Rimetea - farmecul unui sat medieval încremenit în timp

TIPĂREȘTE

Citisem despre Rimetea, văzusem fotografii și eram convinsă că locul are ceva magic, care mă tot chema de ceva vreme, așa că abia așteptam să descopăr farmecul acestui micuț sat cuibărit în inima Ardealului! Ocazia a venit de la sine atunci când am hotărât să ne cazăm prin vecini, la Conacul Secuiesc. Și, pentru ca experiența să fie deplină, am rezervat o zi întreagă pentru ruinele Cetății Trascăului și Rimetea, decizie ce avea a se dovedi cât se poate de inspirată.

După ce ne-am descocoțat de pe dealul Trascăului (povestii aici), ne-am urcat în mașină și-am apucat calea Rimetii... Treabă de 10-15 minute, cu tot cu găsitul locului de parcare. Între cele două sate, Colțești și Rimetea, nu-s decât câțiva kilometri, mintenaș ajungi de colo dincolo. (F. f. f. important: a nu se confunda Rimetea/jud. Alba cu Remetea/jud. Harghita!) Între cele două mai e ceva: fabrica de lactate Torockoi, cu ale cărei delicioase produse aveam să ne tooot delectăm...

A, și mai e ceva, aproximativ „peste drum” de fabrică: o căsuță ca-n povești! Eram sigură, luând-o în vizor din mers, că-i genul ăla de care m-am îndrăgostit în ultimele luni, zis și tiny houses – căsuțe de pitici, micuțe și drăguțe, dotate cu toate cele necesare, încât, atunci când le treci pragul, nu te poți abține să nu te-ntrebi (retoric): „Da’ de ce nu pot să mă mut mâine aici?!” Ei, da, am găsit-o mai apoi pe harta Google: Remote Tiny House Retreat îi zice. Aviz amatorilor. (Din fericire pentru mine, locurile de genul îs tot mai dese în ultima vreme pe plaiurile mioritice...)

Nu cred că e român să nu fi auzit de Rimetea. Satul cu case albe, cu cercevele verzi, cu mușcate roșii la ferestre... Dat exemplu de bună purtare (a se citi: bună conservare a patrimoniului) nu doar în România, ci în Europa-mumă. Frumoasă alăturare de culori, n-are cum să nu-ți placă.

Un pic de istorie... (cine-i alergic, să „sară” mai departe) (sursă: „Rimetea” – ed. Miró Fészek Bt., traducere Dorothea Fleiss)

În epoca romană (106-275 d. Hr.) funcționa un serviciu de pază pe Piatra Secuiului. Prin anii 700-800, locul începe să se cheme Toroszko („piatră de fier” , nume împrumutat de la zăcămintele de fier din zonă). În 1289, Ladislau al IV-lea donează secuilor zona dintre râurile Arieș și Mureș. După doar un an, cu acordul următorului la tron, regele Andrei al III-lea, are voie să se stabilească aici și populația română. 1514 – războiul țărănesc condus de Gheorghe Doja. „Cetatea Trascăului din Colțești a fost devastată, dar nu a fost arsă. Ferenc Toroczkay (nobilul) solicită o nouă scrisoare de donație, potrivit căreia el și moștenitorii lui pot exercita drepturile senatoriale în valea din Rimetea. Minerii nu au acceptat soarta lor de iobăgie, așa încât a început un litigiu între locuitorii din Rimetea și familia Toroczkay. Revoluția din 1848 a pus capăt litigiului, care a durat 300 de ani.”

Între timp... „17 nov 1702 – generalul Rabutin de Bussy, comandantul Transilvaniei, desemnat de habsburgi, atacă satul Rimetea și îl lasă într-o baie de sânge... localnicii care protestează împotriva nedreptății sunt spânzurați. Este ziua cea mai sângeroasă din istoria localității. Ancadramentele caselor vechi sunt vopsite în roșu în semn de atenționare.”

„1 mai 1870 – casele din strada Pieței ard în incendiu. În locul lor sunt construite case de piatră, renumitele case albe.” „1881- exploatarea fierului încetează.” 1920 – limba de predare în școală va fi limba română. „1926 – numele satului este schimbat din Torockó în Rimetea, iar Torockószent győrgy va fi Colțești.” 1933-38 – se construiește biserica ortodoxă. 1945 – limba de predare în școală va fi limba maghiară.

1999 – Rimetea primește premiul „Europa Nostra” în semn de recunoaștere pentru conservarea exemplară a patrimoniului cultural, în special arhitectonic. Este pe lista de includere în patrimoniul UNESCO.

Vizita noastră

Am ajuns cu puțin înainte de prânz, într-o zi de sărbătoare, când autocarele cu turiști deja puseseră stăpânire pe centrul comunei. În Rimetea nu există neapărat parcări amenajate, dar sunt câteva locuri unde poți lăsa mașina fără teamă că ai putea inoportuna pe cineva. De exemplu, în spațiul dintre biserica ortodoxă și primărie, zonă pe care s-a nimerit s-o alegem și noi.

În mod logic, am început vizita cu Muzeul Etnografic, găzduit de câteva camere de la etaj, în aceeași clădire cu primăria. Orar: 9-17, zilnic, mai puțin lunea; preț: 10 lei/adult, 5 lei/copil (o reducere de 20% se aplică grupurilor mai mari de 10 persoane). Micuța casă de bilete joacă și rol de magazin de suveniruri, iar gazdă ne-a fost o doamnă vorbitoare de limbă maghiară, dar și română, ce ne-a dat, cu amabilitate, câteva lămuri în legătură cu exponatele. (Tot dânsa avea să ne îndrume, la final, spre vechea moară de apă, despre care aflam în premieră.)

Până la finele sec. al 19-lea, Rimetea a trăit din exploatarea minereului de fier. Urmele vechilor galerii încă se păstrează, dar explorarea lor este un act de curaj/inconștiență, de aceea n-o să prea întâlniți recomandări în acest sens. În trecut, oamenii n-aveau încotro, era musai să pună o pâine pe masă, chiar dacă erau conștienți că fiecare coborâre sub pământ ar fi putut fi ultima. Celebrul narator Balázs Orbán scria: „Aceste mine, cu excepția câtorva, sunt de o structură așa de slabă, rudimentară, încât nu se regăsesc altundeva mine similare. Și intrarea în mină este atât de periculoasă, că în cazul în care cineva decide să intre, la ieșire va fi foarte recunoscător că a scăpat și a reușit să vadă iar cerul frumos creat de Dumnezeu. Coridoarele sunt atât de mici, încât omul poate să se miște numai încovoindu-se. Cărarea este de fapt o scândură uzată și, dacă cumva omul din greșeală pășește pe lângă, se va scufunda până la genunchi în apa murdară.”

Muzeul prezintă, într-o înșiruire de 3 sau 4 încăperi, exponate specifice acestei îndeletniciri (ciocane, târnăcoape, dar și produse finite, unele de o gingășie deosebită), cât și obiecte ce ilustrează viața de zi cu zi a locuitorilor. Există ceramică frumos pictată, o sobă de teracotă cu cahle minunate, mobilă de lemn cu desene tradiționale, dar cel mai tare m-au încântat – normal – porturile populare, țesăturile și obiectele de marochinărie. Am aflat astfel că se purtau (și încă se mai poartă, pe alocuri) straie diferite în funcție de vârstă și statut social, așa că am putut admira portul de fată și pe cel de soție, de muncă și de sărbătoare, de doliu etc. Podoaba de cap a miresei era musai împodobită cu fir de aur, uneori cantități impresionante, până la 50 de grame.

Muzeul Etnografic din Rimetea își datorează existența profesorului Pál Győrbiró, începând cu anul 1954. La finalul vizitei noastre, am cumpărat de la doamna cea drăguță ghidul menționat mai sus, de o calitate deosebită, tipărit pe hârtie lucioasă, conținând fotografii frumoase și explicații.

Următoarea pe ordinea de zi a fost vechea moară. „Doar ce faceți dreapta și, la numărul 48, o găsiți!” , ne recomandase doamna de la muzeu. Chiar așa a fost, în câteva minute eram acolo. Pe drum am admirat câteva case tipice, unele renovate, altele în curs de. Am admirat și Piatra Secuiului, mereu pe fundalul peisajului, dealtfel lait-motiv al minisejurului nostru Colțești-Rimetea.

În Rimetea au existat multe mori de apă, majoritatea folosite (și) în activitățile de producere și prelucrare a fierului, dar asta e singura ce se mai păstrează. Construită în 1752, aparține proprietarului de drept, domnului István Both. Dânsul te întâmpină, tot el te conduce prin toate cotloanele, explicându-ți ce-i de explicat. Deși rustic, locul e foarte cochet și... fotografiabil (urăsc cuvântul „instagramabil” ; de parcă poze frumoase ai găsi doar acolo...). Ghivece cu flori multicolore, ghirlande din coceni de porumb, tot felul de mici obiecte casnice presărate peste tot. „Roata morii se-nvârtește” , asta chiar e o treabă fascinantă, nu vezi în fiecare zi așa ceva! Iar în pârâiaș zburdă o mulțime de păstrăvi, pe bune! La final, domnul István ne-a introdus și în cămările private, decorate cu mobilă și țesături tradiționale, executate în gospodărie, de chiar mânușițele sale și ale soaței din dotare. Muzeul-moară nu are preț fix de vizitare, dă fiecare cât îl lasă inima.

Ne-am întors apoi spre inima satului, acolo unde părea să se concentreze toată acțiunea. Ne-am abătut prin cele două magazine de suveniruri ce ne-au abătut calea; am admirat zâmbind exponatele, dar nu ni s-a lipit nimic de mâini. Alături, în Piața Mare, era (deja) mare paranghelie. Mulți, foarte mulți copii (era ziua lor), concentrați în curtea școlii și implicați în diferite activități, alții veniți cu părinți și bunici, dându-se în tiribombe sau savurând câte o gustare achiziționată de la numeroasele chioșcuri și tarabe. Atmosferă de sărbătoare, ce mai!

Noi am ignorat mirosurile apetisante care răzbăteau dinspre grătarele aflate în plin exercițiul funcțiunii, căci peste 2-3 ore aveam rezervare la noi, la Conac. Totuși, însetați, am poposit pe o mică terasă, la un suc și-o cafea. Am dat și o mică raită prin zonă, să admirăm și să pozăm casele albe cu lemnărie vopsită în verde, cu fațade ornate cu coloane încastrate și uneori cu elemente simbolizând corpurile cerești (știu că am citit pe undeva, dar nu mai știu exact unde, despre acest stil arhitectonic unic). Este de admirat faptul că aceste case au fost păstrate intacte și reabilitate – acolo unde a fost cazul – fără a li se știrbi nimic din alura inițială! Evident, multe din ele adăpostesc azi pensiuni, cafenele și magazinașe.

În Piața Mare există și vaiorul (ulucul) – un șir de 4 jgheaburi și 2 bazine, ce comunică între ele, în trepte, direcționând cursul unui izvor. În forma sa inițială datează din sec. 17, servind adăpării animalelor (jgheaburile) și spălării rufelor (bazinul superior) și covoarelor (cel de jos). În apropiere se află Biserica Unitariană (sec. 17; nu părea deschisă), iar peste drum Biserica Ortodoxă.

Vizita noastră s-a cam terminat aici. Alte obiective demne de interes în Rimetea: cimitirul (deține morminte săpate în stâncă, unice în Ardeal; localnicii îl numesc „birgei” , numele provenind de la germanul „berg” = munte); colecțiile particulare numite după inițiatoarele lor, Ida Vigh și Anna Geley; se pot face drumeții pe Piatra Secuiului (1129 m), recomandate doar celor cu o pregătire peste medie, deoarece traseul este destul de dificil, lucru de care-ți poți da seama doar privind stâncile golașe, semi-verticale! Brrr...

A propos de masivul Piatra Secuiului, el este motivul pentru care rimetenii afirmă că la ei în sat soarele răsare în fiecare dimineață de 2 ori: prima dată când se luminează de ziuă, deci e clar că astrul solar s-a ridicat deja și a doua oară când, în sfârșit, se ivește de după munte. La începutul lunii iulie, datorită poziției sale aparte, soarele chiar răsare de 2 ori în Rimetea: se ivește în spațiul dintre două stânci, după câteva minute dispare în spatele uneia din ele, pe urmă se ivește din nou. La fel se întâmplă și cu luna, se pare.

---

VIZUALIZĂRI: 1379 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI