Alb, roșu, verde

TIPĂREȘTE

Culorile drapelului maghiar predomină în satul Rimetea din județul Alba: casele sunt zugrăvite în alb, au acoperișuri din țiglă ceramică roșie iar tocăraia ferestrelor, ca și obloanele și ușile au fost vopsite în verde. Ici-colo mai dai însă și peste uși maro, în ton cu porțile înalte din lemn ce nu lasă să răzbată ochii curioșilor. Casele, decorate în stil neoclasic, cu ghirlande și panglici realizate din tencuială, sunt aliniate la stradă la distanțe foarte mici unele de altele, curțile înguste prelungindu-se undeva în spate. Multe au la etaj pridvoare iar la ultimul nivel poduri cu lucarne.

Aproape toate casele arată așa, o uniformitate ușor de explicat: în 1996, Consiliul local al sectorului V din Budapesta a decis finanțarea unui program de protecție a patrimoniului arhitectural din Rimetea, derulat prin intermediul fundației Transylvania Trust din Cluj-Napoca. Circa 130 de proprietari de case datând în majoritate de la finele veacului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea - cea mai veche fiind totuși construită în 1668 - au fost sprijiniți cu bani şi consultanţă pentru a-şi restaura locuințele, păstrând elementele tradiţionale specifice, și primesc de atunci anual echivalentul unui salariu pentru a le întreține. Casele restaurate sunt marcate pe fațade cu mici medalioane purtând inscripția ”Premiul Europa Nostra”, cu care satul a fost distins în 1999 de către Comisia Europeană. În 2000 Oficiul Naţional al Monumentelor Istorice a desemnat localitatea Rimetea drept zonă arhitecturală şi urbană protejată iar în 2012 a fost înaintată propunerea privind declararea Rimetei parte a Patrimoniului Mondial UNESCO.

Iată așadar suficiente motive pentru o escapadă în această zonă. Mai sunt însă și altele…

Rimetea și Râmeț - confuzii ortografice și geografice

În județul Alba există două localități relativ apropiate atât ca distanță, cât și ca denumire, și între care apar adeseori confuzii, inclusiv aici, pe site-ul AFA.

Rimetea (scris cu ”i”, nu cu ”î”) se află pe DJ 107M, care face legătura între E81 (Alba Iulia-Cluj-Satu Mare) și DN75 Turda-Câmpeni (de-a lungul Văii Arieșului). De pe E81 se ajunge din centrul orașului Aiud iar de pe DN75 din apropiere de localitatea Buru.

Râmeț, sat cunoscut mai ales datorită mănăstirii cu același nume, are o singură cale de acces, pe DJ 750C, la care se ajunge din centrul orașului Teiuș, aflat pe E81.

Scurtă prezentare generală

Comuna Rimetea cuprinde satele Rimetea și Colțești, așezate în nordul Depresiunii Trascăului, la o altitudine medie de 500 m. Zona deluroasă nu e tocmai potrivită pentru cultivarea pământului și, cu excepția unor parcele cu porumb furajer și cartofi, cel mai des întâlnite sunt pășunile. Localnicii cresc îndeosebi vaci; din câte am înțeles, au renunțat în mare parte la oi și capre pentru că stânile sunt des atacate de lupi.

Satul Rimetea este situat la distanță aproximativ egală față de Aiud și Turda (25-27 km), ca și față de Alba Iulia și Cluj-Napoca (56-60 km), fiind înconjurat de masive calcaroase, unele din ele împădurite, altele golașe. Cel mai spectaculos dintre ele se cheamă Piatra Secuiului, înalt de 1.128 m, iar alături îi stă un altul, ceva mai scund, numit Colții Trascăului, pe culmea căruia se află ruinele unei cetăți medievale ridicată în secolul al XIII-lea. Legenda spune că secuii s-ar fi refugiat pe acest munte din calea năvălirilor tătare.

Denumirea Rimetea este una de dată recentă, datând din anii 1960. Până atunci localitatea era cunoscută în limba română drept Trascău. În maghiară numele său este Torockó, iar în germană Eisenmarkt sau Eisenburg.

Prima atestare documentară datează din anul 1257 ca Toroczcko (Trascău), deși regiunea era locuită încă din antichitate, așa cum o dovedesc monedele romane descoperite în împrejurimi. Începând din secolul al XV-lea devine cunoscută datorită zăcămintelor de minereu de fier și dezvoltării meșteșugului fierăriei, pentru care în zonă sunt colonizați sași. În 1493 primește rangul de târg (oppidum), iar în 1666 devine oraş. În cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi prima jumătate a secolului al XVIII-lea atinge apogeul, cu nu mai puțin de 16 cuptoare de topit minereul și tot atâtea ciocane hidraulice aflate în funcțiune, ajungând unul dintre principalele centre de prelucrare a fierului din Transilvania și întreg Imperiul Habsburgic. Din Evul Mediu până în anul 1876 localitatea a făcut parte din Scaunul Secuiesc al Arieşului. După apariția topitoriilor de la Hunedoara și Reșița, Rimetea și-a pierdut treptat din importanță, asta și pe fondul scăderii rezervelor de minereu, epuizate în secolul al XIX-lea.

Și uite așa, dintr-un oraș înfloritor, Rimetea a decăzut la statutul de sat oarecare. În schimb, după Revoluția de la 1848 localnicii au scăpat de iobăgie, căci începând din veacul al XIII-lea satul fusese proprietatea familiei Thoroczkay, care a construit cetățile de pe Colții Trascăului și de la Colțești. Actualmente, populația satului numără 600 de suflete, 90% fiind etnici maghiari de religie unitariană.

Dar - lucrul cel mai important - Rimetea s-a reinventat după 1990 ca sat turistic, vizitat anual de câteva zeci de mii de oameni, majoritatea veniți din Ungaria, dar și din Austria, Germania, Cehia, Olanda, Franţa, Belgia sau Japonia! Peste 80% din turiști sunt străini, semn că românii încă nu au auzit de acest sat sau, dacă au auzit, îl ocolesc cu bună știință. De altfel, noi ne-am intersectat zilnic cu destui vizitatori, mulți dintre ei excursioniști tineri veniți probabil să escaladeze Piatra Secuiului.

Și totuși numărul mare de pensiuni, unele cotate cu două sau trei margarete, asigură suficiente locuri de cazare confortabile (satul are canalizare, deci apa, inclusiv cea caldă, nu reprezintă o problemă), iar pe de altă parte, chiar dacă populația este majoritar maghiară, nu veți întâmpina dificultăți în a vă înțelege cu localnicii, care vorbesc cu toții românește, chiar dacă nițel mai poticnit.

Ce poți face în Rimetea?

Drumețiile figurează probabil pe primul loc în preferințele tinerilor. Din centrul satului un traseu marcat (durata 90 de minute) pornește către Piatra Secuiului, iar ceva mai încolo, din a doua piață, un altul mult mai lung (9-10 ore) traversează munții și ajunge la Râmeț. Există și poteci pentru biciclete iar dependenții de adrenalină pot încerca escalade, zboruri cu parapanta sau rafting pe râul Arieș.

Dacă asemenea activități aventuroase nu vă atrag, puteți face ca noi – adică să vizitați împrejurimile de o rară frumusețe, drumul județean 107M șerpuind aproximativ paralel cu pârâul Aiud și mai apoi cu apa numită Rimetea, trecând prin sate cu case îngrijite, traversând poduri și podețe din lemn, văi împădurite sau pline de fânețe și chei mărginite de stânci nu foarte înalte și amenințătoare, dar suficient de pitorești. O atmosferă calmă îmbie la visare, din loc în loc găsești câte o biserică mai veche sau mai nouă ori pensiuni și conace atât de elegante, încât pentru o clipă ai senzația că te-ai teleportat cumva în Elveția.

Dar despre toate acestea, adică traseul Aiud-Valea Arieșului, într-un alt review.

Să revenim acum în sat, pe care îl poți, desigur, străbate dintr-un capăt în celălalt, ceea ce nu-ți va lua mai mult de un sfert de oră în pas lejer, asta cu condiția să nu te oprești pentru a admira și fotografia fiecare casă tradițională.

DJ 107M este singura arteră asfaltată, restul fiind pietruite. Strada care pornește din centru în dreapta cum vii dinspre Aiud adăpostește o moară de apă, cea mai veche din Munții Apuseni, construită de un localnic în 1752 și folosită și acum ocazional. Din păcate n-am reușit s-o vizităm, deși am încercat de două ori, găsind de fiecare dată poarta încuiată. Ne-am mulțumit cu fotografierea, peste gard, a bazinelor cu apă.

Și apropo de apă, la mică distanță mai departe se află Voiorul Mare, un izvor amenajat în bazine ca niște trepte de cădere, pentru ca apa să fie astfel decantată, rămânând curată pentru limpezirea rufelor după spălare.

Dar punctul de cel mai mare interes turistic din sat este, fără îndoială, piața centrală, locul unde funcționau pe vremuri forjele acționate de apă. De jur-împrejurul său se înșiră cele mai frumoase case din localitate și numeroase panouri informative în mai multe limbi, și tot aici se află cea mai importantă sursă de aprovizionare cu alimente din Rimetea – un magazin mixt al cooperației din Aiud (în sat am mai zărit alte 2 sau 3 mini-marketuri), precum și două prăvălii cu suvenire unde predomină jucăriile și obiectele de uz casnic din lemn și nuiele, alături de care se găsesc și ștergare cusute cu motive populare, cergi și carpete, ceva ceramică, chinezării sau nelipsiții magneții – 5 lei, cam scumpi…

În partea de nord a pieței se află școala, fondată în 1595, reconstruită în 1881 și extinsă în 1945. A fost înființată în urma convertirii populației locale la biserica unitariană și, mulțumită burselor finanțate de localnici, aici a studiat, printre alții, Gheorghe Barițiu (1812-1893), întemeietorul presei românești din Transilvania.

Imediat lângă școală se înalță biserica unitariană, datând din secolele XVII-XVIII (turnul cu ceas a fost finalizat în 1670, iar nava în 1796). A fost construită în stil baroc târziu, cu bolți cu stucaturi rococo. Pe peretele bisericii se poate citi anul primei removări - 1700, iar pe zidul de apărare, deasupra intrării, cel de-al doilea: 1870.

O ciudățenie care mi-a dat de gândit, fără a găsi o explicație, este amplasarea, în chiar centrul pieței, a unui alt edificiu religios, biserica ortodoxă, o clădire nou-nouță (2006) în fața căreia se află un cimitir, așa cum n-am mai întâlnit niciodată, cimitirele fiind de obicei situate la marginea localităților. În părculețul său împrejmuit de un gard se înalță monumentul închinat eorilor sovietici ”căzuți în luptă pentru eliberarea popoarelor”…

În apropierea magazinului mixt și a micului parc dotat cu câteva locuri de joacă pentru copii și cu mai multe bănci și mese din lemn folosite de băutorii de bere care își achiziționează licoarea preferată de la cooperație găsim un alt ”obiectiv turistic” de neratat: Szarvas Véndeglö, singura cârciumă din sat. Am frecventat-o în două rânduri, la prânz, și pot depune mărturie că este absolut OK pentru un restaurant sătesc: se mănâncă destul de bine și relativ ieftin. În interior are o sală cu vreo 6 mese și de acolo se urcă în foișor, amenajat și el cu 5 mese. Decorul e numai din lemn, cu tentă rurală pronunțată. Afară, în fața restaurantului, fuseseră scoase două mese. Meniul mi s-a părut surprinzător de variat:

• ciorbe: 8-12 lei; mi-au atras atenția cea cu tarhon și supa gulaș;

• antreuri: platou rece Rimetea, 18 lei

• specialitatea casei: cotlet umplut cu cârnați de casă - 17 lei

• preferatul lui bunicuʼ (pulpă de pui la cuptor cu umplutură tradițională, adică șunculiță, brânză, ceapă tocată mărunt) - 18 lei

• sarmale - 18 lei

• mămăligă cu brânză, smântână, ceapă, slănină - 17 lei

• păstrăv la grătar - 10 lei/100 g

• cozonac cu scorțișoară - 6 lei/250 g

• ștraița bucătarului (prăjitură cu cremă de nucă) - 6 lei/100 g

La capitolul băuturi stau relativ bine: au bere, vin și tării, printre care palincă (5 lei/50 g), pe care Adrian a apreciat-o, în timp ce eu m-am regalat cu siropuri făcute în casă. Fiecare din cele două prânzuri luate aici ne-a costat 55 lei; prima oară ne-am delectat cu 2 supe gulaș, o porție de prăjitură ștraița bucătarului, o palincă și un pahar de sirop iar a doua oară cu preferatul lui bunicuʼ cu garnitură de cartofi prăjiți, sarmale și aceleași licori.

Am lăsat la urmă cireașa de pe tort, marea surpriză plăcută a mini-sejurului nostru din Rimetea: Muzeul Etnografic, amenajat în cinci săli la etajul Primăriei, o clădire în formă de U construită în 1889 de unde se deschid vederi frumoase către Piatra Secuiului.

Programul de vizitare este de marți până duminică între orele 9-17 iar intrarea costă 4 lei.

Muzeul a fost înființat în anul 1952, la inițiativa unui profesor din sat și pe baza donațiilor făcute de localnici. Prezintă trecutul mineritului și metalurgiei în zonă, obiecte realizate prin meșteșuguri tradiționale, piese de mobilier pictate, țesături și cusături, precum și costume populare din Rimetea și împrejurimi.

Am beneficiat de explicațiile unei doamne muzeograf competentă și entuziastă și la final mi-a fost așa rușine că biletul costase numai 4 lei și putusem fotografia în voie, încât, după mulțumirile de rigoare, am cumpărat o ladă de zestre miniaturală, superb pictată, pe care am dat 40 de lei.

În prima încăpere sunt prezentate unelte folosite în minerit, în topitorii și în prelucrarea fierului, precum și semifabricatul de bază – ”pita de fier”, produsul cuptoarelor de topit, astfel denumit din cauza formei în care se aduna la fundul cuptorului. De acolo era scos cu ajutorul unor clești lungi de 2 m, se tăia în două și era transportat la prelucrătorii, unde era transformat în brăzdare, cuțite de plug, sape, hârlețe etc. În sala a doua sunt expuse obiecte de uz casnic confecționate din fier: vase de bucătărie, unelte pentru vetre, gratii de ferestre, broaște de uși, toate măiestrit lucrate sub îndrumarea meșterilor sași.

În sala a treia sunt etalate produse ale micilor industrii ajunse în Rimetea prin schimbul de mărfuri: unelte pentru prelucrarea lânii și cânepii, un plug de lemn, vase de ceramică.

A patra sală cuprinde obiecte de mobilier pictat din secolele XIX-XX: lăzi de zestre, lavițe, blidare, mese și scaune, scrinuri. Fondul pe care sunt pictate motivele florale stilizate este unul oliv închis, specific săsesc, ”importat” de la meșterii din Sighișoara. Aici muzeografa ne-a povestit că așezarea scaunelor în casă avea o semnificație anume: dacă spătarele stăteau față în față însemna că rezidenții erau certați și prin urmare oaspeții nu erau bineveniți. Dacă, dimpotrivă, scaunele erau așezate cu șezuturile față în față, era semn că atmosfera în casă era una bună și deci, ca musafir, te puteai aștepta să fii tratat cu o palincă…

Ultima sală a muzeului este probabil și cea mai spectaculoasă, căci aici sunt expuse în vitrine bine protejate costume populare destinate diverselor ocazii și grupe de vârstă, de la cel al miresei, bogat împodobit, până la cel de doliu, cu mult mai sobru. Broderiile erau executate manual de femeile din sat, însă materia primă era adusă din alte părți: catifeaua și dantela de la Viena, flanelele din Boemia ori de la Sibiu, postavul din Brașov. Am admirat și cizmele cu ramă, cu carâmb creț, vârf ascuțit și încovoiat, confecționate din piele de Cordoba din cea mai fină și elastică, motiv pentru care erau identice pentru ambele picioare, precum și ștergarele, năframele, cioarecii și opincile bărbătești.

Din păcate, meșteșuguri precum pictarea mobilei sau coaserea manuală de haine populare sunt pe cale de dispariție. Am înțeles că o singură persoană din sat, vârstnică acum, mai confecționează mobilă tradițională, dar foarte rar și numai la comandă, în timp ce orele de cusut și brodat organizate de muzeu sub patronajul primăriei nu au dat deocamdată cine știe ce roade. Localnicii sunt poate mai preocupați de turism, devenit în ultima ani principala lor sursă de asigurare a existenței.

În Rimetea există alte două muzee etnografice particulare - Geley Anna și Ida néni -, care nu pot însă concura cu cele peste 11.000 de exponate adunate de-a lungul anilor de instituția găzduită de sediul primăriei, și cel mai probabil, nici cu expertiza doamnei muzeograf. Cel puțin așa cred eu!

Concluzii

Cu mare bucurie am descoperit acest colț de Românie, care mi-a oferit trei zile de relaxare într-o atmosferă nemaipomenit de plăcută. Istoria zbuciumată a locurilor, peisajele colinare splendide și grija cu care au fost restaurate și conservate casele, ca și amabilitatea localnicilor și - nu în ultimul rând - nenumăratele atracții turistice din împrejurimi justifică din plin un sejur în Rimetea, satul care, în urmă cu câteva decenii, era amenințat cu pieirea și este acum un candidat serios la includerea în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Webmaster, rog atașați următoarea ilustrație video: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 3140 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI