Captiv in Olimpul mitologiei Massai

TIPĂREȘTE

La căteva minute după ce ies de sub vraja tribului Massai, reînod dialogul meu cu David căruia îi descopăr, in modul cel mai plăcut, noua lui postură - cea de ghid, cu o mare experiență umană și cu niște cunoștințe aprofundate în materie de cultură Massai, moștenite de la unul dintre bunicii săi.

Tatăl lui David a făcut pasul spre civilizație grație unor misionari care, într-un război ideologic permanent cu vraciul fiecărui trib, reușesc, după multe blesteme rupte din străfundurile junglei, să-i apropie de protecția bisericii catolice, care le poate oferi condiții mai bune pentru sănătatea și educația copiilor.

- David, poți să-mi spui de ce mă priveau atât de curios cei din trib, mai ales când eram aproape de ei?

- Malimu, cei din tribul Massai nu înțeleg de ce omul alb are păr pe piept, pe mâini și pe picioare. Pielea lor este neagră și lucioasă. Ei se consideră poporul ales de Enkai, zeitatea lor supremă.

Înțeleg numaidecât că puteam să fi fost asociat cu vreun animal păros dintr-o specie mai rară.

- Oricum, ador câinii și pisicile, îi spun eu cu un ton amar.

David îmi citește perfect starea de spirit și îmi explică de ce lumea Massai-lor este atât de ermetică, după câteva mii de ani în care ritualurile repetate cu strictețe de la naștere până la moarte sunt ca niște pecete ale unei arhitecturi spirituale greu de imaginat. Bunăoară, aflu că Enkai ar fi fost un om de rând care, la un moment dat, avea în posesie toate vitele din lume, animale pe care le-a dus cu el în cer, ca atunci când cerul se va fi rupt în două, vitele să fie trimise pe o sfoară, spre pământ, numai și numai celor din comunitățile Massai. Zis și făcut. Doar că, la puțin timp după începerea acestei procesiuni cosmice, cei din triburile de vânători vecine, pe nume Dorrobo, geloși că bunăvoința cerească îi ocolește, s-au hotărât să taie sfoara și să-și lase vecinii doar cu jumătate din opulența divină.

Până la urmă, celor din tribul Dorro nu li s-a dat nici o vită dar au rămas cu mierea și cu animalele sălbatice. În sfârșit, celei de-a treia grupări, Kikuyu - cultivatorii pământului - le-au fost date boabele și semințele de cereale.

Asocierea fiecărui moment al vieții la carnea de vită dăruită de Enkai se face chiar începând cu ceremonia botezului, când Enkai și soția sa, Olapa, trimit un înger păzitor (Ngai), prezent în viața fiecăruia până la moarte. Urmează apoi, ceremoniile ce încătușează în cercuri concentrice copiii și tinerii în viața tribală: cele de punere a cerceilor la fete, de punere a semnelor focului pe picioarele băieților, de circumcizie, de inițiere a juniorilor în în luptă, de botez al războinicilor, de bărbierire a părului de pe capul războinicilor, de retragere din rândul acestora, sau ceremonia laptelui și a cărnii. Fiecare etapă este o trecere la o treaptă superioară a statutului personal, înaintea căreia cei de sex bărbătesc își petrec patru nopți în junglă, unde se hrănesc doar cu lapte și sânge de vacă. Ritualurile feminine acoperă, la râdul lor, tematica fertilității și a devotamentului față de valorile și interesele tribului și nu au spectaculozitatea semenilor lor de gen masculin, ținând cont de statutul lor precar. De obicei, un Massai spune că are șase capre, două vaci și șapte neveste.

Aflu apoi, că dintre toate plantele junglei, cea de smochin sălbatic –folosit la toate ceremoniile- simbolizează, prin viață lungă și rezistență, frumusețea robustă a celor născuți în triburile Massai. Dintre spaimele triburilor Massai, bufnița și vulcanul le provoacă cele mai multe insomnii. Spiritele rele pe care aceștia le declanșează nu pot fi domolite decât prin jertfe (de animale) pentru Enkai și de stropitul cu lapte.

Cât privește moartea, ea este văzută ca un fenomen natural, fără întoarcere printr-o posibilă reîncarnare. Nemurirea, în schimb, este un sentiment pe care părinții Massai îl trăiesc în preajma propriilor copii. La moarte, corpul este înfășurat în piei de animale și dăruit naturii. Dacă omul a fost bun pe tot parcursul vieții, îngerul păzitor îl însoțește pînă la contopirea cu natura. în caz contrar, acesta îl părăsește în clipa trecerii în neființă.

De undeva, din ultima colibă a tribului, Laboni supraveghează autoritar tot ce se întîmplă în comunitate, inspirând frică prin prorocirile sale și speranță prin puterea sa de a amesteca ierburi și rădăcini de plante pentru a trata cele mai diverse boli, începând cu o simplă durere de cap și sfârșind cu malaria. Vraciul, pentru că de el este vorba, ține scretele tămăduirii în cea mai mare taină, ferite de iscoadele triburilor vecine.

- David, spune-mi, te rog, de ce atâtea femei din trib aveau dintele din față lipsă?

-Pentru că numai așa vraciul le ferește de numeroasele boli digestive pe care femeile Massai le fac din când în când.

Știam de dinainte că anestezia este străină de cultura Massai.

Cu corpul păros dar cu mintea limpede, încerc să găsesc drumul de ieșire dintr-un Olimp mitic al unei lumi unde mai trăiesc oameni liberi și fericiți.

Încetul cu încetul, lipsa aerului condiționat din mașină mă moleșește de-a binelea, dar liniștea mult dorită îmi este alungată în mod brutal de hârtoapele șoselei și de claxoanele camioanelor venite dinspre Nairobi.

Mă mulțumesc cu o plutire relativă prin hățișurile mitologiei Massai unde visez că voi fi invitat la o cermonie cu proțap, așa cum obișnuiesc ei să-și primească oaspeții de seamă.

---

VIZUALIZĂRI: 3167 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI