Momente frumoase petrecute la Strbske Pleso

TIPĂREȘTE

Bratislava este încercuită de o salbă de autostrăzi, poduri suspendate, tuneluri. Poţi merge spre Viena, Praga, Budapesta, Varşovia. La volan, m-am pierdut din nou căutând ieşirea spre Zilina. De ce oare n-am cumpărat un GPS? Într-un final, din pură întâmplare, am reuşit să ies din oraş. Până la Zilina (oraş important al Slovaciei care în anii trecuți a trimis echipa de fotbal în grupele Ligii Campionilor) sunt peste 200 de kilometri, pe o autostradă excelentă care în unele porţiuni are trei benzi pe sens. Şoseaua trece printre deluleţe, deoparte şi alta fiind sate, orăşele şi multe castele. După Zilina începe practic muntele. Spre orice punct te-ai îndrepta dai de munte, autostrada trecând printr-o căldare mărginită în stânga şi dreapta de munţi. Munţii Tatra.

La un moment dat am părăsit autostrada, apucând-o pe drumuri secundare, printre păduri de brazi bătrâni, trecând peste râuri reci de munte. Pustiu şi linişte. Nordul Slovaciei, foarte aproape de graniţa cu Polonia. Pe un panou scrie în engleză şi slovacă: "Bine aţi venit în Tatra Mari". Şoseaua fără nicio denivelare urcă încet, încet. Şi tot urcă către Strbske Pleso. Deşi e abia sfârşitul lui septembrie munţii din depărtări sunt acoperiţi de zăpadă. Opresc în faţa unui hotel micuţ aflat lângă un lac. Sunt chiar în Strbske Pleso, un punct oarecare pe harta Ceho-Slovaciei pe care o cumpărasem din Cora întâmplător cu mai bine de un an înainte. Nu ştiam nimic despre această localitate, am ajuns întâmplător, dar imediat am rămas uimit şi plin de admiraţie.

Micuţul hotel nu arăta tocmai strălucit la exterior, însă interiorul emana chiar lux, o tânără femeie întâmpinându-mă zâmbind. I-am vorbit în engleză şi mi-a răspuns într-o rusă foarte plăcută. Cred că această fată blondă, zâmbind mereu, îndeplinea toate funcţiile care trebuie să existe într-un hotel. Mi-a repartizat o cameră la alegerea mea, pentru că nu mai era nimeni cazat, mi-a făcut o factură fiscală, distrându-se pe seama faptului că nu prea ştia să pronunţe numele şi adresa mea, după care mi-a luat geamantanul cărându-mi-l până în faţa camerei, deşi am insistat să-l car eu. În timp ce mă obişnuiam cu atmosfera plăcută a camerei stând culcat în pat şi privind la tavan, mi-a adus o ceaşcă de ceai negru. Probabil ceai rusesc. Am încercat să o întreb dacă este rusoaică. Mi-a răspuns că da, dar cred că se referea la ceai. La masă mâine dimineaţă, făcându-mi semn că acum nu are ce să-mi ofere.

Chiar de lângă hotel începe un lac mare, iar pe cealaltă parte a lacului sunt munţii. Nimeni în jur, dar de cum m-am apropiat de lac stoluri de raţe sălbatice au venit în zbor şi s-au aruncat direct în apă. Doar la National Geographic am mai văzut aşa ceva. Din zbor, raţele plonjau în apa rece de munte şi înotau cu rapiditate. M-am dus la maşină şi am luat o pâine, cumpărată de la Tesco din localitatea Ružomberok, pentru a o împărţi raţelor care s-au apropiat paşnice foarte aproape de mal pentru a gusta pâinea. Am lăsat raţele sălbatice să mănânce şi am apucat pe o latură a lacului, pe drumul ce trece prin pădurea de conifere. La un moment dat am trecut pe sub un pod de cale ferată, pe care a trecut un tren asemănător săgeţii albastre de la noi. Mi-am spus că trebuie să fie o gară în apropiere şi am pornit în căutarea ei. O ceaţă deasă se lăsă şi cuprinse încet încet toată împrejurimea. Nici urmă de oameni, ca într-un oraş părăsit. Câteva hoteluri, o parcare goală şi câteva restaurante închise. Ajung la gară, un capăt de linie ferată care leagă Strbske Pleso de Poprad, reşedinţa districtului, un oraş de 55000 de locuitori. Mai multe staţiuni din Tatra sunt legate prin linia ferată de acest oraş care are şi aeroport. Revenind la gara din Strbske Pleso, am putut admira aici câteva garnituri de tren. Singurii oameni pe care i-am văzut în afara tinerei de la hotel se aflau în sala de aşteptare a gării, pe scaune de lemn. Vorbeau între ei cu însufleţire şi nici nu au băgat de seamă când am trecut pe acolo.

M-am plimbat multă vreme prin Strbske Pleso, la poalele munţilor înalţi, pe lângă lacul cu raţe sau gara cu oameni liniştiţi şi trenuri electrice. Prin ceaţa şi prin întunericul ce cobora încet peste pădure, prin acest loc ce m-a dus cu gândul la unul dintre romanele lui Haruki Murakami, La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor. Mi-am dorit să locuiesc în Strbske Pleso, să fiu un angajat umil al gării. Să am o mică locuinţă aproape de gară, unde să mă întorc după cele 8 ore de muncă şi să-mi desfac o bere Zlaty Bazant, apoi să mă aşez în fotoliu pentru a urmări un meci de hockey pe gheaţă. Să citesc în linişte, iar din când în când să mă uit pe geam la turiştii care coboară din tren cu skiurile pe umăr. Ori să dorm în neştire în timp ce frigul şi ceaţa cutreieră pustietatea aşezării. Iar din când în când aş putea merge la hotel, la tânăra ce are grijă acolo de tot.

Am dormit odihnitor în Strbske Pleso. Dimineaţa tânăra de la hotel a aranjat frumos un bufet suedez în sala de mese. S-au mai arătat la masă încă doi turişti veniţi probabil în timpul nopţii. Am mâncat cu poftă, apoi am părăsit frumoasa staţiune, îndreptându-mă spre Starý Smokovec.

---

VIZUALIZĂRI: 3134 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI