Mzungu! Omul Alb!

TIPĂREȘTE

Neavând încă suficiente repere clare într-o țară post-colonială, cu o medie de viață foarte scăzută (50 de ani) și cu mine de diamante sau de aur descoperite chiar în pustietățile terenurilor de safari, locuite de 163 de triburi, fiecare cu zeitățile lor și cu modul lor unic de supraviețuire, cred că mă voi apropia mai mult la firul ierbii de oamenii obișnuiți, deslușind firicelul de viață care-i unește și le dă speranța zilei de mâine.

După ce mă ospătez cu mishkaki, un fel de pâine pufoasă, cu gust de usturoi, cu samosa, un altfel de plăcintuță indiană umplută cu pate, un uji, adică un porridge de mei și un ceai, mă simt suficient de fortificat pentru a pătrunde într-o lume necunoscută a străzii, aici, în Ad Es Salaam, vechea capitală a Tanzaniei. Îmi propun să ajung la Kariokas Market, Muzeul Național, Monumentul Askari, Plaja Coco și Muzeul Satului, în cele câteva zile petrecute în acest port de pe țărmul Oceanului Indian. Un punct de reper pentru turiștii ce-și plănuiesc să ajungă în vestitul Zanzibar...

De obicei, primele mele ore sunt petrecute printre vârtejurile străzii, de unde îți poți da seama cum se prezintă o națiune în fața proprie-i istorii.

Cu toate că ziua de muncă începe aici la ora șase dimineața, soarele văratic al Africii începe să spele cu lumină orizontul și mistuie din plin pământul pe la ora opt, când străzile sunt pline de grupulețe de oameni gălăgioși ce mișcă într-un ritm sălbatic, de la o tarabă la alta, dintr-un colț în altul, din sus în jos și de jos în susul străzilor. Este ca și când lumea s-ar sfârși chiar la apusul soarelui.

Îmi dau seama curând că Ad Es Salaam seamănă cu un animal din jungla africană. Are umeri, mâini, picioare, urechi, cap și sistem nervos... Că orașul își are legendele și emoțiile lui, marea lor majoritate venind chiar din istoria locului.

Îmbrăcat în alb și cu aparatul de fotografiat activat din primele clipe, îmi fac loc prin mulțimile de oameni, care au doar ochii luminoși, de pe strada principală... Pielea neagră și săgețile razelor de soare aduc mari insuficiențe clarității pozelor ce nu surprind întocmai oglinda și expresia feței, puncte de mare referință în descrierea trăsăturilor naționale. Mă gândesc ce înseamnă aici o poză, o imagine și ce raport există între frumusețe, urât și adevăr. Nu întâmplător, mulți prieteni cred că ne place să facem poze doar pentru a opri scurgerea timpului...

Bărbații poartă veșminte albe, din pânză, de fapt un fel de dotti indian, o singură bucată de stofă numită însă aici Kanga, înfășurată în jurul corpului, iar femeile apar pe străzi îmbrăcate în rochii multicolore, cu mărgele, cercei și brățări atât de frumoase și de naturale, încât zici că sunt luate direct de prin pomii plini de fructe ai junglei. Cu o statură suplă și sveltă, cu pași mai siguri decât cei ai bărbaților, ele poartă găleți pline de alimente și de apă peste turbanul de pe cap, cu o echilibristică greu de egalat, pe când copiii aproape că lipsesc deocamdată din peisaj. Și pe bărbați îi vezi adesea purtând coșuri pline de legume, fructe și flori, într-o cromatică suprarealistă, menită să împrospăteze peisajul arid al străzilor.

Pe lângă zona comercială Kariokos Market, care este sufletul unui sat mai mare, declarat oraș, o așezare cu clădiri vechi coloniale, englezești sau germane, dar și cu zone de arhitectură arabă, indiană, portugheză sau spaniolă din cartierul numit Costal Zone, vezi cam aceiași pietoni mergând cu pași tiptil dar iuți prin încâlceala de trafic și trecători ai zonelor brăzdate cu linii de tramvai.

Așa cum obișnuiesc, atunci când mă pierd în mulțimi, încerc, după primele zece minute, să-mi caut un colțișor de umbră, numai potrivit pentru a trage primele concluzii și pentru a-mi recalibra forțele. Mă aflu pe Oyster Street (Strada Stridiei), nu departe de vestita Piață de Pește. Până acum, am constatat că cel puțin aparent, în afară de câteva priviri ostile spre aparatul meu foto și spre fața mea albă ca un cașcaval proaspăt, nimeni nu mă băgase cu adevărat în seamă.

Oameni pașnici, preocupați de supraviețuire, îmi spun mereu în gând. Deodată, din fundul unui atelier auto, aud o voce stridentă: Mzungu! (Omul Alb). Cred că toată strada a amuțit...apoi, a întors privirea spre mine, cu un aer mirat și ostil. Ce-i de făcut, domnule? mă aud gândind..Eram în postura unui cal alb, apărând de nu știu unde, în fieful unui oraș neprietenos cu orice arătare care le-ar fi putut tulbura pacea lor de zi cu zi, dobândită după câteva sute de ani... Știam că sunt în țara unde hoții se biciuiesc în public, dar eu nu le luasem nimic. Poate doar liniștea. Mă năpădise, pentru o clipă, spaima că îmi vor lua aparatul foto, cu toate imaginile mele unice despre Africa. Ideea de a mă retrage instantaneu din peisaj ieșea din calcul...

Au urmat câteva fracțiuni de secundă care-mi păreau secole, până când să-mi dau seama că cineva de-abia așteaptă să intru în panică... M-am trezit spontan, făcându-le cu mâna și spunându-le vesel: Jumbo! Jumbo! (Bună! Ce mai faceți?). La care mulțimea de oameni cu pielea întunecată dar cu ochii albi și zglobii, rostogolindu-se în orbite, mi-au răspuns, făcându-mi fericiți cu mâna... Romania! le spun eu, punându-mi arătătorul în piept. Rumania, Rumania! , mi se răspunde în cor, ca și când mi-ar fi confirmat că sunt de-al lor... Mă gândesc că cel mai sănătos lucru ar fi s-o iau încet din loc și să-mi continui odiseea mea prin Marea Neagră de oameni ce păreau toți la fel. Le fac cu mâna și mă îndepărtez, cu gâtul uscat, ca după o secetă...

Trecusem de câteva ori prin asemenea momente de încleștare psihologică, ultima dată chiar pe străzile din Ulan Bator, dar acolo oamenii păreau mai pământeni. Curând, aveam să aflu că mai toți tanzanienii păstrează în gena lor africană un fel de groază ancestrală față de Omul Alb, în speță portughez, care, de prin 1500 până la mijlocul secolului al 19-lea, prindea localnicii și îi lega fedeleș... ca apoi să depopuleze sate întregi, și să-i ducă la Târgul de Sclavi din Zanzibar, de unde nimeni nu mai știa dacă se va întoarce...

Peste câteva minute, apare din mulțimile străzii un ins mai corpolent, ca un înger salvator, pe nume Martins, un tânăr transfug din lagărele de concentrare din Yemen, vorbitor bun de engleză. Mă salută cu un zâmbet timid, îmi întinde mâna și-mi oferă primele date nevăzute despre etica străzii și despre viața din Ad Es Salaam. Mă ajută să-mi iau niște shillingi la o casă de schimb, ca apoi să poposim la o terasă de unde voi lua din nou câteva decizii pentru următoarele ore...ore în care nu văd niciun semn că ceva s-ar putea schimba în coregrafia străzii.. Lipsește regizorul...

Însă motorul mulțimii din Ad Es Salaam pufăie la fel de molatic și uniform. Mi se pare că orașul se transformă într-o cetate, un loc cucerit cu mult sacrificiu în inima unei sălbăticii.

Un bun pe care oamenii sunt dispuși să și-l apere cu orice preț...

---

VIZUALIZĂRI: 888 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI