Ba Na Hills și al său Golden Bridge, un simbol al Vietnamului modern

TIPĂREȘTE

Una dintre cele trei zile petrecute la Da Nang am rezervat-o pentru a vizita Ba Na Hills, un parc tematic aflat undeva la 25 de kilometri vest de Da Nang. Proprietarul parcului este compania Sun World, aceeași companie care are în proprietate și telegondola de la Sa Pa care urcă pe Muntele Fansipan.

Pentru a ajunge la Ba Na Hills ai nevoie de un mijloc de transport, nu? Nu există transport public până acolo, așa că ori închiriezi un scuter, ori iei un taxi la dus și altul la întors, ori apelezi la un minivan care are oră fixă de plecare dimineața din Da Nang și după amiaza de la Ba Na Hills. Primele două variante le-am exclus ca fiind opțiuni viabile pentru noi. Scuterul nu pentru că nu practic sporturi motorizate pe două roți, iar un taxi, costa la momentul când mă documentam eu acasă ceva de genul 45-50 de dolari dus-întors. A rămas în picioare minivanul și da, există câteva firme care îți oferă acest serviciu la un preț de 7-8 dolari de persoană, dus-întors. Mă cam râcâia pe mațe faptul că plecarea din Da Nang era la 08.30 dimineața și plecarea de la Ba Na Hills, după amiaza era la 15.30. Practic, ajungeam acolo pe la 09.45 și trebuia să fim în parcare undeva la 15.15 ca să fim siguri că nu pleacă fără noi, rămânându-ne astfel vreo cinci ore și jumătate ca să vizităm parcul tematic. Asta în condițiile în care pe bloguri de călătorie citisem impresii cum că vreo 7-8 ore ar fi numai bine să stai pe-acolo ca să te bucuri de tot ce oferă parcul. Nu mai vorbesc de faptul că blogerii care povestesc sunt oameni la 30, poate 40 de ani, deci se mișcă mult mai iute ca noi, mai trebuia să” pierdem” pe-acolo și ceva timp ca să mâncăm, coadă dimineața la biletele de acces … nașpa. 

Dac-aș fi știut eu de când mă documentam că la Da Nang o să-l găsesc pe Do Tien, băiatul cu Grab-ul, care ne-a dus și ne-a adus de la Hoi An, nu m-aș fi grăbit ca fata mare la măritat să rezerv de-acasă un tur la Klook cu transport, bilete de acces incluse și un prânz tip bufet la unul dintre restaurantele de la Ba Na Hills. Însă tot consider c-am făcut o afacere bună la momentul la care am făcut rezervarea. Luate separat, transportul ar fi costat 7-8 dolari, accesul la toate atracțiile de-acolo 36 de dolari (prețul exact era 900,000 de dongi) și un prânz pe la orice restaurant de-acolo, cu specific de care vroia ficatul nostru, 12-15 dolari de persoană. Per total undeva la 55-60 de dolari de persoană, având inclus tot ce-am detaliat mai sus. La Klook a fost 57 de dolari de persoană, însă cel mai mare avantaj a fost programul. Plecarea la 08.00 dimineața de la punctul de adunare, care era la 400 de metri de hotelul nostru și întoarcerea la 16.30 de la Ba Na Hills și-uite așa am câștigat o oră și jumătate pentru a vizita parcul. 

După ce am făcut rezervarea și am plătit la adresa klook.com/activity/13283- ... -ticket-da-nang, am primit instant două vouchere, unul pentru acces în parc și unul pentru prânzul de la Four Season Buffet Restaurant, împreună cu informații complete despre punctul de plecare de dimineață și o notă scrisă mare cu litere bolduite: nu întârziați mai mult de 10 minute, că altfel rămâneți la Da Nang J. Eh, hai s-o văd și pe-asta a zis cârcotașul din mine știind cât a stat prin diverse excursii după turiști care credeau că-și luaseră tur privat. 

Bun. Și-a venit vineri, 23 februarie. La 07.45 eram la punctul de adunare, șoferul ne-a bifat pe lista lui și am plecat cu o întârziere de fix două minute spre Ba Na Hills. Autocar cu vreo 40 de locuri, doi români și în rest coreeni și chinezi. Prima bilă albă, toată lumea a fost punctuală. A doua bilă albă, până să ajungem la Ba Na Hills am primit pe WhatsApp mesaj prin care am fost anunțați că vom primi în jurul orei 15.30 o poză cu autocarul parcat, în care se va vedea și numărul locului de parcare, astfel încât să știm locul de la care vom pleca.

Ajunși la Ba Na Hills după aproximativ o oră am constatat că am ajuns târziu. Erau deja zeci de autocare în parcare, iar la intrarea în parcul tematic erau sute de oameni care făceau fotografii, stăteau în grupuri și-și ascultau ghizii, mâncau ceva sau beau o cafea la restaurantele de-acolo sau intrau deja pe porțile parcului. Ca să ajungi în vârful dealului, poți lua telegondola de pe una dintre cele trei linii care merg sus. Cum majoritatea vizitatorilor vor să vadă Golden Bridge, podul de-acum celebru din Vietnam, cel cu cele două mâini imense care susțin podul, aglomerația cea mai mare este la linia de gondole care unește stația de jos, Hoi An Station cu cea de sus, Marseille Station. De capul nostru de-acum, ăsta a fost și traseul nostru, traseu stabilit conform părerii celor mai multe forumuri și bloguri de călătorie pe care le citisem acasă. 

Aglomerație, aglomerație, dar lucrurile merg repede. Organizarea bună corobrată cu capacitatea mare de transport a telegondolei au făcut ca în 30 de minute să fim sus, în Stația Marseille. Și aici am trăit ceva asemănător cu ce-am trăit la Sa Pa, când am urcat pe Muntele Fansipan. La scurt timp după ce telegondola a părăsit Stația Hoi An am intrat într-o ceață deasă și lăptoasă, în care am stat până aproape de sosire. Cu câteva sute de metri înainte de finalul călătoriei cu telegondola, am ieșit din ceața aceea, într-un cer senin și însorit și ne-a venit inima la loc. Din clădirea Stației Marseille se pășește direct pe Gloden Bridge. Aș minți să spun că n-am fost mândru c-am ajuns și aici. Încă de prin 2018 sau 2019, de când am văzut primele fotografii cu acest pod mă gândeam cum ar fi dacă, deși pe-atunci n-aveam niciun gând să ajung în Vietnam. 

Vietnamezii se mândresc cu acest pod și sincer, chiar au motive. L-au promovat atât de intens, încât a ajuns un simbol al țării. Este curbat, are undeva la 150 de metri lungime și ne-a luat undeva la vreo 30 de minute să-l parcurgem. Cred că și melcul termina mai repede. Însă e aglomerat și acolo unde vrei să faci o fotografie sau să filmezi, trebuie să aștepți câteva minute până găsești un loc micuț în care să te bagi și tu. Am citit că mâinile acelea două, cele care aparent susțin podul l-ar simboliza pe Buddha care ține în palmă oamenii. Alții spun că cele două mâini ar simboliza chiar planeta, care are putere să ne țină pe toți în” palmele” sale, totul e să trăim în pace. Când mă uitam acasă la fotografii înainte să plecăm, chiar mă minunam câtă muncă și câtă răbdare au avut să sculpteze acele mâini din piatră sau granit sau ce mă mai gândeam eu c-ar putea fi. În realitate, cele două mâini uriașe sunt din fibră de sticlă armată cu sârme din metal și vopsit în așa fel încât să-ți dea senzația că sunt din piatră :). Cele două mâini au doar rol de decor (dar ce rol), susținerea podului fiind făcută de stâlpi metalici, disimulați bine în pozele iconice de prezentare a podului. Sincer, astea-s doar amănunte tehnice. Realitatea este că ne-am simțit extraordinar pășind pe acest pod. Am făcut fotografii multe și frumoase, am filmat, ne-am amuzat de încercarea multora de a realiza fotografii dând mâna cu mâna podului. Iar la provocări de-astea de a realiza fotografii pentru a” sparge” Instagram-ul, nu-i întrece nimeni pe chinezi. 

Ceasul ticăia și mai erau multe de văzut. Pe același” palier” al dealului se mai află o cramă unde se pot degusta contra cost vinuri locale și un ansamblu format din Grădina Dragostei, o statuie uriașă a lui Buddha și Pagoda Linh Ung. Interesant să te plimbi, să vezi tot felul de statui construite din flori, o grădină construită în stil amfiteatru, cu cascade artificiale, cu statui de bronz și cu tot felul de flori sau arbuști în niște aranjamente peisagistice foarte frumoase. Inutil să vă spun că peste tot sunt bănci, locuri de odihnă, foișoare ceva mai ascunse unde vicioșii ca mine își pot calma plămânii. Toaletele sunt foarte curate și foarte bine întreținute. Totul pe senzori, odorizante frumos mirositoare, săpun, hârtie igienică, adică într-un cuvânt, civilizat.

Practic, cea mai mare parte a timpului am petrecut-o în această zonă a parcului, pentru că într-adevăr, este și cea mai interesantă. Ne-am întors la Marseille Station și am luat din nou telegondola pentru a ajunge în partea cea mai de sus a parcului de la Ba Na Hills. Aici, pe o suprafață de câteva hectare este amenajat un mini orășel cu hoteluri, restaurante, câteva piețe, totul în stil european, iar ceva mai sus sunt două pagode construite printre alei cu flori și arbori locali.

Ajunși sus, primul lucru pe care l-am făcut a fost să căutăm restaurantul Four Season. Era ora prânzului, micul dejun se topise de mult prin burțile noastre și ne era cam foame. Cu toate că semnalistica este bună, ne-am învârtit ceva timp până am găsit restaurantul. Și e cumva normal, având în vedere că se află într-o clădire cu patru etaje, imensă, care are pe fiecare palier câte un restaurant. Practic intrarea se face pe sus, apoi cobori pe scări rulante patru etaje pentru a ajunge într-un restaurant unde pot servi masa simultan undeva la 400 poate 500 de persoane. Pe două laturi ale sălii este organizat bufetul. Vă spun sincer că ne-a luat vreo 15-20 de minute până ne-am hotărât ce vrem să mâncăm. Pe lângă bucătăria vietnameză sunt mâncăruri din bucătăria chineză, japoneză și europeană. Mâncăruri reci, mâncăruri calde, de la aperitive până la deserturi. Cât poți mânca? Mult, vă spun eu :). Mai ales când vrei să guști și din aia și din cealaltă. Înghesuială mare era la melci și la fructe de mare, unde tot poporul francez prezent la Ba Na Hills se strânsese și comenta cu verva specifică nu calitatea mâncării, ci faptul că oferta la vinuri e limitată :). Băuturile alcoolice se plăteau. Un pahar cu bere era undeva la 50,000 de dongi, iar un pahar de vin alb sau roșu costa 100,000 de dongi. Adică 10 sau 20 de lei. Iar vinul nu era cine știe ce. Nu sunt eu mare cunoscător de vinuri, dar cred c-a fost singurul lucru care nu m-a dat deloc pe spate din tot restaurantul ăla.

Ora care ne-a mai rămas după ce-am mâncat am folosit-o pentru a ne plimba prin acel mini orășel. Nu poți să nu remarci atenția la detalii a celor ce-au realizat copii după piramida de sticlă de la Luvru, Notre Dame din Paris sau moara de la Moulin Rouge. Florile, bonsaii, arbori și arbuști ornamentali nu vin decât să completeze un ansamblu care-ți bucură retina. Toată lumea e bucuroasă, copiii și nu numai ei iau cu asalt zecile de tonete cu înghețată, toți fotografiază și filmează cu frenezie. E imposibil să nu savurezi momentul. Am primit un mesaj de la cei care n-au asigurat tranportul, în fapt o poză cu autocarul parcat unde se vedea și numărul locului de parcare și un scurt mesaj prin care ne-au rugat să fim punctuali.

De-aici, poți coborî la baza dealului cu trei telegondole. Ca mai toată lumea, am ales-o pe cea care pleacă din L’Indochine Station. Pentru că este cea mai lungă linie de telegondolă din lume. Are 5,771 de metri lungime și 86 de cabine, fiecare putând transporta până la 10 persoane. Călătoria durează aproape 20 de minute, timp în care am trecut din nou prin perdeaua de ceață deasă, așa cum a fost și la urcare. Ajunși jos am mai avut ceva timp pentru a cumpăra ceva suveniruri, apoi am găsit cu ușurință autocarul parcat exact acolo unde ne-au transmis că va fi.” Colegii” coreeni și cei chinezi au fost punctuali și ei, așa că la 16.30 ne-am pus în mișcare.

A fost o zi care ne-a plăcut mult. Pe lângă faptul că vezi niște chestii deosebite nu poți să nu te-ntrebi cum de aici se poate. Citeam că acest parc tematic este vizitat anual de peste două milioane de vizitatori. E adevărat că majoritatea sunt chinezi și vorbind de câteva ori în timpul acestei vacanțe cu turiști chinezi am înțeles că pentru ei Vietnamul este o destinație accesibilă și ca preț și ca distanță față de China. Dar totuși... două milioane de turiști anual numai aici. Adică cam tot atâția cât vizitează într-un an toată România. Impresionant. Iar prețul plătit pentru ceea ce vezi într-o zi, 900,000 de dongi, adică 180 de lei, dacă-l compar cu cât a ajuns un dus-întors cu telecabina Bușteni-Babele dus-întors, tot vreo 180 de lei, dacă nu s-o fi scumpit din nou... mie-mi dă cu zecimale :). Eu tot sper că voi apuca să trăiesc vremurile când voi putea spune că da, se poate și la noi. Pentru că potențial turistic avem. Avem să dăm și la alții chiar. Totul e să vrem să facem ceva cu el. În fine, filozofie ieftină, dar mi-aș dori să se poată și la noi.

Până s-o putea și la noi nu ne rămâne decât să ne minunăm de parcurile tematice pe care le vedem la alții. Și vă doresc să vă împliniți visele. Iar visele sunt și mai împlinite atunci când în vacanțe zilele liniștite sunt continuate cu nopți romantice. Ceea ce vă doresc din plin :).

---

VIZUALIZĂRI: 560 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI