se poate. Mă gândesc că au vreun eveniment, dar n-au avut până la urmă. Foooooarte dubioși bulgarii cu parcările lor. Ai senzația că dacă nu ar taxa parcările și nu ar ridica mașinile le-ar scădea PIB-ul cu 50%. Prea agresivi, prea dispuși să te prindă în offsaid cu parcarea.

Ducem bagajele în cameră, arată okay, curat, nou, spațiu, nefumători, balcon, minibar.

O luăm la picior prin Bansko, ajungem și în piața N... nuștiucum. Festival Internațional de Jazz. Adică în fiecare seară 1-2 orchestre de jazz bulgărești, apoi 1-2 străine dar no-name-uri. La scenă un gărduț și bănci pentru special-guests. Apoi mai multe băncuțe la liber, în rest tonete cu bere, hotdog, etc. Atmosferă de zilele Tecuciului (n-am fost niciodată acolo, dar așa-mi imaginez).

Nighty-night că a doua zi urma urcarea și eram obosit treaz de la 1 noaptea.

Ziua 2 - Ascensiunea Vf. Vihren

Momentul George Dinică în Columna: eu, care în nemernicia mea, nu am urcat niciodată pe Omu, Moldoveanu, Negoiu, îndrăznesc Vihren... Și îndrăznesc.

Sculat devreme, micul dejun la hotel (nimic deosebit, repetitiv, dar suficient, soția remarcă nu nu e de 4 stele, eu remarc omleta bună și cafeaua okay). Pornit cu mașina spre Cabana Vihren, aflată pe undeva la 2000 m altitudine. Drum impecabil de 15 km, serpentine la greu, toto drumul numai pădure. Ajungem la Cabana Vihren. Mă rog... aproape, parcăm mașina la vreo 700 m mai la vale că deja era full.

Mă apucă groaza: panou 3 ore până în Vărf, dar văd deja bolovani, cam de 0,5-1 m în diametru, jnepeniș și cam atât. Mă bucur că nu e cald.

Începem ascensiunea. Ca întotdeauna exagerez: ditamai rucsacul, 1 litru de apă, un energizant, 3 banane, 4 nectarine, 3 ciocolățele, geacă de frig, foiță de ploaie. Bățul de trekking a fost bun, folositor.

Urcarea grea în primă fază, cale de o oră. Las pe alții să mă depășească, deja răsuflu greu. În mod normal aș fi aprins o țigară după jumătate de oră. Realizez că nu este cazul și că mi-ar face rău. Bine fac. Gâfâială prima 1/3 din drum. A doua treime deja mă relaxez, încep să mă acomodez cu genuflexiunile (cam asta e mișcarea tot timpul în ascensiune). Mă felicit că am fost la sală și că am făcut ”geno” cu bara pe spate. Nu am crampe, nu am dureri, dar simt deja altitudinea. Și țigările din ultimii 15 ani...

Plus că sete. Mare sete. Beau toată apa în primele 2/3 de traseu. Rucsacul pare din ce în ce mai greu.

Văd deja în zare o culme, o creastă ceva, cu ceva siluete de omuleți în vîrful ei. Totuși în dreapta se vede o chestie albă de piatră mai înaltă. Mă amăgesc. Îmi zic că nu are cum să se poată urca pe chestia aia albă cu vârful în ceață, că probabil toată urcarea până la vârf e doar urcarea până la șaua aia cu oameni micuți pe ea.

Ajung și eu pe creasta aia, în jos se văd niște lacuri glaciare. Priveliște superbă. Mă uit cu coada ochiului drept: oamenii continuă să urce pe chestia aia albă numai din bolovani, spre vârf, spre ceață. Mai că mă pufnește plânsul. Prea mult, prea greu, prea...

Dar ce, io sunt mai prejos?! Ce au ăștia în plus și nu am eu?! Drăcușorul răspunde sec: n-au 83 de kile și au plămâni neînnegriți. Corect.

Rog soția s-o ia înainte, simt c-o țin pe loc. Deja se pierde în ceață. Îmi strigă ceva, dar n-o mai aud. Îi fac un semn totuși că totul e okay (am văzut în copilărie o mătușă surdă care la orice îi ziceai făcea: da, da, acum). Mă pufnește râsul.

Îmi iau reper în față o duduie la vreo 40 de ani în trenning roz. Văd că merge ca mine, mai încet. Am vreo 3 tentative de a abandona. Zig-zag, uneori alunec puțin. Mă uit în jos, n-aș vrea să știu cum e să te prăbușești pe spate... n-ai în ce te opri, te duci 100 de metri și iei toți bolovanii la rând. Încerc să compar cu ceva similar din experiența mea. N-am cu ce. Poate doar cu o amintire de la 5 ani când nu mai știam cum o să cobor de pe un copac. Dar era un copăcel la o înălțime de 3 metri. Aici e Vihren la 2914 metri... Stai! se vede vârful. Forțez! Reușesc!

Copleșit, victorios, ce senzație! Pozele cu stegulețul. Mă uit în jos și mă apucă iarăși frica. Cum o să mă dau eu jos de aici. E prea vertical pentru mine... Culmea! Reușesc fără probleme prima etapă care era cea mai grea. A doua etapă e mult mai ușoară. Deja a 3-a se vede Cabana Vihren, îți dă speranță. Atent în continuare la accidentări. Încep că doară unghiile. Pe muntele ăsta când urci, doar urci, fără trepte plane, când cobori doar cobori. Uneori cobor cu fundul înainte, în patru labe. Bățul deja incomodează.

Ajungem jos. Mă uit la ceas: 4 ore urcarea, 2,30 coborârea. Am supraviețuit. Abia jos mă bucur cu adevărat. Trag sufletul. Ne urcăm în mașină.

Ce mișto! La hotel avem spa! Oya!!! Sauna de 3 feluri e faină rău după așa efort. Mă și hidratez repede cu vreo 2 beri. Fac un calcul: am bătut recordul meu de băut lichide- cel puțin 6 litri.

Seara intru pe wifi. Caut ceva. Mă îndrept spre soție: ce-ar fi ca la anul să facem Myticas, Muntele Olimp, la greci, 2918 m altitudine?! Atât mi-a trebuit!!! Cum ziceam: fricoșii simt cel mai mult adrenalina când îi apucă curajul.

---

VIZUALIZĂRI: 3390 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI