Ce-i de văzut? Perugia de la nord la sud. II.

TIPĂREȘTE

În reviewul anterior vezi impresii am încheiat turul obiectivelor turistice cu un popas prelungit în inima Perugiei, în Piazza IV Novembre. Vă propun să reluăm plimbarea tot din centrul orașului vechi, dintr-un loc aflat în imediata apropiere a stației terminus Pincetto a minimetroului și la mai puțin de 100 m de catedrală.

Ne aflăm în Piazza Matteotti, un alt exemplu remarcabil de planificare urbană medievală, o terasă suspendată construită în diferite etape, începând cu anul 1247, în afara zidurilor etrusce, motiv pentru care a purtat inițial numele de ”Sopramuro”. Era înconjurată de arce întărite cu contraforți de 15 m înălțime și la adăpostul acestor arcade își desfășurau activitatea negustorii de pește, cereale, carne etc., în timp ce în zona din centru se organizau jocuri publice. La finele secolului XV spațiile comerciale au fost închise în vederea construirii clădirilor monumentale care mărginesc și acum piața.

Palazzo del Capitano del Popolo (Palazzo Bargello) a fost ridicat între 1473-1481 în stil gotic după planurile arhitecților lombarzi Gasperino di Antonio și Leone di Matteo pentru a găzdui curtea magistraților iar astăzi servește drept tribunal. Clădirea, grav avariată în cutremurul din 1741, a fost refăcută, căpătând elemente arhiteconice renascentiste. Remarcabile sunt ferestrele cu menouri de la etaj, loggia susținută de console bogat decorate și portalul cu coloane răsucite, încoronate de doi grifoni (simbolul Perugiei) ce țin în brațe un vițel, respectiv un berbec, care flanchează o sculptură centrală înfățișând Justiția.

Lipit de acest palat este un altul, Palazzo della Università Vecchia, datând de la finele secolului XV. Papa Sixtus IV a comandat construcția sa iar până în 1811 clădirea a adăpostit sediul univesității locale, în aripa cea mai îndepărtată găsindu-și loc și prima casă de amanet din Italia - Monte di Pietà (1462). Deasupra ușii a fost inscripționată monograma ”OM” a spitalului Santa Maria della Misericordia, iar la parter, arcadele au fost și sunt și în prezent folosite drept spații comerciale. Aici se află Centrul de Informare Turistică dar și diverse magazine, cafenele și trattorii care vara își scot mesele în mijlocul pieței, într-un perimetru bine delimitat.

Vizavi de cele două clădiri se găsește Palazzo Baldeschi al Corso, nume dat pentru a-l distinge de palatul Baldeschi din Piazza Cavallotti. A fost în sec. XIV reședința lui Baldo degli Ubaldi sau Baldeschi (1327-1400), un celebru jurist și profesor de drept la universitățile din Perugia, Bologna, Pisa, Florența, Padova și Pavia. Construcția masivă, cu ferestre și portal cu arcade, a fost extinsă continuu de urmașii săi până în sec. XIX și găzduiește actualmente Fondazione Cassa di Risparmio di Perugia, o organizație ce promovează activ cultura locală prin expoziții amenajate în sălile opulent decorate cu fresce din sec. XIX de la primul etaj. Colecția permanentă cuprinde, printre altele, lucrări de Perugino, Pinturicchio, Matteo da Gualdo, Gian Domenico Cerrini, precum și cca. 200 de piese rare de ceramică din centrul Italiei datând din perioada renascentistă.

În capătul nordic al pieței, pe latura cu Palazzo del Capitano și Università Vecchia, se află Chiesa del Gesù e Oratori delle Congregazioni dei Nobili, degli Artisti e dei Coloni (Biserica lui Iisus și Oratoriile Congregațiilor Nobililor, Artiștilor și Țăranilor), o construcție barocă (sec. XVI) interesantă, căci oratoriile asemănătoare cu niște turnuri au fost construite unul peste altul pentru a marca ierarhia socială, cel al nobililor fiind amplasat în partea superioară iar cel al țăranilor ”la parter” și cu acces direct din stradă.

Să revenim acum în Piazza IV Novembre, căci de aici pornește și se întinde până în Piazza Italia și Rocca Paolina cea mai cunoscută arteră comercială pietonală a orașului, Corso Vannucci, care poartă numele lui Pietro di Cristoforo Vannucci, zis il Perugino (cca. 1450-1523), cel mai cunoscut și apreciat artist local, mare pictor renascentist italian, reprezentant al ”Școlii din Umbria”.

Partea de sus a străzii, cea dinspre Piazza IV Novembre, datează din perioada etruscă și a fost completată în Evul Mediu odată cu construirea Palatului dei Priori și Catedralei San Lorenzo, pentru ca aspectul actual bulevardul să îl dobândească în urma lucrărilor de sistematizare din sec. XIX. Corso Vannucci, locul preferat de localnici pentru ”passeggiata” (plimbarea de seară), este mărginit pe ambele laturi de șiruri de clădiri istorice întrerupte de mici alei laterale și scuaruri cu cafenele simpatice, dar și cu teatre, librării, buticuri de firmă cu prețuri pe măsură și magazine cu ciocolată.

Baci Perugina, ”il cioccolatino italiano con il bigliettiono dʼamore”, un produs despre ale cărui calități pot depune mărturie :P , constituie mândria orașului și are o istorie de peste un secol, ce debutează în 1907, odată cu înființarea companiei Società Perugina per la Fabbricazione dei Confetti. În 1988 a fost preluată de grupul Nestlé, care a amenajat în fabrica situată în San Sisto, o localitate-satelit a Perugiei, un muzeu (intrarea 9 euro) ce spune povestea minunatelor delicatese atât de apreciate în întrega lume. La muzeu nu am ajuns, după cum nu am avut nici șansa de a mă afla în oraș în luna octombrie pentru a lua parte la ”Eurochocolate”, festivalul de profil. În schimb, m-am delectat de mai multe ori cu desertul cu gust intens de cacao, fie cumpărând din mers tablete cu diverse umpluturi, fie savurându-l în tihnă la o terasă din Piazza della Repubblica.

Dar de ajuns cu atâtea ”dulcegării”. E cazul să o luăm din loc, doar suntem oameni (și turiști) serioși! :)

Continuăm așadar să străbatem Corso Vannucci, cu ochii fugind încolo și încoace, ba spre micile detalii decorative ale clădirilor din piatră, ba spre vitrinele magazinelor, și pe nesimțite ajungem în capătul bulevardului, în Piazza Italia, important nod de transport (stație terminus pentru mai multe autobuze și punct de plecare în Perugia City Tour cu trenulețul turistic) și loc de desfășurare a unor târguri cu produse artizanale. Și tot de aici pornește și scara rulantă ce coboară tocmai până hăt, în Piazza Partigiani, deși majoritatea vizitatorilor avizați aleg să urce cu ea... ;)

Din mica grădină din centrul pieței, Vittorio Emmanuel II (1820-1878), primul rege al Italiei unite, privește măreț de pe cal clădirile istorice din jur, în timp ce o nimfă își expune senzual formele voluptoase stropite de fântâna arteziană. Mai încolo dăm peste o altă nimfă, de data asta una cam... scheletică =)) . Mă amuz și mă grăbesc să o imortalizez și abia apoi îmi îndrept atenția spre palatele ce mărginesc scuarul.

Sunt mai multe, dar cel mai grandios este, fără îndoială Palazzo della Provincia e della Prefettura, construit în 1867, la puțini ani după unificarea țării, pe ruinele fortăreței Rocca Paolina. Remarc stilul eclectic, specific sediilor de instituții publice din acea vreme, îndulcit un pic de culoarea alb-rozalie a pietrei excavate din împrejurimile Perugiei, și arcadele întinse pe toată lungimea considerabilă a clădirii.

Vizavi de prefectură, mai vechiul Palazzo Donini (1716-1724), de inspirație toscană, cu portic sprijinit de coloane și balcon deasupra, a găzduit Facultatea de Litere și Filozofie și este folosit în prezent de Consiliul municipal.

Citesc că ambele edificii sunt bogat decorate în interior cu picturi, fresce și mobilier de epocă, dar nu pot fi vizitate decât câteva zile pe an și numai în cadrul unor tururi ghidate.

Aruncăm un ochi și către luxosul Hotel Brufani, apoi înconjurăm clădirea prefecturii și pătrundem, pentru un binemeritat popas pe o bancă, în Giardini Carducci, de unde se deschide o priveliște superbă spre partea de sud a orașului și către colinele domoale și văile care îl înconjoară. Monumentul închinat lui Pietro Vannucci și busturile altor cetățeni de vază se înșiră de-a lungul aleilor, iar între ele se remarcă statuia lui Giosuè Carducci (1835- 1907), laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, considerat a fi la începutul veacului XX poetul național al Italiei moderne.

În cursul șederii sale în , în 1877, acesta a compus ”Il canto dellʼamore”, un imn de iubire ușor șugubăț :) închinat orașului, care începe (într-o foarte modestă traducere liberă proprie) cam așa:

”Măreață se înălța în zilele-i de glorie Rocca Paolină.

De tunuri vrednice fu apărată celebra fortăreață.

Papa Paul al treilea a plănuit să o ridice într-o dimineață,

Între un text din Biblie și slujba în latină.”

Căci da, Piazza Italia, Giardini Carducci și clădirile adiacente se află pe locul unde, între 1540-1543, arhitectul florentin Antonio Cordini, alias Antonio da Sangallo cel tânăr (1484-1546), a proiectat Rocca Paolina la comanda papei Paul III (1468-1549).

Istoria acestei cetăți începe așadar în 1540, când condotierul Rodolfo Baglioni, care îl ucisese pe nunțiul papal, a fost înfrânt în luptă de Pier Luigi Farnese, fiul nelegitim al cardinalului Alessandro Farnese, viitorul papă Paul III. Pier Luigi a ocupat palatul familiei Baglioni și a început să îl extindă și reamenajeze. În acest scop, a ras de pe suprafața pământului anexele, întreg complexul mănăstirii Santa Giuliana, biserica Santa Maria dei Servi și numeroase clădiri medievale. În 1541, papa a vizitat locurile și a declarat că ”nu este de ajuns, vreau să se construiască o cetate”. Aceasta a fost înălțată pe o suprafață enormă pe cinci nivele și cuprindea o mulțime de săli și coridoare, ziduri groase și metereze. Antonio da Sangallo a reușit totuși să salveze și să reconstituie, încorporând-o în zidurile de apărare, Porta Marzia, cea mai importantă intrare sudică în orașul etrusc, datând din sec. III î. Hr.

Peruginii au fost forțați să finanțeze și să lucreze la construirea cetății, așa încât nu e de mirare că în 1797, când armatele lui Napoleon Bonaparte au cucerit orașul, locuitorii s-au răzvrătit împotriva autorității papale, eliminându-i însemnele de pe pereți și distrugând statuia papei Paul III. Edificiul a avut parte de un nou val de distrugeri în cursul revoluţiei din 1848, fiind refăcut în 1860 de papa Pius IX. În deceniile de după unificarea Italiei, Rocca Paolina a fost demolată în cadrul proiectului de sistematizare urbană care a dus la amenajarea pieței Italia, a grădinilor Carducci și străzilor Masi și Indipendenza.

Din întreg anasamblul nu s-a păstrat în urma lucrărilor de excavare derulate între 1932-1965 decât subsolul palatului, un ”oraș subteran” străbătut de scările rulante care dau în Piazza Partigiani, spațiile generoase fiind folosite pentru organizarea de diverse evenimente culturale.

Am traversat și noi catacombele frumos iluminate și „mustind” de istorie, apoi am ieșit prin Porta Manzia în Viale di Indipendenza, flancată de clădiri superbe și având în centru Fontana di Nettuno (Fontana di SantʼErcolano) , datând din sec. XVII, după care ne-am îndreptat către Palazzo della Pena, unul dintre muzeele Perugiei pe care îl voi descrie în reviewul următor.

Deocamdată vă invit către o altă destinație din Perugia, aflată în zona de sud-est a orașului vechi.

Am ajuns acolo în ultima dimineață a sejurului și mă felicit călduros și fără modestie ;) că nu am cedat tentației de a lenevi în apartamentul închiriat până la ora când ar fi trebuit să îl eliberăm. În schimb, am luat autobuzul G de la gara Fontivegge și am coborât pe Viale di Roma într-o stație ce bănuiesc că se cheamă ”Facultatea de Agricultură”.

În jur... pădure cât cuprinde. Derutați, ”acostăm” un tânăr cu ochelari, care ne arată niște ziduri ascunse în spatele copacilor, olecuță mai departe. OK, urmăm indicațiile și ne trezim în fața unei porți încadrată de un turn înalt de la a cărui fereastră privește melancolic în zare un călugăr în sutană gri, evident un manechin haios :) pe care îl puteți studia și voi dând zoom pe foto 30...

Este Arco di Braccio, după numele condotierului Braccio Fortebraccio, despre care am povestit câte ceva în reviewul anterior. Poarta, orientată spre sud, a fost tăiată în zidurile medievale de apărare ale orașului în 1250 și era flancată de două turnuri, din care a supraviețuit numai unul, celălalt fiind încorporat în mănăstirea adiacentă cu ocazia extinderii acesteia în sec. XVI. La începutul veacului XV, Fortebraccio a dispus micșorarea înălțimii arcadei în scopuri defensive, dar semnele vechiului arc sunt încă vizibile. Condotierul a finanțat lucrările de fortificare și își antrena subordonații mercenari în apropiere, în ”Piazza dʼArme di Braccio”, actualmente Giardini Frontone.

Bun, pătrundem prin poartă și avem parte de o primă surpriză: pășim în minunata grădină medievală a Facultății de Biologie Vegetală, un loc de instruire, dar totodată și încărcat de spiritualitate, căci plantele, ierburile, copacii, florile au fost plantate într-o ordine cronologică ce urmărește momentele istorice în care au ajuns să fie cunoscute și folosite de om de-a lungul timpului!

Ne desprindem cu greutate din atmosfera de liniște și pace a grădinii pentru că un turn ne ia realmente ochii. Am ajuns la ținta plimbării noastre, Basilica e Abbazia di San Pietro, iar turnul gotic poligonal pe care îl zărim a fost construit în sec. XIII peste un mormânt etrusc-roman (conform legendei) și e încoronat de un clopot de mari dimensiuni.

Vechea catedrală a Perugiei a fost ridicată pe acest loc în sec. VI iar în anul 966 abatele Pietro Vincioli a proiectat și întemeiat pe ruinele sale o mănăstire și o biserică benedictină. În prima din cele trei curți interioare, câteva coloane din travertin ascund intrarea în biserică, deasupra căreia se află o minunată frescă exterioară de Agostino di Duccio (1418-1481) înfățișând-o pe Fecioara Maria cu pruncul și îngerii. Alături, alte fresce, dintre care una îl reprezintă pe Sfântul Gheorghe ucigând balaurul, sunt atribuite fie lui Giotto, fie lui Duccio da Buoninsegna.

O altă surpriză ne așteaptă înăuntru: trebuie să plătim intrarea :( - 5 euro. Asta deoarece complexul religios se află în proprietatea unei organizații private - Fondazione per lʼIstruzione Agraria, și găzduiește un departament al Facultății de Agricultură. De altfel, la plecare am străbătut mai multe coridoare unde ne-am intersectat cu profesori și studenți...

Plătim și intrăm cu acest prilej în posesia unei broșurele care s-a dovedit a-mi fi de mare folos. De ce? Pentru că de cum am pătruns în biserică, am rămas cu gura căscată la vederea atâtor lucrări de artă ai căror autori (nume uriașe!) nu i-aș fi ghicit în veci fără ajutor. (Și oricum, nu i-am depistat pe toți!). Motiv pentru care, revenind la faza cu autofelicitările, într-un clasament ad-hoc al lăcașurilor de cult din Perugia, alcătuit pe criterii strict subiective, plasez fără ezitare această basilică pe primul loc, iar pe al doilea, Oratoriul Sfântului Bernardino. Și e probabil momentul să mărturisesc aici că nu am fost foarte impresionată de catedrala San Lorenzo: mi s-a părut o construcție greoaie, cu atmosferă prea sumbră, iar alternanța romburilor alb și roz de pe fațadă nu m-a convins defel.

La viața mea am văzut catedrale mult mai frumoase!

Dar să revin la Basilica San Pietro.

Interiorul spațios (53,50 x 21,50 m) este împărțit în trei nave. Cea principală cuprinde 18 magnifice coloane din marmură sau granit, 16 din ele cu capiteluri ionice, care au fost înlocuite la ultimele două, în 1600, cu unele corintice. Remarcabile sunt plafonul casetat de lemn policrom aurit ce datează din anul 1556 precum și cele 10 tablouri de mari dimensiuni ce reprezintă scene din Noul și Vechiul Testament pictate în anii 1590 de Antonio Vasillacchi, cunoscut și ca Aliense, elev al lui Veronese și Tintoretto.

Una din aceste lucrări, ”Apoteoza Ordinului Benedictin”, măsoară nu mai puțin de 11,30 x 7,80 m și înfățișează sfinți, papi, cardinali, alți prelați, cu toții adunați în jurul Sfântului Benedict de la Norcia. Lucrarea a iscat controverse, căci privită de la o anumită distanță, imaginea în ansamblul său pare să înfățișeze fața diavolului, cu Sf. Benedict pe post de nas, capetele Sfinților Petru și Pavel formând urechile iar sclipirile cerului - ochii! Oare Vasillacchi a dorit să transmită mesajul că Biserica este un mesager al diavolului?!! :-??

Alte picturi și sculpturi (în total, peste 100 de opere) decorează culoarele laterale și capelele iar printre autori se numără Pietro Vincioli, Pietro Vannucci, Guido Reni, Giorgio Vasari, Gian Battista Salvi (Sassoferrato), Guercino, Paolo Fiammingo etc. Marele baldachim a fost pictat de Benedetto Bandiera iar altarul mare, care conține mormântul Sfântului Pietro Vincioli, a fost împodobit de Valentino Martelli cu pietre semiprețioase. Scaunele din lemn ale corului, sculptate cu crestături și intarsii de către Stefano și Damiano da Bergamo în anii 1520, sunt considerate capodopere ale Renașterii italiene.

Astfel se întrepătrund armonios în basilică toate artele vizuale (arhitectură, pictură, sculptură, arte decorative), creând un tot unitar plăcut ochiului, dar și sufletului.

Iar dovada supremă a geniului creator al acestor mari artiști l-am avut în sacristie, unde nu am știut ce să admir mai întâi: vitraliile lui Benedetto Bonfigli, podeaua din gresie de Deruta, frescele de pe boltă, realizate în stil pompeian de către Scilla Pecennini, frescele de pe pereți ale lui Girolamo Danti sau scrinul superb sculptat? Ochii mi s-au oprit asupra unui grup de cinci tablouri de aceeași dimensiune, opera lui Perugino, deasupra cărora tronează ”Sf. Francesca Romana instruită de îngeri” a lui Caravaggio. Pe un alt perete este expusă ”Sfânta Familie”, o lucrare elegantă de mici dimensiuni semnată Parmigianino, iar într-un colț - ”Pruncul Iisus cu Sfântul Ioan” de Rafael. Celebrul pictor a fost în tinerețe elevul lui Perugino și cu o altă realizare a sa (și a maestrului său) ne întâlniserăm la Cappella San Severo - detalii în reviewul următor.

Încântată de cele văzute, am zăbovit în basilică preț de mai bine de o oră, încercând să identific și să pozez cât mai mult, însă cum folosirea blițului era interzisă (lucru normal, de altfel), fotografiile cu zonele mai întunecate nu au ieșit, din păcate, suficient de bine.

Când m-am uitat la ceas am constatat cu stupoare că se făcuse târziu și trebuia să ne grăbim să revenim acasă pentru a elibera apartamentul și a porni spre gară. Am fost nevoită să renunț la plimbarea plănuită prin Giardini del Frontone de vizavi de basilică, cel mai vechi parc din Perugia, amenajat la începutul secolului XVIII de poeții din gruparea Colonia Arcadica Augusta pe locul unei necropole etrusce și al unei fortărețe ridicate în veacul XV. M-am mulțumit cu câteva fotografii făcute de pe trotuar în care am surprins totuși Arcul de Triumf construit între 1778-1780 după proiectul lui Baldassare Orsini în fața amfiteatrului și două din cele șase statui ce reprezintă Artele.

Ieșirea din complexul religios am făcut-o prin Arco dei Funari, una din porțile medievale ale orașului, numită așa după breasla sforarilor prezentă în zonă.

Și am pornit în mare grabă spre stația Pincetto a minimetroului, străbătând Corso Cavour, o stradă de origine medievală aflată în prelungirea Viei Borgo XX Giugno, împreună cu care formează cel mai lung drum plat din centrul Perugiei. Slavă Domnului! ;)

În capătul acestuia se află Chiesa di SantʼErcolano, închinată unuia din cei trei sfinți ocrotitori ai orașului și construită între 1297-1326. Îi remarcasem în repetate rânduri silueta inconfundabilă, o mică ciudățenie arhitectonică: este practic un turn octogonal. Inițial a avut două niveluri, însă cel superior a fost demolat odată cu amenajarea palatului-fortăreață Rocca Paolina.

Nu am avut timp să ne oprim ca să intrăm și am grăbit pasul, trecând pe lângă impozanta Basilica di San Domenico, care adăpostește Muzeul Național de Arheologie.

Dar despre acest muzeu, ca și despre celelalte instituții de acest gen pe care le-am vizitat în Perugia, pe larg în reviewul următor.

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 2289 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI