În Gubbio, pe urmele lui Don Matteo din serialul TV

TIPĂREȘTE

”Gubbio e un tiran din piatră, cu coif, blazon și un palat cu turn.”

André Suarès (1868-1948), Voyage du Condottière

Cine e Don Matteo ăsta?

Mărturisesc: am o slăbiciune pentru cărțile și filmele polițiste. Dacă sunt proaste, le înghit în chip de somnifer, iar dacă sunt bune, cu atât mai bine, îmi pun neuronii la încercare și uneori (dar numai uneori ;) ) chiar reușesc să descopăr ucigașul înainte de final. În ambele situații, nu am decât de câștigat, nu-i așa?

În ultima vreme mi se întâmplă însă ceva ciudat: sunt dispusă să urmăresc seriale polițiste chiar dacă sunt conștientă de intriga subțire. Ce e cu mine, de ce am coborât ștacheta în asemenea hal? Fiindcă îmi plac peisajele și atmosfera generală din aceste producții TV. ”Candice Renoir”, de pildă, mi-a căzut cu tronc din cauză că acțiunea se petrece la Sète, un pitoresc port la Mediterana unde am petrecut o săptămână în 2014. Am și scris un review... Și cum mă dau în vânt după viața rurală din Anglia, cu micile afaceri sătești, sărbătorile câmpenești, târgurile de toate felurile imaginabile și neimaginabile și puburile unde curg râuri (ba nu, fluvii =)) ) de bere, ”Crimele din Midsomer” a fost alegerea perfectă. Despre zona aceasta cu rată imensă de infracționalitate (3 morți per episod :D ), n-aveam însă cum să scriu pe AFA, pentru simplul motiv că e fictivă: Causton și toate ”Midsomerele” nu există!

Cu totul altfel stau lucrurile în privința unui oraș umbrian real pe nume Gubbio, pe care l-am descoperit mulțumită serialului de mare succes ”Don Matteo”, în care actorul Terence Hill (pe numele său adevărat Mario Girotti), cunoscut mie - și poate și vouă - din aparițiile alături de Bud Spenser (Piedone, ăla ”adevărat”, nu fostul primar) într-o mulțime de filme de comedie-acțiune din anii ʼ60-ʼ70, interpretează foarte credibil rolul unui preot catolic cu har polițienesc, un detectiv în slujba lui Dumnezeu. Am urmărit serialul nu atât pentru priceperea lui Don Matteo în a-i demasca pe criminali, ci pentru imaginile cu străzile întortocheate străbătute de el cu bicicleta și pentru incredibilele panorame ce se deschideau din imensul scuar aflat în fața sediului carabinierilor, despre care aveam să aflu la fața locului că se numește Piazza Grande.

Deci, uite, recunosc cinstit: la Gubbio am ajuns din cauza lui Don Matteo! :) Dar zău așa, cine auzise de Insula Skopelos înainte ca Meryl Streep să descindă acolo pentru ”Mamma mia”?!! Și câți turiști nu bat cale lungă doar pentru a vedea locațiile unor pelicule celebre precum ”Pirații din Caraibe”, ”Războiul Stelelor” sau ”Urzeala tronurilor”?

De ce m-am lungit așa de tare cu povestea asta? Pentru că ”Don Matteo” a pus (sau a repus) Gubbio pe harta turistică a Italiei, iar în 2014 Terence Hill a devenit cetățeanul său de onoare, fiind recompensat pentru contribuția la ”promovarea patrimoniului arhitectural, istoric, cultural și social al orașului”. Care oraș îi păstrează încă vie amintirea, cu toate că blajinul preot l-a ”trădat” (se pare, din motive financiare), mutându-se în 2013, după primele opt serii, la Spoleto: chipul lui Don Matteo îl veți găsi pictat pe magneți de frigider, căni, tricouri și șepci, iar fotografii din timpul filmărilor sunt expuse la loc de mare cinste în cafenelele și la terasele pe care le frecventa.

Documentându-mă în vederea excursiei, am aflat însă despre Gubbio multe alte lucruri interesante, care mi-au întărit decizia de a-l vizita.

Iată-le:

Să facem cunoștință

Ascuns în colțul nord-estic al Umbriei, la cca. 40 km de Perugia, și agățat pe pantele muntelui Ingino, orașul cu aproape 33.000 de locuitori (numiți ”eugubini”) se înalță în terase spre care se accede urcând din greu, încununat fiind la cea mai mare altitudine de Basilica di SantʼUbaldo. Este considerat cel mai medieval dintre orașele regiunii și, într-adevăr, străzile sale înguste și în pante abrupte sunt mărginite în bună parte de clădiri din sec. XIV-XV din piatră cenușie, aparținând pe vremuri negustorilor cu dare de mână. Amănunt interesant, multe din ele au o a doua ușă de intrare, mai îngustă și amplasată la câțiva centimetri deasupra nivelului străzii, denumită ”porta dei morti”, despre care se speculează că ar fi fost folosită pentru a-i scoate discret din case pe membrii familiei decedați.

Zidurile masive, turnurile crenelate, puzderia de biserici gotice din piatră, unele atât de modeste ca dimensiuni încât, dacă n-ar fi crucile din vârf le-ai putea confunda cu niște case oarecare, toate acestea creează o atmosferă aparent austeră, înveselită însă de micile buticuri cu ”prodotti tipici” și magazinele de suvenire unde tronează obiectele din ceramică pictate de mână în nuanțe predominant de roșu, una din specialitățile meșteșugărești locale mult apreciată de turiști.

La fel ca mai toate celelalte localități umbriene, Gubbio este și el ”înecat” în verdeață, valea fertilă străbătută de râul Topino de la poalele sale inspirându-l pe Dante să îl descrie astfel în Cântul XI din ”Purgatoriul”:

”Între Tupin şi râul ce descinde

din dealu-ales de vrednicul Ubald,

mănoasa coastă a ăstui deal se-ntinde,

ce zbuciumă Perugia-n frig şi-n cald

prin Porta Sol, şi-n dosul ei boceşte

sub greul jug şi Nocera şi Guald. ”

Dar ce a avut Gubbio de împărțit cu Perugia? Pentru a răspunde, este nevoie să ne întoarcem în trecut. Și încă unul foarte îndepărtat.

Gubbio este probabil cea mai veche așezare din regiune, fiind întemeiat de triburile de umbri undeva prin sec. VII-VI î. Hr. Originile îi sunt dovedite de Tavole Eugubine (după numele orașului, Ikuvium/Iguvium/Eguvium) - cele șapte tăblițe din bronz gravate cu texte scrise cu caractere etrusce și latine care conțin în principal date referitoare la organizarea tribală și ceremoniile religioase. Descoperite în 1444 și păstrate la Museo Civico din Palazzo dei Consoli, acestea sunt considerate cea mai remarcabilă moștenire epigrafică din Italia pre-romană.

După cucerirea romană din sec. II î. Hr., orașul și-a menținut importanța, fapt dovedit de construirea teatrului. Căderea Imperiului Roman a însemnat trecerea sa sub ocupație bizantină, apoi lombardă, pentru ca în sec. XI să devină commune independentă. Prosperitatea de care s-a bucurat în această perioadă a atras nemulțumirea Perugiei. Au urmat mai multe bătălii în care peruginii au ieșit victorioși, obligând Gubbio să renunțe la planurile de expansiune. Din 1262, odată cu preluarea puterii de către guelfi prin familia Gabrielli, orașul a cunoscut o perioadă de dezvoltare dar și de implicare în războaiele nesfârșite dintre guelfi și ghibelini. În sec. XIV-XVII va fi condus de ducii de Urbino, mai precis de familiile Montefeltro și Della Rovere, care își vor pune amprenta asupra aspectului său prin ridicarea de palate în stil renascentist, precum Palazzo Ducale. Din 1631 a fost incorporat în Statele Papale iar în 1860 s-a alipit la Regatul Italiei.

Înainte de a vă prezenta cele văzute de noi, ar fi probabil util să vă ofer

Câteva informații practice

Cum se ajunge cu transportul public

Gubbio nu este așezat pe calea ferată, deci legătura cu celelalte localități din Umbria se face pe șosea, cu autobuze care sunt în fapt autocare moderne, confortabile și dotate cu aer condiționat.

Între Perugia și Gubbio operează patru curse zilnice. Locul de plecare în Perugia este autogara din Piazza Partigiani iar în Gubbio, Piazza dei 40 Martiri. Biletul costă 3,70 euro/sens și în Gubbio îl puteți cumpăra de la chioșcul de ziare din piață, în fața căruia se află stația.

Călătoria, care durează cca. o oră, mi-a oferit ocazia de a admira din nou frumoasele coline și văi umbriene, dar și să constat (cu oarecare mirare) că drumurile în Italia nu sunt chiar toate impecabile. :(

Surse principale de documentare pentru review: comune.gubbio.pg.it/pagin ... urism-in-gubbio; gubbio.infoaltaumbria.it/ ... spx?idmenu=1563

Biroul de informații turistice: Via della Repubblica nr. 15. Deschis 8-14,15-18; în weekend 9-13,15-18. De aici ne-am înarmat cu un pliant ce conține harta orașului, un altul despre evenimentele organizate în luna mai și un al treilea despre Biserica Sfântului Francisc din Gubbio.

Touristicard. Tot de la biroul de informații turistice se poate achiziționa contra 4 euro acest card, care cuprinde un audioghid în engleză pentru un tur complet al orașului și oferă discounturi la mai multe muzee, restaurante și magazine.

Festivaluri și alte evenimente

Gubbio nu duce lipsă de astfel de manifestări. Iată o parte din ele:

Cea mai cunoscută se desfășoară pe data de 15 mai, în ajunul zilei ce comemorează moartea patronului spiritual al orașului, Sfântul Ubaldo, și se numește Festa dei Ceri. ”Ceri” sunt trei stâlpi din lemn în formă de lumânare de cca. 3 m înălțime ce au în vâf câte o mică statuie reprezentând un sfânt: Sf. Ubaldo, protectorul zidarilor; Sf. Anton, protectorul agricultorilor; și Sf. Gheorghe, protectorul negustorilor și meșteșugarilor. Stâlpii sunt așezați pe niște platforme grele din lemn și purtați în goană pe umeri de trei grupuri de bărbați vânjoși (”ceraioli”), fiecare îmbrăcat cu haine de altă culoare (galben, negru și respectiv albastru, în ordinea sfinților precizată mai-sus) de la Palazzo dei Consoli, unde stâlpii sunt aduși cu câteva zile înainte, până la Basilica di SantʼUbaldo. Este un ritual păgân a cărui vechime se pierde în negura vremurilor, o cursă fără câștigător dar cu mulți spectatori.

Cum vizita noastră a avut loc cu patru zile înaintea evenimentului, am găsit orașul pregătit de sărbătoare, pe multe case fiind arborate stindardele celor trei sfinți.

În ultima duminică din luna mai, Palio della Ballestra, o întrecere cu arbaletele în Piazza Grande între arcașii din Gubbio și cei din Sansepolcro, comemorează neîntrerupt începând cu sec. XII victoria orașului gazdă în bătălia de la Montelovesco.

În august, orașul găzduiește Gubbio No Borders Festival, o tradiție mai nouă ce reunește pe scena amenajată în Teatrul Roman spectacole de muzică. În septembrie se organizează un pelerinaj de 3 zile, Calea lui Francisc, ce recreează drumul parcurs pe jos de sfânt de la Perugia la Gubbio în iarna lui 1206-1207. La finalul aceleiași luni are loc Festivalul Evului Mediu.

Mulți turiști aleg să viziteze Gubbio în decembrie, special pentru a vedea cel mai înalt brad de Crăciun din lume și cele 800 de lămpi colorate ce îl înconjoară pe Muntele Ingino. Totul sub sloganul “Gubbio città del Natale”.

Traseul nostru

Am intrat în Gubbio prin zona joasă de câmpie în care se află cartierele noi, cu vile cochete total diferite de ceea ce aveam să găsim pe pantele abrupte din orașul vechi. Și după câteva minute am zărit în dreapta Teatro Romano. Construit în sec. I î. Hr. pentru cca. 6.000 de spectatori, a fost restaurat în sec. XIX-XX și alăturat se află și un mausoleu; destinatarul său se bănuiește a fi consulul Gaius Pomponius Graecinus. În Antiquariumul din situl arheologic sunt prezentate descoperirile făcute în apropiere, în necropola romană, și ruinele unei case cu fragmente de mozaicuri.

Fiind marțea, zi de târg, autobuzul ne-a lăsat pe Via Giacomo Matteotti, în afara zidurilor medievale ridicate în sec. XIII. Intrarea triumfală ne-am făcut-o prin Porta degli Ortacci, una din cele șase porți tăiate în ziduri remarcabil conservate. Se crede că dădea spre grădinile de legume și fructe de la marginea orașului roman și în 1928, cu ocazia unor săpături, în zonă au fost excavate pietre de mormânt cu frize bizantine și artefacte din perioada romană.

După câțiva zeci de pași am ajuns la Chiesa di San Francesco, unica biserică din oraș cu o navă principală și două laterale. Construcția sa a demarat imediat după moartea sfântului pe un teren aflat în proprietatea familiei de negustori bogați Spadalonga, care i-a oferit găzduire aproape doi ani (1206-1208) după ce Francisc a renunțat la moștenirea părintească și a părăsit orașul natal, Assisi. În perioada petrecută la Gubbio, Sfântul Francisc s-a pus în slujba leproșilor din lazaretul de la Vittorina și aici se spune că Giacomello Spadalonga i-ar fi dăruit ”il saio”, zdreanța cenușie legată peste mijloc cu sfoară care avea să devină ”uniforma” Ordinul Fraților Minoriți. De aceea, Gubbio se autoproclamă cu mândrie drept ”a doua casă a Sfântului Francisc”.

Documentele arată că biserica, în stil gotic, funcționa în 1256, însă decorațiunile au fost terminate abia în 1291, turnul-clopotniță fiind adăugat în sec. XIV. Modificări în interior au fost efectuate de două ori, iar în timpul lucrărilor de restaurare a absidei din 1926-1938 au fost descoperite fresce datând din sec. XIV-XV.

O statuie amplasată în dreapta intrării îl înfățișează pe Sfântul Francisc cu lupul pe care l-a îmblânzit mulțumită darului de a vorbi cu animalele, eveniment din viața sa care ar fi avut loc, conform legendei, tot în Gubbio.

Biserica este o construcție solidă și masivă, neornamentată la exterior decât de rozeta de deasupra intrării, însă interiorul împărțit în trei prin pilaștri de marmură ascunde câteva opere de valoare: fresce de Maestro di San Francesco in Gubbio, un pictor anonim activ în oraș în 1270-1280; ciclul de fresce cu scene din viața Sfintei Fecioare de Ottaviano Nelli (1370-1446/49), cel mai important artist local și unul dintre marii maeștri ai goticului târziu italian; lucrări de Giovanni Mattista Michelini, Francesco Allegrini, Bendetto Bandiera, Antonio Gherardi.

Ieșim și dând ocol bisericii ajungem în Piazza Quaranta Martiri. Fosta piață medievală este locul cel mai potrivit pentru a admira, de jos în sus, dispunerea spectaculoasă în trepte a orașului vechi, cu o primă terasă în Piazza Grande, unde se detașează Palazzo dei Consoli cu turnul său crenelat, o a doua cuprinzând catedrala și, în fundal, în vârful muntelui împădurit Ingino, a treia terasă, cu Basilica di SantʼUbaldo.

Numele pieței derivă de la cei 40 de partizani din Gubbio uciși de soldații germani în iunie 1944, în memoria cărora a fost înălțat un monument numit ”Il Fante”. Scuarul a fost transformat în parcare iar în centrul său se află un mic parc cu copaci bătrâni și umbroși. Privirea mea este însă mai mult atrasă de tarabele înșirate pe laturile pieței, inclusiv în umbra bisericii Sfântului Francisc. E marți, zi de târg, așa după cum știam, numai că ajungând noi pe la 12, o parte din tarabe se goliseră după ce gospodinele harnice dăduseră iama prin legume, zarzavaturi, fructe și brânzeturi. Ne mulțumim să cumpărăm un colț de brânză veche, pe care o gustăm pe loc (nota 10) și luăm la pachet câte o porchetta (3 euro) pe care aveam s-o savurăm la finalul plimbării. Aruncăm (mai mult eu ;) ) un ochi și spre rochițele și bluzițele expuse - nimic demn de atenție, chinezării -, apoi ne îndreptăm spre cea mai interesantă clădire de pe margini.

Este Logge dei Tiratori, o construcție ciudată, foarte lungă, pe două nivele sprijinite de arcade, cel de jos fiind din piatră iar etajul deschis din cărămidă. Parterul, transformat acum în spații comerciale, datează din sec. XIV, când a adăpostit un spital peste care au fost înălțate logiile în care negustorii întindeau lâna la uscat și care în prezent nu mai sunt folosite. De capătul acestei clădiri este lipită o bisericuță - Santa Maria dei Laici (1313).

Pornim pe Via della Repubblica și trecem pe lângă Ristorante Federico da Montefeltro. Judecând după colajul de fotografii cu scene din serialul TV afișat la intrare, înțeleg că în spate are o terasă, ”Il Giardino di Don Matteo. ”

Bună strategie de marketing. :)

Cotim la stânga spre medievala Piazza San Giovanni (sec. XII), înconjurată de case vechi din piatră cu 1-2 etaje. La ferestrele și balcoanele mici flutură stindardele celor trei sfinți despre care am amintit în contextul Festei dei Ceri, în timp ce la parter se pot observa câteva ”uși ale morților. ” Piața e aproape pustie și ne luăm răgazul de a ne încărca bateriile cu energia pozitivă pe care o degajă înainte de a urca treptele spre Chiesa di San Giovanni Battista, biserica la care slujea Don Matteo. Simplă și elegantă, cu o singură navă și patru arce transversale și flancată de un turn-clopotniță, ea a constituit modelul pentru alte lăcașe de cult ridicate ulterior în Gubbio.

Picturile au fost realizate în cea mai mare parte în sec. XVI și poartă semnătura lui Benedetto Nucci și Giovanni M. Baldassini, dar s-au păstrat și fragmente de fresce gotice.

Îi transmit salutările mele tăcute dar nu mai puțin entuziaste lui Don Matteo, apoi revenim pe Via della Repubblica, o arteră într-o pantă atât de abruptă, încât avem serioase dificultăți în a o urca. În capătul ei dăm totuși, slavă Domnului, de un lift cu care ajungem în remarcabila Piazza Grande, inima orașului, un alt loc deseori prezent în serial - aici își avea, chipurile, sediul, brigada de carabinieri cu care colabora preotul detectiv, mai mult împotriva voinței căpitanului. :D

Este unul dintre cele mai fascinante proiecte urbane medievale din întreaga Italie, construit începând cu 1321, când cetățenii comunei au decis realizarea a două clădiri noi de utilitate publică, alegând pentru aceasta o poziție centrală prin raport cu cele patru cartiere care compuneau la acea vremne orașul. De la bun început a fost planificată o piață mare pe o terasă suspendată cu vederi panoramice spre câmpie iar rezultatul ne încântă și azi ochii și sufletul. Proiectul a aparținut lui Angelo de Orvieto, însă conflictele armate în care Gubbio a fost implicat în acea vreme au dus la prelungirea termenului de finalizare a construcțiilor până spre finele secolului XV. Ultima clădire adăugată a fost cea a palatului Ranghiasci-Brancaleoni.

Piața este dominată de impozantul Palazzo dei Consoli, comparat de poetul francez André Suarès cu o pasăre de pradă. A servit drept loc de întrunire al consiliului orașului și din 1909 găzduiește Museo Civico, unde se păstrează tăblițele eugubiene, precum și pictură și sculptură locală și piese valoroase de ceramică. Palatul a fost construit între 1332-1338 în stil gotic, fațada pătrățoasă fiind împărțită în trei de cele patru contraforturi mari. O scară în formă de evantai urcă spre portalul flancat de ferestre cu menouri iar la etaj sunt trei perechi de ferestre cu arcade ogivale. Turnul cu clopotul de 2 tone - ”Il Campanone” - a fost adăugat în 1769.

Demn de menționat este și faptul că palatul a fost prima clădire din Gubbio în care s-a experimentat alimentarea cu apă curentă prin conducte.

Vizavi de acest edificiu se înalță Palazzo del Pretorio dei Priori sau del Podestà, sediul puterii executive, o altă clădire gotică proiectată probabil de Gattapone cu intenția de a avea aceeași înălțime și aceleași creneluri ca Palazzo dei Consoli. Din păcate, construcția a fost întreruptă în 1350, însă planul a fost cu siguranță unul îndrăzneț, cu un singur stâlp central și arcade puternice. În 1475 i-au fost aduse primele modificări iar în 1600 i-a fost adăugată aripa din stânga. În prezent găzduiește primăria orașului.

Latura nord-estică a pieței este închisă de Palazzo Ranghiasci-Brancaleoni, în stil neoclasic (1820-1841), care unește în fapt mai multe clădiri, după modelul englezesc. Una din ele adăpostește Relais Ducale Hotel, a cărui terasă - ”Il Café” di Terence Hill -, cu alte fotografii cu scene din serial, ne trimite din nou cu gândul la ”Don Matteo”. Aici ne-am așezat și noi pentru o pauză de hidratare: un pahar mare de bere 6 euro, un espresso 2 euro, o sticlă mică de apă plată 2 euro; lângă ele am primit gratis alune și chipsuri.

După obligatoria ședință foto am pornit spre a doua terasă, cea a catedralei, unde am ajuns tot cu liftul, străbătând un mic tunel în care am găsit expuse în vitrine obiecte de artizanat locale, inclusiv plăci de ceramică pictate manual.

Duomo, înconjurat de verdeață și de zidurile medievale de apărare, poartă hramul sfinților Mariano și Giacomo, ale căror rămășițe pământești au fost îngropate sub altarul mare. Construcția în stil romanic a fost realizată în sec. XII-XIV. Pe fațadă, fereastra circulară este înconjurată de simbolurile celor patru evangheliști: vulturul pentru Ioan, leul lui Marcu, îngerul lui Matei și bivolul pentru Luca. Interiorul în cruce latină, cu o singură navă, fără transept și cu o cupolă ascuțită sprijinită de arce transversale, este bogat în decorațiuni: deasupra altarului, o statuie valoroasă înfățișându-l pe Hristos, operă a școlii umbriene; corul din lemn sculptat de Benedetto Nucci; picturi de artiști renumiți din sec. XVI ca Sinibaldo Ibi, Giuliano Presutti, Dono Doni, dar și fragmente de fresce din sec. XIV-XV.

Și de aici, mai precis de pe zidurile medievale ale orașului, se deschid panorame superbe ale văii, pe care ne grăbim să le imortalizăm înainte de a traversa mica alee ce desparte catedrala de Palazzo Ducale, un conglomerat de clădiri medievale cumpărate în 1476 de Federico di Montefeltro, duce de Urbino, și transformate între 1475-1480, probabil după proiectul lui Giorgio Martini din Siena, în palat renascentist. Blazonul ducelui a fost plasat deasupra portalului și ușii din lemn sculptat. Palatul găzduiește un muzeu.

Dezbatem dacă mai avem timp să urcăm cu gondola la Basilica di SantʼUbaldo (în fapt o colivie cu aspect total neapetisant :( , după cum văzusem în fotografiile de pe net) și decidem că nu, așa încât pornim pe Via della Cattedrale spre ultimul ”punct de pe ordinea de zi”, Palazzo del Bargello, după numele purtat în Evul Mediu de polițistul șef al orașului. Datează de la începutul secolului XII și este un exemplu perfect de construcție gotică elegantă, cu două intrări și o ”poartă a morților”.

În mica piață din față se află Fontana del Bargello din sec. XVI, cunoscută mai degrabă ca ”Fontana dei matti” (”Fântâna nebunilor”) din cauza unei tradiții locale: cel care o înconjoară de trei ori este ”botezat” în apa fântânii și primește din partea unei persoane autorizate originară din oraș așa-numitul ”Patente di matto di Gubbio”, un fel de diplomă simbolică. Evident, termenul de ”nebun” nu se referă la vreo afecțiune psihică, ci face trimitere la proverbiala ironie și la nepredictabilitatea tipică localnicilor.

Tare șugubeți, eugubinii ăștia! =))

Și la final, trenulețul și... Karl Marx

Orele fiind înaintate, ne grăbim să revenim în Piazza dei 40 Martiri pentru a nu rata autobuzul care avea să ne ducă înapoi la Perugia. Ajungem cu 20 de minute înaintea plecării și ne așezăm pe o bancă din parc pentru e ne regala cu porchettele cumpărate la târg. Și dintr-o dată văd un trenuleț turistic roșu care trece prin fața Logiei Lânarilor! Cum de mi-a scăpat această informație în cursul documentării chiar n-aș putea să spun :-?? , însă mă zgârii pe ochi: cu acest mijloc de transport nu ne-am fi chinuit să urcăm pe Via della Repubblica și celelalte străduțe în pante înfiorător de abrupte.

Ajunsă acasă, am găsit pe www.gubbioexpress.it traseul trenulețului, care corespunde în mare cu cel urmat de noi, precum și următoarele date: turul complet (7 km) durează 40 de minute iar în prețul de 8 euro al biletului intră un ghid audio cu explicații despre obiectivele turistice.

Mai am însă parte și de o altă surpriză: în avizierul din stația autobuzului regăsesc chipul inconfundabil al lui Karl Marx.

Ptiu, drace! »:(

Bărbosul ale cărui idei au nenorocit atâtea popoare, omul ale cărui teze filozofice am fost obligată să le studiez în școală! :(( Ce Dumnezeu caută aici?!! Mă apropii și mă lămuresc: organizația locală a Partidului Comunist din Italia comemorase pe data de 5 mai împlinirea a două sute de ani de la nașterea marelui gânditor...

Ca fapt divers, după al Doilea Război Mondial alegerile locale au fost mereu câștigate în Gubbio de partidele de stânga...

Asta e, treaba lor, libertatea de opinie e garantată în Italia.

O ploaie în averse, pornită brusc exact în clipa când am urcat în autobuz, ne-a însoțit tot drumul până la Perugia, în Piazza Partigiani și de acolo până ”acasă”. Unde am ajuns murată până la os dar încântată: avusesem o zi minunată, vizitasem o mică bijuterie medievală și îmi satisfăcusem micul și nevinovatul capriciu de a păși pe urmele lui Don Matteo... ;)

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 3036 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI