Din nou spre Inima Neagră a Lumii

TIPĂREȘTE

Când am luat pentru întâia oară drumul Africii, cu aproape patru ani în urmă, porneam cu prejudecata că în aceste țări aproape uitate de lume, de veacuri întregi, nici fantomele nu au mai progresat, că oamenii își rup spinările încercând să îmblânzească pământul și că tot continentul ascunde o lume în care frumusețea tronează o veșnicie pe un soclu de urâțenie.

Prima mea ședere în jungla Africii mi-a relevat faptul că zâmbetul tigrului nu are nimic liniștitor, că norii albaștri, tiviți cu negru, ce coboară dintr-un cer azuriu, până aproape de verdeața nesfârșită și plină de freamăt, desenată cu drumurile roșii-ruginii ce se preling printre copacii negri, goliți de frunze, te încântă și te fac să trăiești unul dintre acele momente în care istoria se oprește o clipă, pentru a-și schimba cursul.

Îmi amintesc de satele seculare fin Kenya,, bântuite de soarele dogorâtor ce le arunca mănunchiuri de umbre întortochiate, cu oameni aproape goi, cu pielea de pergament, lucitoare și întinsă peste pomeții lucioși ai maxilarului dar cu privirea limpede. Oameni care credeau din toată inima că lumea se sfârșește la câțiva kilometri de tribul lor, înconjurat cu garduri de spini.

Într-o zi de februarie, Aeroportul Ataturk geme de călători și triază din nou gânduri și dorințe spre alte porți ale destinului. De data asta, avionul spre Ad Es Salam, Tanzania, adună alte grupuri de turiști ce se îndreaptă spre ținuturile sălbatice, spre coastele Masivului Kilimanjaro, la poalele Cascadei Victoria, spre sălbaticul Arusha sau în vreun oraș de coastă, aproape de fermecătorul Zanzibar, centrul atenției turistice din ultimii ani.

O clasă de studenți japonezi, cu pelerine de iarnă, peste o îmbrăcăminte cam subțire, neobișnuit de înalți, se păstrează în grupul compact prin gestica și prin recuzita unei culturi ermetice; un alt grup de cehi gălăgioși discută aprins alături de alți confrați de germani, cu un aer bonom, toți puși pe plajă și distracție; micul grup tanzanian, cu șaluri cotropite de elefanți și feline din junglă, privește trimițând mesaje ce nu au nevoie de cuvinte; în sfârșit, un comando de britanici tineri și volubili gesticulează zgomotos, cu mișcări largi din brațele pline de brățări, care străbat aburii binefăcători de whisky ce învăluie atmosfera.

Zborul de aproape șapte ore, pe timp de noapte, este bine drămuit de Turkish Airlines, cu un personal amabil ce-ți ușurează somnul întrerupt doar de câteva mici turbulențe sau de servitul meselor.

Ajung în Ad Es Salam, un aeroport minuscul, desprins din arhiva timpului, unde nu ai nevoie de vize din țară, dar trebuie să fii pregătit pentru două cozi: una pentru viza în sine, cu o poză adecvată, și alta pentru identificarea hotelului la care te cazezi. Un agent simpatic te face să uiți de senzația instantanee de aruncare a hainelor, cu regretul că nu le-ai schimbat în avion, unde aerul condiționat te făcea și mai circumspect. Apoi, agentul simpatic îțí ia bagajul, te trece prin filtru din epoca de piatră și te duce la stația de taxi, unde îțí cere politicos un bacșiș de 50 de E, în speranța că va primi măcar 10 E.

Mai totul intră în normal când îți vezi numele scris pe o tăbliță-un obicei sănătos, mai ales în Africa, dintr-o mare de tăblițe și afișe cu nume de hoteluri și persoane, cu un șofer amabil ce te duce la un hotel. Un hotel care, așa cum deja învățasem, nu este de dorit să fie de 2 sau 3 stele într-un continent pentru care ai pielea tăbăcită de vaccinuri anti-holeră, anti-malarie, tablete și spray-uri anti-țânțari.

Hotelul Tanzanite Express, sună atrăgător după o noapte de drum și mă simt străbătut de un fior de plăcere când îi văd fațada modernă, cu un aer de prietenie și siguranță. Cei de la recepție, veseli, primitori și ofertanți, totul până când, ce să vezi? Am nimerit la un hotel cu același nume, dar nu și cel potrivit. Telefoane, taxiuri, bacșișuri și din nou la drum spre noua mea casă. De-ale Africii, îmi zic în gând, aproape dărâmat de somn și de griji. În sfârșit, ajung la un nou Tanzanite Expressl, puțin mai sobru dar tot cu patru stele, cu un personal la fel de amabil. Mă grăbesc să dau bacșișul de rigoare și primesc o cameră de unde se aud valurile Oceanului Indian.

La ora patru în zori, beau un ceai care adună toate aromele Africii, apoi mă scufund într-un somn lin în care călătoresc prin încăperi pline de covoare mozaicate, însoțit de rugăciunea imamului ce nu mă va părăsi în următoarele nouă zile africane.

---

VIZUALIZĂRI: 935 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI