Dilijan – Mica Elveție armenească

TIPĂREȘTE

După o noapte de odihnă și micul dejun în Dilijan la Casanova Inn Hotel, vezi impresii, mi-am continuat plimbarea prin Armenia pentru a vedea frumusețile din zonă.

Dilijan, oraș balnear din nord-estul Armeniei aflat la 95 kilometri de capitală, așezat pe valea râului Aghstev, flancat la nord și sud de înălțimi muntoase acoperite de păduri dese și, mai sus, de pajiști alpine, zona numită de localnici și Mica Elveție, este una din cele mai importante stațiuni balneoclimaterice armenești, avantajată fiind și de amplasarea ei în Parcul Național Dilijan de care armenii sunt foarte mândri și spun că dacă în paradis ar exista păduri, munți și izvoare minerale, atunci paradisul ar fi ca Dilijan... .

Este un oraș mic cu 17.000 de locuitori, dar este la înălțime, se ridică pe munți pe la 1.500 metri altitudine, înfrățit cu mai multe orașe printre care și Romanul nostru.

Este amplasat într-o zonă locuită încă din epoca bronzului. Există și o poveste:

Ciobanul Dili s-a îndrăgostit de fiica stăpânului a cărui turmă o păștea și fata de el. Tatăl nu a fost de acord cu dragostea lor și a poruncit ca tânărul să fie ucis, și a fost ucis. Mama îndurerată și-a căutat fiul jelind și plângând disperată „Dili jan! , Dili jan! ”, zona fiind denumită mai apoi Dilijan.

Pentru armeni, jan, cuvânt intraductibil în alte limbi, este un termen de alint, de mângâiere, specific armenesc, care, adăugat numelui cuiva apropiat, membru al familiei, exprimă tandrețe, dragoste, …

Orașul s-a dezvoltat odată cu Armenia, urmând istoria și evoluția ei, astăzi fiind renumit mai ales pentru băile termale și apele minerale îmbuteliate, cunoscut pentru propriul stil de design al covoarelor și mochetelor sale. Mai multe informații se pot afla pe dilijancity.am, site-ul oficial al orașului.

Centrul de Informare Turistică situat pe Strada Maxim Gorky, la numărul 15, în mijlocul unui parc, a fost prima noastră oprire în Dilijan. Deschis zilnic între orele 9:00 și 20:00 oferă informații pe pe FB. Am primit pliante, o hartă și mai multe informații utile, personalul vorbește rusa și engleza, cu noi s-a vorbit românește, tânărul cu care am discutat în engleza-româna noastră, aflând că suntem din România, a chemat o tânără din personalul centrului originală din Făgărașul românesc. S-a bucurat că a putut să vorbească românește, ne-am bucurat și noi, am stat mai mult de vorbă cu ea…

Nu-mi propusesem să văd obiectivele turistice din oraș, voiam o scurtă plimbare, așa că doar am văzut orașul, un oraș liniștit, curat, aerisit și la propriu și la figurat, nu degeaba se află în Mica Elveție caucaziană, a fost o plimbare plăcută, deconectantă, pe care aș reedita-o, mi-a plăcut micul lac frumos amenajat și parcul ce-l înconjoară…

Plimbarea prin Dilijan a durat vreo oră, nu am mai mers și la alte obiective, mi-am continuat drumul spre următoarea destinație…

De la Diljan am mers circa 8 kilometri pe Drumul AH83/M4, până la intersecția cu Haghartsin Road/H50, drumuri modernizate, asfaltate de curând și foarte libere, pe care am mai mers vreo 6 kilometri până la Mănăstirea Haghartsin.

Este de fapt un complex monahal situat în defileul pârâului cu același nume afluent al râului Aghstev, nu ridicat ca celelalte mănăstiri pe o înălțime, deal, stâncă, ci așezat într-o vale cu o frumoasă priveliște cu păduri mari și dese, foarte verzi în acea zi frumoasă, însorită de septembrie.

O poveste spune că la sfințirea ei un vultur s-a ridicat și s-a rotit deasupra cupolei Bisericii Sf. Astvatsatsin, de aici numele ei ce s-ar traduce în română prin “jocuri de vulturi”, (“hagh”, joc, “artsiv”, vultur). Cert este că și astăzi se văd deseori vulturi pe zidurile ei, iar zilnic un vultur stă pe fațada estică a Bisericii Sf. Maică a Domnului; este o sculptură ce înfățișează doi călugări și, între ei, biserica pe a cărei cupolă este așezat un vultur cu aripile ușor deschise...

Mănăstirea se întinde pe o suprafață destul de mare și cuprinde mai multe edificii ridicate în secolele 11 - 13, mai importante fiind cele trei biserici, refectoriul și un mausoleu.

Biserica Sf. Grigore Luminătorul cea mai veche clădire din complex, a fost înălțată în secolul 11, este dreptunghiulară și destul de mică, are interiorul în forma de cruce și o cupolă. La sfârșitul secolului 12 i s-a adăugat din bazalt albastru un Gavit cu arcade boltite, o mică biserică cu rol de pronaos, loc de rugăciune și îngropăciune, aici se află mormintele a doi țari, Smbat și Gagik, din dinastia Kyurikid. Pe la mijlocul secolului 13 a fost construită Biserica Sf. Ștefan, o copie mai mică a Bisericii Sf. Grigore, iar în penultimul deceniu al aceluiași secol Biserica Sf. Maica Domnului, cea mai mare și mai importantă clădire din complex. Are forma de cruce grecească și fațadele bogat ornamentate, cupola atrage ochiul, iar cele 16 fețe decorate cu arcade din stuc îi cresc înălțimea și dau o iluzie de lipsă de greutate, o fac mai armonioasă, mai maiestuoasă.

Am ajuns și văzut Mausoleul Bagratuni construit în secolul 12 în care se află mormintele mai multor membri ai familiei regale Bagratuni, cunoscută și ca Dinastia Bagratid, care, cu intermitențe, a domnit în Armenia sau Georgia din secolul 9 până în secolul 19.

Refectoriul, Sala de Mese, unul din cele mai mari, dacă nu cel mai mare din țară, o clădire reprezentativă, exemplu de arhitectură, inginerie și artă armenească, a fost construit la mijlocul secolului 13, este împărțită de coloane în două părți pătrate cu tavanul acoperit cu un minunat sistem de arcade încrucișate și decorat doar în vecinătatea luminatoarelor.

Mi-ar fi plăcut să fiu acolo în acea perioadă, să fiu și eu printre numeroșii pelerini ce participau la cină alături de călugării mănăstirii. Nu știu dacă atunci eram primită, dar m-aș fi mulțumit să particip, când Am Fost Acolo, la una din recepțiile ce au loc, după cununii sau botezuri, în sala în care băncile și mesele de piatră de odinioară au fost înlocuite cu mese și scaune masive din lemn, “participasem” la alte biserici la botezuri și cununii…

Celelalte edificii, bucătărie, chilii, sunt și ele prinse într-un amplu program de renovare. Erau și panouri cu poze ce prezentau cum arăta complexul înainte de a fi restaurant. Fiecare clădire are o plăcuță explicativă cu denumirea ei și secolul când a fost construită.

De aici am plecat spre Mănăstirea Goshavank, pe Haghartsin Road/H50 până la intersecția cu Drumul AH83/M4 pe care am mers încă 15 kilometri până în parcarea mănăstirii.

Ca cele mai multe mănăstiri din Armenia și aceasta este așezată pe un deal, dar, deși poate fi considerată un Complex mănăstiresc, nu are ziduri care să o izoleze de locuințele sătenilor din Gosh situate în imediata ei vecinătate.

Construcția mănăstirii a început în anul 1188, în locul mai vechii Mănăstirea Getic, Getik este numele râului ce curge prin satul vecin din apropiere, distrusă cu câțiva ani mai înainte de un mare cutremur, construcție ce a continuat până la sfârșitul secolului 13. A fost numită Mănăstirea Nor Getik, “nor”, nou în românește, dar mai târziu numele i-a fost schimbat în Goshavank. De ce?, o spune povestea.

Mkhitar, jurist, scriitor, gânditor, preot la Mănăstirea Nor Getik, un reprezentant de seamă al Renașterii armenești a avut un vis. Un înger îi spunea că după șapte ani de belșug vor urma șapte de secetă. Atunci a hotărît să facă la mănăstire provizii de grâu, iar cînd seceta a venit a construit un vas rotund numit “gush” cu care a distribuit localnicilor, în mod egal și echitabil, cerealele ce au ajuns șapte ani când au revenit ploile. Oamenii l-au numit mai întâi Gush, apoi Mkhitar Gosh iar, după moartea sa, mănăstirea a fost numită “Goshavank”, “vank”, mănăstire în armeană.

A fost unul dintre cele mai mari centre culturale, educaționale, spirituale și religioase din Armenia medievală, o cunoscută școală, colegiu, seminar, universitate, unde s-au predat armeana și latina, gramatica și filozofia, retorica și muzica, caligrafia și pictura, unde s-au format mulți din oamenii de cultură ai vremii, unde s-au scris, copiat și păstrat mii de manuscrise

Mai întâi a fost ridicată Biserica Sf. Ioan Botezătorul, o mică biserică de lemn, azi nu mai există, și după trei ani a început construcția Bisericii Sf. Maică a Domnului, urmată de Gavitul ei și, apoi, de celelalte clădiri.

Biserica Sf. Maică a Domnului, cea mai mare și mai importantă biserică din complex, este o clădire tip sală cu cupole, cu două nișe cu câte două niveluri la est, iar pe latura de vest este intrarea în biserică. După terminarea bisericii a fost construit pe fațada vestică a bisericii Gavitul, sală pătrată cu acoperișul susținut de patru coloane, cu două altare cu două niveluri în colțurile estice. Este mai bogat decorat cu diverse rozete și cu sculpturi ale unor figuri umane ce poartă cruci, păsări, ...

De aici am mers la Biserica Sf. Grigore, biserică asemănătoare, dar ceva mai mică. Am văzut apoi în fața ei Biserica Sf. Grigore Luminătorul, o biserică și mai mică, fără cupolă dar bogat decorată, cea mai bogat decorată din întreaga mănăstire, cu sculpturi, cu o arcadă acoperită cu un model geometric complex, filigranat, cu coloanele acoperite cu alte ornamente. Prin această decorare, biserică este o referință a artei decorative armene medievale. În acea dimineață târzie, aici, patru slujitori ai bisericii țineau o slujbă, care, deși nu înțelegeam nimic, mi-a plăcut și m-a impresionat destul de mult, aș fi stat până la sfârșitul ei, dar timpul, … permanentă problemă în excursiile mele…...

Următoarea oprire înainte de a pleca a fost la Depozitul de carte, clopotniță, o clădire deosebită, neobișnuită, atât ca arhitectură cât și ca funcționalitate, singura de acest fel întâlnită de mine în Armenia.

Unice, deosebite și foarte valoroase sunt Crucile de Piatră, Khachkar, realizate de sculptorul Pavghos (Poghos) în ultimii ani ai secolului 13, unele dintre cele mai cunoscute și apreciate în Armenia. Cel mai cunoscut este faimosul "Aseghnagorts", Dantelăria, numit așa datorită ornamentelor lui, cruce, rozetă, stele…, dantelate, fin sculptate.

Crucea, elementul principal al oricărui khachkar este aici sprijinită pe o orbită solară, are Arborele Vieții stilizat și patru păstăi cu semințe la colțurile ei, toate fiind încadrate de Stele cu opt colțuri. De remarcat la această capodoperă, în multitudinea de obiecte și modele pe care le prezintă niciunul nu se repetă. Rozeta de forma unui scut este așezată sub cruce și-i desăvârșește frumusețea, reprezintă soarele.

Am făcut apoi mici cumpărături, mi s-au părut ieftine, alte poze și întoarcerea la Dilijan și de aici la Yerevan la ultima noastră cazare din Armenia.

Dilijan și împrejurimile lui este o zonă ce merită și trebuie văzută prin tot ce oferă el. Mi-ar fi plăcut să stau mai mult acolo, pentru a vedea și celelalte obiective, pentru odihnă și aerisire, celor ce ajung acolo le recomand să-și rezerve două nopți. De aici se poate ajunge ușor, sunt 90 km pe drumul M6 ce duce la granița cu Georgia la Mănăstirea Sahalin și la Mănăstirea Haghapat, sunt grupate, între ele fiind 15 kilometri, obiective pe care le-am ratat, fac parte din patrimonial mondial UNESCO…

Noi am ajuns în Dilijan când se înnopta și începuse o ușoară ploaie, am trecut doar prin el fără să mai oprim, vizitându-l puțin numai a doua zi, dar mai aveam ce vedea și în oraș, și în împrejurimi. Dacă nu ajungeam aici și nu vizitam câteva obiective nu aș fi știut ca Armenia are și zone înverzite, zone împădurite, nu aș fi cunoscut-o în totalitate…

---

VIZUALIZĂRI: 702 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI