Lacul Trasimeno, un loc perfect de relaxare

TIPĂREȘTE

”Spectaculoasa ambuscadă prin care Hannibal a înfrânt armata consulară a lui Flaminius a avut loc de-a lungul malului nordic al lacului Trasimene. Fără a bănui nimic, romanii au pătruns în spațiul îngust dintre zona de dealuri și apă, condamnându-se astfel de la bun început la pieire. La Roma, un pretor avea să facă următorul anunț laconic: ”Am fost învinși într-o mare bătălie”.

Nic Fields, ”Hannibal”

Da, știu, este o contradicție în termeni: în titlu vă promit relaxare, după care vă pocnesc peste ochi cu un citat despre Hannibal. =)) Totuși, dacă denumirea Trasimeno (sau Trasimene, cum mai apare uneori scrisă) vă zice ceva, mai mult ca sigur vă place istoria și știți că aici, în 217 î. Hr., celebrul general cartaginez a aplicat romanilor o înfrângere usturătoare.

Dar nu pentru a vă preda o lecție de istorie AmFostEuAcolo, ci ca să admir peisajele și să mă destind după un șir destul de lung (pentru noi) de vizite obositoare.

Să nu credeți așadar că în periplul nostru prin Umbria ne-am ”nărăvit” numai la orașe medievale, biserici și muzee. Am vrut să rezerv o zi și de odihnă și relaxare în natură, fără stresul bifării unor obiective must see, iar după o scurtă consultare a hărților am ales ca destinație Lacul Trasimeno.

De ce? Pentru că se află la numai 20 km sud-est de Perugia, deci este ușor accesibil. Iar din variantele de transport până acolo am optat pentru stațiunea Passignano sul Trasimeno, care se află, așa cum o arată numele, chiar pe malul lacului, de acolo operând mai multe curse zilnice cu vaporul spre Isola Maggiore.

Și ca să închei cu logistica excursiei, călătoria cu trenul a durat 30 de minute și a costat 3,35 euro/persoană/sens iar pentru un bilet dus-întors cu vaporul Passignano-Isola Maggiore am plătit 8 euro de căciulă. Mai precizez că pe lac există două variante de rute: cea lungă (30 de minute, pe care am luat-o la dus), cu un vapor cu punte superioară deschisă, include o oprire la Tuoro Navaccia (un sat cu camping și port de agrement), de unde sunt preluați alți pasageri, în timp ce la întoarcere am călătorit fără oprire (cca. 15 minute) cu un vaporaș cu o singură punte închisă.

Pentru detalii privind orarul vapoarelor ce fac legătura între Passignano sul Trasimeno și Isola Maggiore puteți consulta site-ul trasimeno.ws/orario_tragh ... autunno_it.html.

Lacul Trasimeno

Cu cei 128 km2 ai săi, acest al patrulea lac ca mărime din Italia concurează cu mult mai cunoscutul Como. Se întinde în partea estică a Umbriei, la hotarul cu Toscana, fiind alimentat de două mici pârâuri și este endoreic, adică fără scurgere, la fel ca Marea Moartă. De aceea nivelul apei fluctuează semnificativ în funcție de anotimp iar în perioadele când acesta scade, apare pericolul reprezentat de țânțarii care transmit malaria. :( Pentru a-l combate, în anii 1950 au fost aduși din SUA pești care se hrănesc cu larve de țânțari.

Nu vă înspăimântați, pe parcursul vizitei nu am zărit nicio aripioară din această insectă urâcioasă. În plus, gradul de poluare pe lac, măsurat constant, este foarte jos, mulțumită lipsei de unități industriale în zonă, Trasimeno fiind considerat un adevărat paradis pentru rațe sălbatice, cormorani, ereți, pescăruși și alte păsări pe care am putut să le observ și eu, ca și pentru diverse specii de pești precum știuca, crapul sau linul.

Poate că mai interesante sunt însă nu aceste informații, ci peisajele încântătoare. Lacul este înconjurat de dealuri pline de livezi de măslini și cele mai revelatoare fotografii sunt cele făcute din larg, cu țărmul ce accede în trepte, presărat cu fortărețe cu turnuri ce stau să cadă, biserici renascentiste, abații letargice și orășele medievale din piatră devenite populare destinații de vacanță: Passignano sul Trasimeno, Tuoro Navaccia, Monte del Lago, Torricella, San Feliciano, SantʼArcangelo, Castiglione del Lago. Dintre acestea, noi ne-am oprit la

Passignano sul Trasimeno

Primul contact cu Passignano a fost unul dezamăgitor: gara aduce cu orice haltă CFR amărâtă :D iar dincolo de șine am zărit o fabrică în ruine. Aici a funcționat din 1922 până în 1992 Società Aeronautica Italiana, redenumită SAI Ambrosini în 1934, după ce a fost achiziționată de grupul omonim. În perioada interbelică SAI Ambrosini a proiectat cu succes mai multe tipuri de avioane ușoare, precum SAI 7, ca și avioane de vânătoare (pentru cunoscători, SAI-107, SAI 207 și SAI 403 Dardo), iar după război s-a specializat în construirea de avioane sport-turism și planoare.

Și dacă tot suntem la acest capitol, la Passignano a fost înființată în 1916 prima școală de pilotat hidroavioane din Italia iar mergând spre debarcader am văzut monumentul închinat elevilor-piloți căzuți la datorie în Primul Război Mondial.

Tocmai din cauza existenței uzinei, Passigano a fost masiv bombardat de naziști în al Doilea Război Mondial și puține clădiri istorice au supraviețuit. Totuși, chiar și de la gară am zărit castelul medieval - Rocca, construit de lombarzi în sec. V-VI. Mai puțin interesați (de această dată ;) ) de vestigiile trecutului, am ponit spre lac, admirând în drum casele îngrijite vopsite în culori pastelate și terasele care își așteptau clienții.

Și am ajuns la faleză, o întindere lungă de gazon impecabil tuns pe care vara stau la soare pe șezlonguri vilegiaturiștii. Cum nu eram decât în prima jumătate a lunii mai, parcul era pustiu, dar știu că în sezon atmosfera se animă și lacul se umple de nave cu pânze și de windsurferi. Noi ne-am mulțumit însă să consemnăm existența unui carusel și a altor instalații de joacă pentru copii, după care am admirat sculpturile artistului perugin contemporan Bruno Orfei din cadrul așa-numitei ”Giardino delle Forme”. Am trecut și pe lângă Lidò di Perugia, o terasă-restaurant inaugurată în 1935 în prezența unor orchestre de renume și a baletului Operei Scala din Milano.

Toate acestea le-am aflat din panourile din parc.

La întoarcerea de pe Isola Maggiore am avut timp să studiez mai atent împrejurimile falezei și am descoperit pe trotuarul de vizavi un șir de restaurante cochete, dar cu prețuri cam măricele (vezi foto). Fiindcă nu ne grăbeam să ne întoarcem în Perugia iar trenurile sunt dese, ne-am oprit totuși până la urmă la o gelaterie de lângă Chiesa di San Cristoforo, unde ne-am cinstit cu câte o grapa și un gelato (eu), respectiv o bere Adrian. Și am privit și fotografiat produsele de ceramică expuse pe jos în piațetă.

Isola Maggiore

Pe Lacul Trasimeno sunt trei insule. Cea mai mare, Isola Povese, are 1 km2 și din anii 1970, când a intrat în patrimoniul regiunii Perugia pentru a fi transformată în rezervație naturală și adăpost pentru păsări aflate pe cale de dispariție, nu mai este locuită, la fel ca și Isola Minore, cea mai mică din cele trei insule.

În schimb, ”mijlocia” Isola Maggiore (40.000 m2) se laudă cu 35 de rezidenți (50 conform altor site-uri), deși eu una bănuiesc că iarna rămâne complet pustie din cauza dificultăților cu aprovizionarea. Din satul pescăresc cu câteva sute de familii la apogeul său în sec. XIV a rămas mai mult amintirea. De altfel, se și vede că o parte din clădiri au fost părăsite.

Deja de pe vapor am distins printre pădurile întinse pe toată suprafața deluroasă a insulei - suntem în Umbria, nu-i așa? - două siluete, ambele amplasate în vârful colinei.

Prima este Chiesa di San Michele Arcangelo (sec. XIV) iar a doua aparține castelului marchizilor Guglielmi, construit în anii 1880 pe ruinele unei mănăstiri franciscane din 1328 ce comemora șederea ca pustnic pe insulă, timp de 40 de zile (probabil în 2011), în postul Paștelui, a întemeietorului Ordinului Fraților Minoriți. În 1944 castelul a servit drept lagăr pentru prizonierii evrei, trimiși aici în locul lagărului de concentrare de la Fossoli de către prefectul fascist al Perugiei. După ce, pe 19 iunie, britanicii au ajuns la SantʼArcangelo, ei au fost eliberați și transportați dincolo de lac de pescarii de pe insulă. Deși s-a intenționat la un moment dat transformarea castelului în centru spa de lux, firma respectivă a dat faliment în 2010 și de proiect s-a ales praful...

Plimbarea pe Isola Maggiore a însemnat însă pentru noi mai mult descoperirea unor colțișoare fermecătoare, pe care ne-am oprit ca să le admirăm și fotografiem: pantofi vechi transformați în obiecte decorative; o bicicletă ”îmbrăcată” în frunze; un clopoțel la intrarea într-o casă, sub numărul confecționat dintr-o plăcuță de ceramică pictată cu valuri; altă placă de ceramică, pictată cu chipul Sfântului Francisc, lângă grilajul porții; porumbei grași și... fazani domesticiți (?) hrăniți din mână de proprietarul unui restaurant încă nedeschis pentru sezon; o cișmea pompos denumită Fonte di Allegria; și multe, foarte multe ghivece.

Am savurat liniștea care domnea pe străzile pavate, am tras în piept aerul curat și răcoros, am ascultat ciripitul păsărelelor, am privit îndelung casele din piatră, am tras cu ochiul într-o curte din care se zărea o altă biserică, cea a Sfântului Salvatore, am evaluat (negativ ca prețuri) suvenirele expuse în micul scuar de la ieșirea de pe ponton și am apreciat la superlativ măiestria tâmplarilor care au cioplit în lemn mesele și scaunele de la terasa unde am făcut un scurt popas de hidratare.

Am intrat și la Centrul de informare turistică, ce găzduiește și un mic muzeu al... dantelei irlandeze. Marchiza Elena Guglielmi a fost cea care a avut ideea înființării, la începutul secolului XX, a unei școli în care femeile de pe insulă, pentru a dobândi independența financiară, să învețe să croșeteze în stil irlandez, o tehnică preluată de la surorile ursuline și despre care n-aș ști să vă spun mai multe fiindcă nu mă pricep... Din păcate, tradiția a dispărut odată cu închiderea, în 1975, a cooperativei de profil, dar în micul muzeu am putut admira câteva modele superbe, multe din ele cu motive florale diafane elegante. Și tot din păcate, din rațiuni care nu m-au convins, cerbera care oficia la biroul turistic nu mi-a permis să fotografiez.

M-am consolat după câțiva pași, când am întâlnit în cale Casa del Capitano del Popolo (sec. XIV), probabil reședința reprezentantului guvernului perugin care se ocupa cu strângerea taxelor. I-am admirat cele două perechi de ferestre cu menouri, clopotul și ceasul adăugat în sec. XVIII și am trecut mai departe. Și imediat am descoperit o altă comoară, o bisericuță, Chiesa del Buon Gesù (sec. XIV-XV), refăcută în sec. XVIII cu fațadă în stil baroc. Cu infinită părere de rău am remarcat starea de degradare a frescelor originale, semn că nicio restaurare nu avusese loc mai recent. :(

De altfel, mi-a fost limpede că întreaga insulă duce lipsă de investiții și că riscă să își piardă și cele câteva locuri de certă valoare pe care încă le posedă, ceea ce, într-un fel, nici nu e de mirare având în vedere izolarea sa. O constatare amară dar nu mai puțin adevărată.

Ne-am bucurat totuși de frumusețea peisajelor, de clipocitul apei lacului în valurile stârnite de vapoare, de spectacolul caselor înecate în flori, de liniștea străzilor pitorești. Fusese o zi relaxantă, exact așa cum ne doriserăm, o zi aproape la fel de plăcută ca una de trândăveală pe litoralul grecesc, după cum m-a lăudat Adrian. Și asta pentru el echivalează cu nota maximă în materie de vacanță... ;)

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 3860 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI