Din pintenul până în tocul cizmei. Polignano ne vorbeşte pe limba mării

TIPĂREȘTE

Probabil că mulţi dintre voi aţi văzut fotografii pe internet cu un golfuleţ cu o plajă minusculă încadrată de stânci pe care se înalţă nişte case albe. E una din imaginile pentru care Polignano a Mare a ajuns celebru în lume, o alta fiind cea a unui restaurant cu mese aşezate într-o grotă săpată adânc de forţele naturii în rocă, deasupra mării, o privelişte ameţitoare, la fel - probabil - ca şi preţurile practicate… :(

Ei bine da, când spui Polignano, spui mare. Dar nu Egeea din bătrâna Eladă, cu întinderi nesfârşite de nisip mai mult sau mai puţin fin, umbreluţe, şezlonguri şi ape turcoaz, ci o Adriatică într-o nuanţă mai închisă şi mai intensă de albastru care pe alocuri îţi face hatârul de a lăsa câte un colţişor liber între stânci prin care, sărind din bolovan în bolovan, să te strecori ca să te poţi scălda în apele sale. Nu e idealul meu de plajă, dar admit că spectaculozitatea Perlei Adriaticii poate închide gura oricărui cârcotaş. :)) Dacă adaug că acest orăşel cu circa 17.000 de locuitori are în spate şi o istorie interesantă şi că străduţele lui alcătuiesc în sine panorame citadine fermecătoare, avem deja mai toate ingredientele unei destinaţii turistice de vis.

Pe care nu o puteam rata!

Aşa că după vizita la Ostuni, am luat trenul şi am coborât la Polignano iar din gară, străbătând Via Trieste şi Via Martiri di Dogali, am ajuns în Piazza Garibaldi. Aici, primul lucru pe care l-am făcut a fost să ne oprim la biroul de informaţii turistice, de unde am luat o hartă, după care am mâncat cel mai bun gelato din întreaga noastră excursie în Puglia :)) şi ne-am pregătit de explorarea zonei vechi.

Pentru că am pomenit de "borgo antico" (oraşul vechi), nu e probabil lipsit de interes să amintesc că Polignano a fost fondat, cel mai probabil, de greci. În legătură cu denumirea sa există mai multe teorii: unii istorici sunt de părere că întemeietorii i-ar fi spus "Plymnianum", adică "loc construit sus", alţii că romanii ar fi preluat numele de "Polineanum", care ar fi evoluat apoi în Polignano. Cert este că sub ocupaţia romană oraşul a devenit suficient de important pentru ca împăratul Traian să decidă ca Via Traiani, o extensie a Viei Appia care lega Beneventum de Brundisium (Brindisi), să treacă prin el. Se ştie acest lucru deoarece din acest drum au supravieţuit fragmente în podul Lama Monachile.

În borgo antico coexistă frăţeşte influenţe din trecutul arab, bizantin, normand şi spaniol al oraşului, aşa cum aveam să remarcăm după ce am pătruns prin Arco Marchesale. Mai înainte am aruncat însă o privire spre Piazza Aldo Moro, împodobită cu beculeţe cum la noi nu se întâmplă decât în timpul sărbătorilor de iarnă. Şi am oftat de ciudă: nu am putut decât să îmi imaginez cum arăta piaţa seara, frumos iluminată. :(

Dar să intrăm, în fine în oraşul vechi, şi anume în Piazza Fulvia Miani Perotti, care poartă numele unei scriitoare din familia lorzilor de Polignano. Aici ne întâmpină Palazzo Marchesale, o clădire monumentală, sobră şi totodată elegantă, cu două etaje, capiteluri corintice şi cornişe care îi trădează originea din secolul al XV-lea. În veacul al XIX-lea palatul a fost extins prin încoporarea unora dintre zidurile oraşului iar faţada a fost refăcută în stilul epocii pentru a corespunde noii funcţii, cea de sediu administrativ. De cealaltă parte a pieţei se află Palazzo Pini Pascali, care a găzduit până de curând un muzeu de artă, precum şi Chiesa del Purgatorio in via Mulini, în stil baroc, datând din 1768, locul unde erau înmormântaţi cei mai săraci membri ai comunităţii.

Trecem apoi imediat într-un alt scuar: Piazza Vittorio Emanuele, unde se înalţă câteva clădiri care îţi iau imediat ochii. Cea mai importantă dintre ele este cea a fostei catedrale, Chiesa de Vergine Santissima Assunta, cu o faţadă romanică înfrumuseţată cu decoraţiuni delicate şi un portal datând din 1628, încadrat de nişe în care au fost amplasate statuile lui Sant'Antonio de Padova şi San Marco, în timp ce basorelieful de deasupra intrării o înfăţişează pe Sfânta Fecioară în ceruri. În interior, am admirat tavanul pictat, corul impunător şi altarul în stil baroc, precum şi scena nativităţii, opera din secolul al XVI-lea a sculptorului Stefano da Putignano. În aceeaşi piaţă se mai află Palazzo de Ventura, construit în secolele XVII-XVIII pe locul unor clădiri medievale mai vechi., precum şi Palazzo dell'Orologio, ridicat în secolul al XV-lea, pentru ca, trei veacuri mai târziu, când a servit drept primărie, să-i fie adăugate cele două etaje cu ornamentaţii rococo în dreptul ferestrelor. În aceeaşi perioadă a fost montat şi ceasul, care este şi acum întors manual şi funcţionează. Parterul era folosit pentru depozitarea rezervelor de ulei, în timp ce în partea din spate a clădirii erau încarceraţi deţinuţii.

Din Piazza Vittorio Emanuele am pornit la întâmplare pe străduţe, orprindu-ne din loc în loc pentru a privi casele admirabil restaurate, multe din ele adăpostind acum restaurante şi buticuri şic. Unele sunt din piatră, altele au fost zugrăvite în alb, dar parcă toate au la intrare sau în micile lor balcoane ghivece frumoase cu flori al căror parfum te ameţeşte. Şi toate duc - invariabil - spre mare, sau mai corect spus, spre terasele belvedere, un mare punct de atracţie al oraşului. :))

La prima astfel de terasă ne-am oprit pentru a studia şi fotografia superbul Cala Porto, unul dintre celebrele golfuleţe cu plajă ce fac furori pe internet. Ciudaţi mai sunt unii oamenii, zău aşa! Ce i-o fi apucat să îşi cocoaţe casele în vârful unor stânci?!! Nu au găsit alt loc? Da, dar uite că în felul ăsta noi am ajuns să ne bucurăm ca nişte copii la vederea de sus a plajei aceleia miniaturale pe care câţiva inşi chiar îşi întinseseră prosoapele, în timp ce alţii - mai curajoşi - încercau temperatura apei. Care bănuiesc că era cam scăzută… :(

Am revenit pe alte străduţe în Piazza Garibaldi, de unde am pornit pe Via Roma către un alt punct panoramic. Dar înainte de a ajunge acolo am văzut o mare de oameni strânsă în faţa unui mic local pescăresc: patronul se decisese să ofere la promoţie sandvişuri cu crab - 5 euro bucata. Coada era imensă, tinerii se aşezaseră pur şi simplu pe trotuar pentru a-şi savura delicatesa iar eu m-am zgâriat pe ochi că n-aveam timp de astfel de desfătări culinare. Dar ce să-i faci, viaţa de turist înseamnă şi frustrări… :(

La al doilea belvedere am avut parte de o altă panoramă, cea a Grotei Palazzesse, unde se află renumitul restaurant cu acelaşi nume de care am amintit deja. L-am fotografiat de zor, întrebându-ne cât o costa acolo o masă pentru două persoane (probabil jumătate din bugetul alocat de noi pentru întrega excursie în Puglia). Pe urmă am privit micile ambarcaţiuni care pluteau pe marea calmă şi ne-am oprit în faţa unor scânduri bătute în cuie de grilajul balconului pe care erau scrise mesaje de bunvenit în Polignano, fragmente de poezii şi citate. De altfel, în oraş se găsesc astfel de graffiti cu dedicaţii şi panseuri pe multe uşi, ziduri sau trepte. :))

În partea de est a ţărmului nu numai Palazzesse, ci şi o mulţime de alte grote sfredelesc stânca, însă noi, presaţi de timp, am luat-o în direcţia opusă. Şi am traversat, însoţiţi de grupuri-grupuri de turişti, Ponte Lama Monachile, podul despre care vă spuneam că a făcut parte pe vremea romanilor din Via Traiani. De aici Cala Porto se poate vedea din alte unghiuri, frontale, şi senzaţia de spectaculozitate e aceeaşi.

Polignano e renumit pentru trei lucruri. Primul din ele îl reprezintă, fără îndoială, panoramele superbe ce se deschid de pe stâncile ameţitoare de unde, an de an, temerarii plonjează în apă (în ultimii ani, oraşul a găzduit competiţia Red Bull Diving, care a atras zeci de mii de privitori!). Al doilea lucru cu care se mândreşte oraşul este îngheţata, şi la acest capitol (spre deosebire de scufundări), pot să confirm că reputaţia îi este meritată. În fine, cel de-al treilea lucru cu care se laudă localnicii nu e în fapt un lucru, ci o persoană, pe numele său Domenico Modugno, al cărui cântec Volare a făcut furori în anii '60: "Volare, o, o / Cantare, o o, o, o / Nel blu dipinto di blu / felice di stare lassù… ”.

În 2009, la 15 ani de la moartea sa, oraşul i-a ridicat o statuie în care e înfăţişat cu braţele întinse în lături, pregătit parcă să-şi ia zborul (după cum ne "ameninţa" în cântecul său), pe care a amplasat-o în capătul dinspre mare al lui Largo Gelso, o piaţă încântătoare în care turiştii se înghesuie nu numai pentru a se fotografia cu celebrul cantautor, ci şi pentru a capta încă o imagine memorabilă cu Cala Porto. Ceea ce am făcut şi noi.

Să recapitulez aşadar: panorame ale golfuleţelor de pe terasele belvedere - bifat: gelato - bifat: Domenico Modugno - bifat (am poze ca s-o dovedesc!). Prin urmare, nu pot decât să mă declar satisfăcută de această vizită. :))

Polignano a Mare… Cum aş putea să-l definesc cu un singur cuvânt mai bine decât a făcut-o Modugno într-un alt cântec al său: Meraviglioso!

Webmaster, rog ataşaţi următoarea ilustraţie video-muzicală: https://www.youtube.com/watch?v=IiJbqW60UVQ

---

VIZUALIZĂRI: 3963 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI