GRAD SATISFACȚIE
NOTARE MEDIE REZULTATĂ
Dis de dimineață am părăsit confortul camerei de la Best Western Iwo Jima, hotelul din Arlington, ca să luăm cap compas stațiunea atlantică Virginia Beach. Nu, nu am pornit la drum atât de devreme ca să prindem niscaiva ultraviolete sau o baie în Ocean, deși prognoza meteo îmbia la așa ceva. Dimpotrivă, traseul nostru în această zi avea să fie unul ocolit, departe de interstatala care ne-ar fi dus, confortabil, la destinație.
Așadar ne-am întors spre Annapolis, capitala statului Maryland, doar ca să traversăm podul, spre partea peninsulară. Acea regiune magnifică, plină de golfuri franjurate, vile de vacanță, iahturi, câmpuri joase și mlăștinoase. De altfel, Maryland, la origini, a fost locul de refugiu al persecutaților religioși ai Lumii Vechi și Noi, colonia britanică unde avea să ia naștere carta libertăților religioase, ulterior amendament fundamental al constituției Statelor Unite.
Iar Maryland lasă locul, în colțul sudic al peninsulei, „Vechiului Dominion”, vesela Virginie, cu toată istoria sa ce înglobează, de fapt, istoria țării însăși. Iar tranziția este evidentă. Pentru că, în pofida satelor de vacanță care umplu coasta în Maryland, aspectul sărăcăcios al localităților propriu zise te cam pune pe gânduri; de parcă criza economică încă nu s-a încheiat aici. Dimpotrivă, odată ce treci granița în Virginia, peisajul se înviorează, casele capătă acel aspect sudist inconfundabil, apar reclame mari, colorate, de la acel „Buckle up, Virginia! ” – avertisment asupra purtării obligatorii a centurii de siguranță, căci altfel, vai și amar de portofel – până la publicitatea inerentă la tot felul de companii de servicii. Ba chiar încep să apară oameni pe marginea drumului. În timp ce peninsula se tot strâmtează, apele Oceanului par să o înghită de-a dreptul. Până când, efectiv, țărmul sucombă. Nu oriunde, dar într-o pădure de stații de taxare, acolo unde șoseaua se lățește inexplicabil.
Deoarece am ajuns la punctul de vârf al traseului nostru: Chesapeake Bay Bridge Tunnel.
Și nu este un pod oarecare. Imaginați-vă ca, între peninsulă și partea continentală a Virginiei sunt 28 de kilometri de apă și încă vreo patru de zone nisipoase și mlaștini. Iar oamenii traversau această zonă, în ambele sensuri, cu tot soiul de bărci, vaporașe sau vapoare. Imaginați-vă locuitorul din Norfolk (pe continent) care lucrează în Parcul Național din peninsulă… Ei, bine, când autoritățile locale au văzut că nu e de glumă cu numărul tot mai mare de navetiști au luat o decizie tipic americană: să umple golul acvatic cu un lanț de poduri și tunele. Două tunele, mai precis, pentru a lăsa canalul navigabil deschis navelor de tot felul care tranzitează golful Chesapeake.
Zis și făcut… Mă gândeam că noi, românii, nu suntem în stare să construim o autostradă pe câmpie (pe drumuri de munte, nici nu vreau să îmi imaginez – cu siguranță este o muncă sisifică!) … Dar acolo au ridicat un pod dublu, cu câte două benzi de circulație pe sens plus cele două tuneluri, de câte un kilometru fiecare, construcție care însumează mai bine de 28 de kilometri deasupra – și dedesubtul – apei. Priveliștea este dincolo de orice cuvinte – iar noi am avut parte de vreme superbă, căci am înțeles că, pe timp de furtună pot apărea și alte probleme. Peste tot sunt indicatoare referitoare la viteza minimă pe care trebuie să o ai, altminteri se pot forma ambuteiaje, care nu sunt de dorit aici. Iar traversarea durează aproximativ o jumătate de oră, în care stai, efectiv, cu gura căscată. La un moment dat, ești chiar în mijlocul Oceanului, departe de orice țărm, încât te și miri cum poți pluti, literalmente, la zeci de metri deasupra apei, printre vapoare și, dacă nu cumva au construit ăștia între timp un pod peste Atlantic și, la un moment dat, o să ajungi pe coastele Spaniei…
Nu ajungi în Spania, ci, după ce ai plătit obolul de 13 dolari – în extrasezon, cum am fost noi sau 15 dolari în rest – începi să vezi țărmul Virginiei, spre Norfolk și chiar treci pe deasupra unor plaje pline cu trândavi, cărora nu le pasă de zbuciumul tău, așa cum și tu disprețuiești lenea de care dau dovadă ei, irosindu-și bunătate de zi stând întinși la soare.
Te mai oprești o dată, într-o parcare, ca să privești podul care se pierde în pâcla depărtării, ca un gigant ce face legătura între două lumi.
Satul de pe plajele întinse ale Carolinei de Nord a fost punctul cel mai sudic al expediției americane din această primăvară. Cine auzise de Kitty Hawk, cel înecat în nisipuri și bătut de vânturi, înainte ca doi tineri fabricanți de biciclete din Dayton, Ohio să îl fi descoperit în căutarea lor? Căci acolo, la câteva mile de sat, pe dunele cu nisip fin și curenți de aer stabili de-a lungul majorității lunilor anului, Orville Wright a reușit primul zbor cu motor, pe o distanță de numai 37 de metri, în acea memorabilă zi de 17 decembrie 1903. Nu știu alții cum sunt, dar eu, la fiecare zbor cu avionul, în confortul sci-fi al cabinei, mă tot gândesc la evoluția exponențială a acestuia, în numai un secol. Zborul nu este un dat al omului, dar, iată, azi, lumea are o circumferință de câteva zeci de ore, grație acestui miracol. Dar și a tenacității celor doi, Wilbur și Orville Wright care, în ciuda oricăror piedici (să nu uităm că măreața Academie Franceză decretase imposibilitatea zborului unui aparat mai greu decât aerul, ceea ce a făcut ca Traian Vuia să piardă întâietatea în domeniu), au împlinit un vis.
Până la urmă, asta e esența Americii primordiale, capacitatea de a visa și de a duce la capăt visul...
Revenind în anul de grație 2016, drumul de la Virginia Beach până la Kill Devil Hills – orășelul dezvoltat în preajma dunelor Primului Zbor la o jumătate de secol după ce acesta a avut loc – nu este unul lung. De fapt, așazisele Outer Banks ale Carolinei de Nord sunt o prelungire nisipoasă a coastei de est, iar șoselele ne-au purtat peste aceeași lume pe jumătate amorțită, printr-un relief jos, printre case aruncate de-o parte și de alta, aparent fără noimă. Iar School Bus-urile care adăstau la tot pasul demonstrau din plin această mobilitate fără precedent în istoria modernă a unui popor neobișnuit cu sedentarismul.
Doar Kitty Hawk este, azi, o adevărată stațiune litorală, cu vile de vacanță, outlet-uri și chiar două parcuri de distracție pentru copii. Cât de mult s-a dezvoltat într-un secol! Dar am traversat-o, la pas, urmărind indicatorul către memorialul Primului Zbor. Care nu s-a lăsat așteptat, iar intersecția te îndruma către casa de bilete, căci, nu-i așa, tot ce se respectă costă. Iar aici, prețul acestui respect era… de respectat, adică 17 dolari de persoană…
Bineînțeles că, aici, parcarea nu este o problemă. Lași mașina lângă intrarea în muzeul în care găsești expuse, pe lângă fotografii, articole de ziar sau citate diverse și bucăți de motor, o paletă de elice sau o bucată din pânza aripii, care a ajuns pe Lună… Apoi vine ora la care, strânși cuminți pe scaune, în jurul unei machete 1:1 a aeroplanului, ascultăm povestea fraților Wright; cum au înțeles ideea de portanță, cum au construit aripa și, mai ales, cum au învățat să cârmească în aer. Căci nu este ușor să cârmești în aer! Iar alături de clădirea muzeului, pe câmpul neted ca în palmă, se ridică cele două barăci care au stat martore primului zbor, al cărui loc de decolare este marcat de o piatră neuniformă, la baza șinei pe care a alunecat avionul – căci abia Traian Vuia avea să aducă la modă trenul de aterizare. Și, așezate coliniar, precum bornele kilometrice, dar asimetric, pietrele care spuneau vizitatorului fiecare loc de aterizare. Prima aterizare, cea a lui Orville, fratele mai mic, la 37 de metri, apoi, Wilbur, la cea de-a patra și ultima, a dus aeroplanul la 260 de metri…
Apoi am mers, alături de mulți, pe poteca ce duce, departe, la dealul unde a fost ridicat monumentul în cinstea celor doi frați, în locul de unde s-au lansat de atâtea ori cu planorul, ca să învețe să zboare. Alături de deal, dincolo de o pădurice, se găsește, azi, un aerodrom pentru avioane de agrement, ca un omagiu adus zonei. Iar într-o laterală a sa, pe nisip, un grup statuar inedit, alcătuit din avionul care decolează, Wilbur Wright, într-o poziție dinamică, de încurajare, fotograful, în spate și un puști de 17 ani, martorul decolării, cel care, o jumătate de secol mai târziu, avea să trimită pe Lună o bucată din pânza aripii…
Până la urmă, un ceas mai târziu, zăbovind pe una dintre plajele largi ale Atlanticului, la marginea câtorva case de vacanță, m-am gândit la efortul de a vizita niște dune unde, cândva, cineva s-a străduit să se înalțe deasupra condiției umane. Adică ce importanță are un muzeu pierdut pe hartă, de care puțini au auzit (chiar așa, câți știu de Kitty Hawk și de semnificația ei)? Adică nu era mai comodă o ședere la soare, la Virginia Beach – dacă nu prin insulele grecești?
Ei, bine, nu!
Este stațiunea atlantică oarecum de fițe. Adică, dacă acum, în extrasezon, mai vezi câte un gibon turând motorul – da, au și ei din ăștia – bănuiesc că, vara, există un anume grad de manelizare. Altminteri, orașul este considerat cel mai sigur din SUA. Poate și datorită istoriei, la gurile estuarului Chesapeake, la doi pași de prima colonie britanică pe continent, poate datorită bazelor militare care împânzesc zona și care impun, prin simpla lor prezență, o anumită rigoare, poate pentru că așa e scris destinul așezării...
Orașul este împărțit rectangular, pe modelul New York-ului, așa încât este dificil să te rătăcești. Oricum, promenada de pe malul Oaceanului atrage pe toată lumea, pe aleea de la marginea hotelurilor, de la Ponton până hăt, departe, spre nord, cu punctul de atracție în dreptul statuii zeului Neptun. Promenada este presărată cu restaurante de lux, pline, chiar și așa, cu turiști relaxați și veseli.
Probabil că, pentru americani, stațiunea este una căutată, care le oferă o sumedenie de distracții, dar pentru noi nu numai că este prea îndepărtată și costisitoare dar, sincer, este și dincolo de stilul nostru, european.
Doar Oceanul și plajele uriașe pot atrage, în mirajul lor. Căci adevărata sălbăticie, pentru cei romantici, se desfășoară mai la sud, spre nisipurile Carolinei de Nord...
Trimis de makuy* in 02.07.16 21:33:43
- Nu a fost singura vizită/vacanţă în AMERICA DE NORD.
NOTĂ: Părerile și recomandările din articol aparțin integral autorului (makuy*); în lipsa unor alte precizări explicite, ele nu pot fi considerate recomandări sau contrarecomandări din partea site-ului AmFostAcolo.ro („AFA”) sau ale administratorilor.
ECOURI la acest articol
- Folosiți rubrica de mai jos (SCRIE ECOU) pentru a solicita informații suplimentare sau pentru a discuta cele postate de autorul review-ului de mai sus
- Dacă ați fost acolo și doriți să ne povestiți experiența dvs, folosiți mai bine butonul de mai jos ADAUGĂ IMPRESII NOI
- Dacă doriți să adresați o întrebare tuturor celor care au scris impresii din această destinație:
in loc de a scrie un (același) Ecou în "n" rubrici, mai bine inițiati o
ÎNTREBARE NOUĂ
(întrebarea va fi trimisă *automat* tuturor celor care au scris impresii din această destinație)
- Oct.2013 O zi la Ocean, la Virginia Beach — scris în 26.10.13 de makuy* din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- Oct.2012 O vizită la Jamestown sau locul de unde se scrie istoria — scris în 24.06.13 de makuy* din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- Oct.2012 Monticello sau acasă la domnul preşedinte — scris în 17.06.13 de makuy* din BUCURESTI - RECOMANDĂ