Veșnicia de la sat

TIPĂREȘTE

Că "veșnicia s-a născut la sat" este deja o axiomă... emisă de Lucian Blaga, ni s-a întipărit în minte de copii, pe când citeam lecturile obligatorii de prin școala primară.

Pășind pe ulița de pământ prăfuită, bordată de-o parte și de alta cu uluci, îngărduind știrb gospodării ponosite mi-au revenit și altele de-ale poetului și m-am trezit rememorând:

- Cum e sa fii mort?

- La fel cum e să fii viu...

... revelație! Nici măcar nu se mai târâie timpul. Stă. Stă, de-a binelea.

Senzația e atât de reală, încât inspiri veșnicia axiomei.

Trec pe lângă o căsuță de lemn, bondoacă, înnegrită de timp, cu acoperișul căzut într-o rână, ca o pălărie pusă hâtru pe-o sprânceană. Ferestruicile scobite în fațada de la stradă, două, pereche simetrică, zâmbesc vesel și alb a dantelă scrobită. Silueta adusă de spate, târșâind prin curte, întregește o imagine uitată într-un fund de amintire... poză din vreo carte veche? bunica închipuită doar, necunoscută din cauza vitregiei vieții? O ceașcă de căldură îmi năvălește undeva prin piept.

Bunica își îndreaptă năframa întunecată, își netezește poalele și-și ridică privirea. Zâmbește, îngânând un ziua bună sfios. Ochii, de un albastru spălăcit găzduiesc o privire caldă, cât toată închipuirea mea în joaca de-a bunicii.

Mă văd. O mogâldeață îndesată, strângând cu toate puterile imaginea întunecată a bunicuței. Se apleacă, luându-mi fața în palmele ei, bătucite de muncă, zbârcite de vreme și-mi depune un sărut sfielnic pe fruntea-mi încruntată.

Ulucii par că se îndesesc, împrăștiind imaginea. Răspund la salut și-mi continui drumul, numărându-i.

Calea pare că se termină, deși se desparte în două cărări subtile ce duc, probabil la alte câteva gospodării răsfirate... sau poate, la pădure. E capăt de drum... mai departe nu mai sunt așezări administrative... incepe nemărginirea. Sau sfârșește?

Înainte de intersecția timpului, o colină înceată, în dreapta. Gărduleț, de jur împrejur. Înăuntru, alta formă a veșniciei. Sau singura rămasă. Cruci vechi, înscriind un rezumat strâmt a ceea ce suntem.

Mă năpădesc toate melancoliile. Cât mai contăm? Departe de firul vieții, ne stingem încă o dată.

În vârf de colină, biserică veche, unde veșniciile aprind lumini, unde rugăciuni s-au ridicat zeci de ani, însumând speranțe de generații. Câte oare s-au împlinit? Câte lacrimi s-or fi vărsat pe aici?

În curte, un ciopor de oi, aciuite în umbra cladirii de lemn. Reușesc să-mi croiesc drum printre ele, până pot urca in tindă. Apoi, mai sus, în clopotniță, două clopote, vechi și ele. Ating sfoara, trăgând ușor. Un sunet firav și ruginit împrăștie oarecum liniștea ce m-a cuprins. Mă sperie.

Ecoul îmi răsună mult timp în minte, aranjându-mi gânduri.

De-ale și cu veșnicia.

Aia care s-a născut la sat.

**

#Biserica de lemn Muncelu Mare, 1762, hram "Duminică Tuturor Sfinților"

#Biserica de lemn BoiaBârzii, sec. XVIII, hram "Pogorârea Sfântului Duh"

[ambele din județul Hunedoara -- notă webmaster]

de văzut și revăzut, relaxare în natură și istorie.

---

VIZUALIZĂRI: 341 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI