O zi la Ocean, la Virginia Beach

TIPĂREȘTE

Adică, de ce doar grecii să aibă Paralii? Să ne reamintim că παραλία înseamnă plajă. Uite că și peste Ocean sunt Orașe Plajă și încă unele care, pe lângă kilometrii de nisip fin, că te uită Dumnezeu mergând, mai au și izul istoric de a fi la un colț de stradă de prima descălecare britanică pe pământul Lumii Noi. Acolo unde Chesapeake Bay strânge în Atlantic apa celor cinci mari râuri. Iar Chesapeake este estuarul navigat de căpitanul Smith, înspre a sa Pocahontas. Parcă toate se învârtesc în jurul punctului zero al civilizației nord-americane...

Iată de ce, în dimineața de după caniculă, când ploaia deasă din coada furtunii tropicale pusese deja stăpânire pe sudul Virginiei, am evadat spre Nord-est, aproape de granița cu Maryland, dincolo de Williamsburg și Jamestown, părăsind interstatala spre răsărit, către stațiunea litorală Virginia Beach. Pe măsură ce ne apropiam de Ocean, Soarele punea stăpânire pe orizont și știam că va fi așa, deoarece sateliții care roiau deasupra capetelor noastre, invizibili, dar necruțători în a ne fura intimitatea, ne asigurau că nu vom avea parte de dușuri mai devreme de orele după amiezei.

Iar prima surpriză, pe drumul de coastă, a fost scurt-circuitul spațiotemporal pe care l-am resimțit din toate încheieturile – noroc că nu eram la volan – când, dintr-odată, de după pădurile faimoase cu care locuitorii din Commonwealth of Virginia se mândresc, au apărut geografia și infrastructura zeelandeză, cu șoseaua joasă, podurile care fragmentau intrândurile acvatice, ba chiar și uriașul tunel pe sub ocean. Mă așteptam să ies, din tunel, la Middelburg, în anul de grație 2009, buimăcit de un vis frumos, cum că, patru ani mai târziu, aveam să străbat Chesapeake Bay Bridge-Tunnel, cel mai lung complex rutier de acest gen din lume. Și totuși, clicăind aparatul foto ca un paparazzi de cea mai joasă speță, am observat, colateral, absența morilor de vânt și prezența, pe apă, a nenumărate vase de război, cam atipice pentru blânda Olandă... Până la urmă, am cugetat, ciupindu-mi, discret, obrazul, nu mă aflu într-un vis, ci chiar pe Coasta de Est, la doi pași de bazele navale și aeriene americane.

De altfel, uimiți cu toții de derularea rapidă a peisajului, am ratat intersecția spre stațiune și am continuat drumul spre nord, până ce ne-am proptit, la propriu, în malul Atlanticului, la marginea unui cartier select de vile pastelate, construite din lemn. Nici o supărare, deoarece am luat contactul cu plaja fină, scăldată de apele Oceanului, ce păreau ale unui lac, în acea zi. Iar localnicii se bucurau de soare, se plimbau, alături de prieteni sau de animalele de companie și, mai presus de toate, schimbau păreri, de la starea vremii, până la blocajul guvernamental, fără patimă, așa cum numai americanii știu să o facă.

După bucuria de a respira aerul oceanic, ne-am întors către Norfolk, pentru a purcede pe calea corectă, spre Virginia Beach. Intrarea s-a făcut pe șosele tipice nord-americane, făcute, parcă, din rocă bazaltică. Printre case joase, cu aspect colonial, pe sub semafoare suspendate în latul șoselei, să le vadă și cel cu orbul găinilor, am pătruns într-o stațiune litorală obișnuită, cu câteva străzi paralele cu malul, din care, cea mai aproapiată de acesta, era mărginită de restaurante, magazine, baruri sau săli de jocuri.

O dată mașina parcată, am luat la pas așazisul Oceanfront... Dar ce front! Cred că sunt kilometri de plajă, fără sfârșit, cu un nisip roșiatic, incredibil de fin, dar, totodată, suficient de greu, încât să nu fie luat de vânt, ca un praf enervant care să îți intre în ochi, să îl mesteci între dinți și să îți facă respirația insuportabilă. De la nelipsitul ponton, care, și aici, era cu plată, am ales să mergem spre nord, spre statuia lui Neptun. Plaja era mărginită, ca de o coastă înaltă, de un infinit șir de hoteluri care, pentru a nu da naștere la comentarii cârcotașe, aveau, toate, camerele cu vedere la mare. Bine, am înțeles, și prețurile sunt pe măsură. Na, deja un comentariu cârcotaș, dar, dacă nu vrei să scoți banul verde, te poți caza și în rândul al doilea sau chiar al treilea, unde, deși nu vezi marea, te poți bucura de aceleași avantaje, la o cheltuială mai mică.

Pentru că, aici, pe plaja asta uriașă, am întâlnit idealul meu, ăla de a cărui lipsă mă plângeam la Eforie Sud... Adică, incredibil act de bun simț, deși hotelurile își revendică porțiuni de plajă, pentru curățenie, nimeni nu are voie să își întindă mile întregi de șezlonguri și să te oblige pe tine, biet pasager pe briza oceanului, să le plătești dreptul de a te bucura de soare. Dimpotrivă, cine dorește un astfel de confort, face un drum de vreo sută de metri, până la cel mai apropiat hotel și își închiriază șezlongul, pe care are grijă să și-l care, atât la dus, cât și la întors. Apropo, aici, pe plajă, consumul de băuturi alcoolice este interzis, chiar și nevinovata bere este generatoare de amendă usturătoare. Tot ce poți face este să te îmbraci, dacă ești în costum de baie, să îți iei portofelul și prietenii și să traversezi strada, către rândul doi, unde te răsfață nenumărate baruri, ridicate tocmai pentru asta, adică să îți satisfacă ție setea și să îi cruțe pe cei de pe plajă de eventuala priveliște a cutiei de bere strivită în nisip. Deoarece, până la urmă, chiar inocentele snacksuri sau neprihănitele soft-drinks cu care ai voie, totuși, să cobori pe plajă, trebuie să își găsească obștescul sfârșit în coșurile de gunoi, care nici vorbă să fie aduse la nasul turistului, pentru că ce e aia să stai la soare lângă mizerie? Cum niciodată puțină mișcare nu strică, dacă nu ai chef să îți păstrezi resturile în pungă până la sfârșitul zilei, te ridici și urci pe promenadă, ca să găsești coșul salvator ascuns discret între aleea pietonală și pista betonată pentru bicicliști.

Vreo asemănare cu plajele autohtone? Poate doar pleiada de pescăruși obraznici care îți smulg din palmă restul de chip de cartof, cu tot cu uleiul și E-urile toxice care îl încarcă. Dar pescărușii nu au nevoie de viză, nu?

Și o tușă aparte, de parcă piloții din Top Gun s-au înțeles, la fiecare câteva minute, într-un vuiet de război stelar, două câte două, moderne supersonice de vânătoare se întorceau de la un antrenament peste Ocean, ca să aterizeze la baza din apropiere. Ceea ce m-a pus pe gânduri: cât costă zborul doar al unei singure astfel de păsări de oțel, care nu păreau a se împiedica de governmental shutdown ce închisese, din lipsă de bani, agenții și muzee? Oare armata, nu tot de la buget se hrănește?

Nu am avut prea mult timp la dispoziție, în acea zi furată, cu presiunea celor 300 de kilometri ce trebuia străbătuți la întoarcere și a ploii torențiale care se anunța pentru acea după amiază. Așa că, după vreo jumătate de oră de trândăvit, cu simțurile inundate de aerul marin, de țipetele pescărușilor, de huruitul avioanelor, de coloritul hotelurilor și de farmecul fin al nisipului, a trebuit să ne retragem, pe lângă giganticul Neptun, atracția promenadei. Cerul se acoperise deja, iar presentimentul furtunii care se apropia, de fapt, furtuna pe care o păcălisem dimineața, era amplificat de mugetul motoarelor turate pe pistele de la marginea orașului.

Iar ploaia nu ne-a iertat, acea ploaie incredibilă, ca o cascadă, care te împresoară din toate părțile și ne-a urmărit bună parte din drum, dar exact atât cât arătau sateliții, nici un yard mai mult. Astfel că, spre seară, am surprins un apus fabulos la periferiile Richmond-ului, alt oraș cu rezonanțe istorice...

---

VIZUALIZĂRI: 2206 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI