O vacanță de neuitat!

TIPĂREȘTE

Am amânat mult scrierea acestui articol, din varii motive, dar principalul ar fi lipsa câtorva ore disponibile pentru a-l putea concepe. Hai să încerc a-l povesti…

Acum un an și ceva în urmă am plănuit o vacanță în Pelion, mai exact în sătucul Platanias. Rezervasem și o cameră, la hotelul Des Roses. Plătisem și avansul… dar soarta a vrut altceva. Cu câteva zile înainte de data plecării, un accident stupid de bicicletă m-a trimis direct la spital, apoi la câteva luni de recuperare anevoioasă, dar într-un final m-am refăcut destul de bine. Credeți că patronul de acolo a fost impresionat de ghinionul meu, ca să îmi returneze banii? din păcate, nu. Și tot din păcate (veți vedea mai jos), universul nu a rămas indiferent…

OK. A trecut; anul ăsta, fiind ultimul meu concediu în calitate de salariat, am vrut să fie ceva special, și am ales același sătuc. Doar că nu m-a mai atras hotelul sus pomenit (mai măriseră și prețul!) ci am ales cazare la o pensiune alăturată, Drivas Apartments.

Am plecat la drum sâmbătă, am înnoptat în Bulgaria. Nu la Sandanski, am zis să mai schimbăm - am ales (pe drum) hotelul West din Blagoevgrad. O să scriu ceva mai mult despre el, dar când o să mai prind ceva timp… Seara, după ce ne-am cazat - primul „semn” : când am coborât să luăm masa (comandasem o pizza de la o pizzerie din zonă), patronul ne spune că avem pană la mașină. Merg în parcare - așa era. Roata stânga față complet pe jantă. Culmea! cu juma’ de oră mai ‘nainte parcasem mașina și era ok. Probabil luasem ceva chiar acolo… Hmmm… dar nu apuc să mă gândesc prea mult, și bulgarul vine cu tot ce trebuie (compresor, kit de reparații) și rezolvă pana! Fără nicio obligație… Frumos din partea lui.

A doua zi dimineață pornim iar la drum. Defileul Strumei la ceas matinal arată super. Trecem prin vamă rapid, apoi continuăm pe autostrăzi spre Volos. De aici, trecem la drumuri naționale. Golful Pagasitic ne urmărește pe prima porțiune de drum, apoi urcăm prin munte și trecem pe partea opusă a peninsulei, coborând destul de abrupt spre micul sat unde urma să ne petrecem vacanța.

Ajungem, intru pe poarta pensiunii - hmmm… nimeni. Sun la numărul primit de la booking și apare imediat proprietara - kira Litsa. Ne arată camera, dar ne roagă să nu lăsăm mașina în curte (nu că ar fi contat până la urmă). Ok, las bagajele (mai puțin cele pentru plajă) și scot mașina alături, pe canalul de evacuare a apelor pluviale, dar care era folosit ca stradă pe timp secetos (adică mai mereu).  

Nu vă dau multe detalii despre cazare, acum e cam inutil. Am ieșit repede din cameră, am găsit o tavernă unde am mâncat ceva, apoi am ieșit la plajă pe ultimele minute de soare din acea zi. O mare caldă și primitoare, un nisip destul de fin. O plăcere! Abia așteptam a doua zi să scot din portbagaj barca mea nouă cu motor electric să dau o tură prin zonă!

Dar a doua zi vremea era cam mohorâtă, așa că am fost doar la plimbare prin sat, pe faleză, pe plajă, apoi am mâncat și ne-am retras la pensiune. Spre seară, primim mesaje de alertă cod roșu de vreme severă, ploi abundente etc. Proprietara ne sfătuiește să mutăm mașina, întrucât se pare că totuși canalul de colectare al apelor pluviale va trebui să își îndeplineacă rolul pentru care e făcut. Ok, am dus-o pe o stradă ceva mai sus, între doi platani vânjoși.

Între timp, ploaia care cochetase cu noi toată ziua s-a întețit, iar peste noapte s-a transformat în furtună în toată legea. Prin fața balconului nostru începuse să curgă șuvoiul apelor ce se scurgeau de pe muntele din spate. Iar spre ziuă, proprietara ne trezește și ne spune să ne refugiem la etajul superior (neterminat, ca la orice casă elenă care se respectă). Deja apa era de jur împrejurul nostru, canalul era mult subdimensionat față de cantitatea de apă căzută (cred că a fost vorba despre vreo 400 l / mp) așa că torentul ne cuprinsese pe toate părțile. Nu pot descrie în cuvinte senzația trăită în clipele alea. Orele păreau secole, apa curgea din cer de abia vedeai la câteva zeci de metri, iar cea de lângă noi purta pe valuri copaci întregi și tot felul de obiecte smulse din curțile oamenilor și din calea sa, auzeam bubuind în ziduri bolovani și copacii purtați pe ape, tremuram de frig, nu mai era curent, apă, semnal la telefoane - nimic! O zi și o noapte a ținut totul, dar când în sfârșit ploaia s-a mai potolit și apa a scăzut astfel încât să putem în sfârșit ieși din adăpost, nimic nu mai era ca înainte. Mașinile erau pe fundul mării, casele erau devastate, curțile năpădite de nămol și bolovani, totul „împletit” cu crengi și trunchiuri de copaci smulși din rădăcini. Din fericire, nu au fost victime umane acolo. Dar satul… au mult de lucru. Biata proprietară nu se putea opri din plâns… Nu a mâncat nimic, nu a dormit, nu mai era în stare de nimic. A fost mereu cu noi, dar din păcate nu a avut cum să salveze nimic. Pensiunea avea două corpuri de cădire - unul paralel cu canalul (unde stătea ea, la demisol - în noaptea cu pricina abia a apucat să fugă de acolo cât încă nu intrase apa până la tavan - și noi la parterul înalt), și alta ceva mai departe, perpendiculară pe acesta. Mai erau în afară de noi încă două familii cazate, ne-a mutat pe toți în camerele de la etajul celei de-a doua clădiri, unde apa nu ajunsese. Dar… tot fără curent, apă curentă etc. Măcar aveam un pat uscat și o cameră unde să stăm până găseam o soluție să putem pleca de acolo. Apă am strâns în câteva butoaie găsite prin podul unde am trecut prin urgie, pentru băut am reușit să facem ceva provizii de la singurul magazin ce mai funcționa (în regim de avarie, fără curent, cu marfa prin noroi dar încă folosibilă - cu excepția produselor refrigerate sau congelate). Necazul era că nepregătit pentru astfel de eventualitate, nu aveam destui bani lichizi la mine. Dar am rezolvat cu proprietarul de la magazin - a fost destul de bun să ne dea 100 EUR pe care i-am transferat imediat în cont. Apropo despre acești oameni, soția sa e româncă, chiar și el pricepe binișor limba noastră; niște oameni de toată isprava. Mulțumesc, Mammas!

După o zi a venit în port un vaporaș care a luat din turiști și i-a dus la Volos. Dar noi nu am profitat de oportunitate, trebuia să ajungem în Milies (unde era cel mai apropiat post de poliție unde puteam declara pierderea mașinii și să obținem o hârtie, ceva, pentru asigurare). Și nu prea aveam cum, fără mașini, drumuri…

Din fericire, nu am fost singuri acolo. Deși abia ne cunoscusem, am legat câteva prietenii și s-a format un grup pe whatsapp iar după încă o zi ni s-a oferit oportunitatea să plecăm din sat cu o altă familie de români a căror mașină rămăsese pe țărm. Tot cu noi a mai pornit la drum o altă familie, să nu mergem singuri. Și mare noroc a fost! Am ajuns la Milies, am fost la poliție și au înregistrat declarația, urmând ca actul doveditor să ne parvină pe mail după ce era semnat de șefii lor. Dar surpriză! când să plecăm mai departe, mașina noilor prieteni a clacat! bietul om nu verificase atent sub capotă, așa că nu a observat că ventilatorul și radiatorul erau complet înfundate cu crengi, frunze și noroi. Așa că, după ce ne-am învârtit ceva pe lângă ea, încercând să remediem - fără succes - problema, omul a trebuit să lase mașina acolo, pe marginea drumului. Ei au decis să plece mai departe (până la Paralia Katerini în acea zi) cu cealaltă mașină (cam îngheșuiți, 4 adulți și două fete mărișoare pe 5 locuri, dar au supraviețuit), iar noi am rămas în Milies. Cum? în tot răul e și un fir de lumină - cât eram pe marginea drumului, cu capota ridicată și meșterind prin motor, lângă noi s-a oprit un grec. Ne-a întrebat ce probleme avem, a încercat să vorbească la ceva mecanici pe care-i știa, dar nu era nimeni disponibil să ne ajute rapid. Așa că ne-a propus să ne cazeze la el - are o proprietate listată pe AirBnB (airbnb.co.uk/rooms/50123264), neocupată la acel moment. Deci eu cu iubi am decis să stăm acolo până reușeam să găsim o soluție de transport spre casă.

Între timp, în toată prefectura Magnezia a fost restricționată circulația. Autostrăzile spre Larisa și alte destinații erau sub ape, o întreagă nebunie. Nu aveam cine știe ce informații, autoritățile noastre și ale lor nu ne-au prea fost de ajutor (am apucat să vorbesc direct chiar cu Doamna Ambasador - căreia îi adresez și pe această cale stima și respectul meu - dar chiar și Excelența Sa era în imposibilitate să ofere mai mult decât câteva linkuri și vorbe frumoase).

Ei, de-acum am avut și noi parte de vacanță. O casă de nota 20, un orășel turistic care din fericire scăpase aproape neșifonat de urgie (fiind destul de sus pe munte), așa că ne-am bucurat de câteva zile frumoase și de plimbări prin zonă. Măcar aici aveam curent, și la final a venit și apa curentă. Se putea mânca la restaurant (tavernă), aveam și telefon (și internet!). Doar bancomatele nu funcționau…

Așa că a doua zi, în lipsă de altceva, am făcut o excursie prin orășel - aș fi vrut să intru și la muzeul local, dar din păcate era închis. Am coborât pe o străduță (cărare, mai degrabă) din centru spre gara veche. Am trecut pe lângă mânăstirea Sf Gheorghe și i-am mulțumit Domnului că ne-a lăsat să ne bucurăm de aceste zile și pe nesimțite am ajuns la „mocăniță” . Culmea e că, pe lângă excursia spre Skiatos pe care o plănuisem pentru acest sejur, era și un drum cu acest trenuleț istoric poreclit „Moutzouris” (en.wikipedia.org/wiki/Pelion_railway). Din păcate, cursele erau anulate acum. Nici nu știu dacă șinele erau întregi pe restul traseului, noi am mers doar până la podul lui de Chirico (tatăl faimosului artist).

Peisajele sunt de vis, aromele mediteraneene te amețesc, șuvoaie limpezi și zglobii coboară prin văioage (bine, poate că vara să nu fie chiar așa zglobii, dar cine știe?) mi-ar fi plăcut să fac drumul la bordul trenulețului, dar și pe jos a fost ceva fain.

Aș mai menționa aici doar monumentul eroilor din Milies, împușcați barbar de hitleriști în al doilea război mondial. E chiar lângă micuța gară a mocăniței, cu info pe un panou din apropiere.

Cu chiu, cu vai, a reușit să ajungă la noi după peripeții și ocolișuri un microbuz trimis de colegii de serviciu ai lui iubi. Și astfel, a doua zi am reușit să pornim la drum, dar pe o rută (foarte!) ocolitoare.   Și chiar și pe drumul ăsta am dat peste câteva devieri, din cauza unor porțiuni de șosea încă sub ape... (Cu ocazia asta am apucat să zăresc și eu Meteorele! 😀)

După mai bine de 12 ore de condus (plus o pauză de alimentare a trupei la Happy din Sandanski), am mulțumit Domnului din nou pentru că am ajuns cu bine în fața casei.

În încheiere, doar câteva gânduri amestecate:

- vom reveni!

- mulțumiri tuturor celor care ne-au ajutat, fie numai și cu o vorbă bună!

- vacanțe plăcute tuturor, și nu uitați: vedeți mereu partea plină a paharului!

Restul, vedeți prin poze și filmulețe.

Sărbători cu bine!

---

VIZUALIZĂRI: 5224 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI