Câte ceva din moștenirea medievală a Istriei - Novigrad, Umag, Buje, Grožnjan, Motovun

TIPĂREȘTE

Ultima zi în Istria ne găsește tot pe drum, încercând să mai descoperim câteva fermecătoare sătucuri medievale... Începem cu „restanțele” de la țărmul mării, Novigrad și Umag, pe urmă ne vom abate din nou spre inima micii peninsule. Ca să scutim timp, setăm pe gps direct prima destinație a zilei, traseul include o porțiune cunoscută, dar și o bucată de autostradă, așa că în aproximativ jumătate de ceas parcăm deja în apropierea portului din Novigrad/Cittanova.

Stăm și admirăm un pic profilul multicolor al orașului, dominat de turnul-clopotniță, ce se zărește printre bărcile albe, așa că ne grăbim să ne îndreptăm într-acolo. Am putea să folosim, în acest scop, trenulețul turistic, însă ar trebui să mai așteptăm până la următoarea plecare și n-avem răbdare. Ocolind portul, accesăm în curând o arteră ce pare să conducă spre inima orașului. Evident, zona arată impecabil, vechile clădiri sunt renovate și bine întreținute, ferestrele împodobite cu flori, micile magazine au decorațiuni simpatice, menite a te face să le treci pragul.

Realizăm că am ajuns în centru când dăm nas în nas cu Municipio, o construcție roșcată, cu obloane de lemn maronii și turn cu ceas; deasupra intrării principale se află un mănunchi uriaș de... baloane colorate. Primăria nu se află într-o piață, așa cum ar fi de așteptat, ci în mijlocul unei alei pietonale, pavate cu piatră lucioasă și flancată de ambele părți de construcții vechi, cu magazine și cafenele.

Îndreptând privirea spre dreapta, ne atrage clopotnița alburie, cu vârf prismatic, cea zărită mai devreme de dincolo de port. Apropiindu-ne, descoperim că am putea să urcăm cele 122 trepte până în vârf (pentru prețul de 20 kuna = 3 euro), dar declinăm invitația și preferăm să citim câteva cuvinte pe micul panou informativ. Aflăm că avem de-a face cu clopotnița bisericii San Pelagio (prefer numele italienesc, sună mai bine decât în croată – Pelagija) și că a fost ridicată în 1883, din piatră cioplită, după modelul „fratelui” San Marco din Veneția. În 1913, pe vârf s-a montat statuia de bronz a sfântului patron.

Găsim și biserica nu departe. Fațada, îndreptată spre mare, este acoperită integral cu cărămidă roșie, intrarea păstrează un frumos ancadrament de marmură albă, cu coloane aparente terminate cu capiteluri bogat decorate și un fronton triunghiular cu îngeri sculptați. Biserica parohială închinată lui San Pelagio și lui San Massimo datează din creștinismul timpuriu, aparținând inițial unui complex ecleziastic, împreună cu un baptisteriu și un palat episcopal (din care n-au mai rămas decât urme fine, evidențiate recent în urma săpăturilor arheologice). Dealtfel, orașul a avut propria dioceză din sec. 6 până în sec. 18, biserica având rangul de catedrală, iar interiorul fiind pictat cu fresce. Citim că sub altarul principal s-ar găsi cea mai veche criptă istriană (sec. 8) și intrăm, curioși s-o vedem cu ochii noștri. Interiorul bisericii e frumos decorat și întreținut, însă nu descoperim nicidecum ceva trepte care să coboare sub altar, deci probabil că vechea criptă nu-i chiar pentru ochii muritorilor de rând. Există și un muzeu-lapidarium în apropierea bisericii, decidem să nu-l vizităm.

Ne continuăm plimbarea, de data asta pe lângă mare, pe care totuși n-o putem vedea (doar auzi și mirosi), ascunsă fiind în spatele vechilor ziduri de apărare construite de venețieni. Singurele „ferestre albastre” sunt vechea loggia Belvedere (sec. 16) și Porta a Marina (1649). Și încă un mic pasaj, ce întrerupe două șiruri de clădiri colorate și care ne conduce pe un mic ponton cotropit de... pescăruși... Ne întoarcem spre oraș, ieșim cumva tot în aleea principală, cea cu magazine și cafenele, doar că în partea opusă bisericii. Perfect, abia bifăm și bucata asta! Pe urmă ne întoarcem spre parcare, pe un drum un pic ocolit, ocazie cu care mai descoperim câteva colțișoare încântătoare. Faină Cittanova, ne-a plăcut; haide mai departe!

Mai departe, totuși nu prea departe, e Umag/Umago. La fel, parcăm în dreptul portului, care aici este mult mai întins decât la Novigrad și urmăm faleza înconjurătoare, pe care sunt plantate ici-colo chioșcuri cu suveniruri, multe din ele – în mod inexplicabil – închise. Faleza are câteva zone umbrite de copaci, însă în mare parte se află în plin soare, ceea ce ne creează oarece disconfort și dorință de a poposi în scop de refreșuire pe terasa primei cafenele ce ne iese în cale. Totul ar fi perfect – noi degustând din cafeaua aromată și din apa rece, admirând dansul lin al bărcuțelor pe suprafața golfului – dacă nu ne-ar polua sonor un grup de vajnici italieni septuagenari de la masa de-alături... Uai de capu’ și de zilele mele! ; parcă-i un stol de 1000 de vrăbii gureșe peste o grămadă de mei...

Faleza ne scoate într-un mic sens giratoriu, n-avem decât să traversăm și să urmăm fostul decumanus – aleea pietonală ce străbate orașul vechi dintr-un capăt în altul. Doamne-ajută, pe-aici e umbră de la clădirile din jur; unde mai pui că totul e dichisit, o reală încântare pentru priviri!...

Aleea se termină curând într-o piață, marea se zărește nu departe, dar deocamdată ne concentrăm pe mândrețea de biserică. Aflăm câte ceva de pe panoul atașat la intrare – povestea e mereu aceeași: construită în anul..., pe ruinele unei biserici mai vechi etc, etc. Dăm o raită și înăuntru, nici aici nu descoperim nimic deosebit. În apropierea bisericii se înalță clopotnița, chiar pare sora geamănă a celei de mai devreme, din Novigrad, doar că aceasta nu se vizitează (nu c-am vrea!).

Ne foim pe străduțele aproape pustii, invariabil „toate drumurile duc la...” mare. Și la vechile ziduri de apărare venețiene, și la bastionul transformat în muzeu al orașului (închis). Urmăm apoi aleea ce merge pe lângă mare, pe care se înșiră terasele umbrite ale câtorva restaurante (cam devreme pentru prânz...), apoi urmează o bucată de plajă improvizată și, în depărtare, se zăresc alte terase. Ne declarăm mulțumiți cu câte am văzut în Umag și hotărâm să ne întoarcem spre parcare.

... Părăsim linia țărmului, însă de următorul popas nu ne despart decât 10-12 km: Buje/Buie. Un nume ciudat, deloc atrăgător, însă micul nostru ghid turistic susține că-i musai să vizităm această bijuterie medievală atestată încă din anul 981. Pe măsură ce ne apropiem și-i zărim silueta profilată pe vârful unui delușor, începem să ne dăm seama că da, e foarte posibil să nu regretăm că ne-am abătut!

Parcăm destul de aproape de centru, pe o străduță în pantă. Mai urcăm apoi puțin și dăm în piața mare, centrată de un giratoriu. În stânga se zărește centrul administrativ, după câte se pare, dar strada continuă în dreapta, spre zona istorică. Evident, mergem spre dreapta.

Distanțele îs mici în satele/orășelele Istriei, cred că v-ați dat seama, așa că din nou sunt nevoită să spun că mintenaș am ajuns în centrul vechi! ???? Care începe el dintr-o piațetă foarte faină, cu o clădire interesantă pe care scrie „muzeu” (etnografic, avem să aflăm ulterior; îl găsim închis), cu scară cu balustradă dantelată, pe sub care trece un pasaj...

Dar cea care domină piațeta este, cu siguranță, Biserica Fecioarei Milostive, un edificiu romanic cu o singură navă. Deși destul de veche (1497), pare bine întreținută. Încercăm ușa, aceasta nu întâmpină rezistență, deci avem ocazia să inspectăm și interiorul. Ne bucură privirile tavanul casetat, picturile de pe pereții laterali extrem de expresive, în culori vii și decorațiunile din marmură albă ale altarelor (central și cele 2 laterale). Foarte faină bisericuța asta! Afară, nu departe, se înalță clopotnița omonimă (1654) și o statuetă aurie reprezentând-o pe Fecioara Maria, așezată pe o coloană-piedestal.

Instinctiv, continuăm pe una din străduțele ce urcă; de obicei, sus de tot te așteaptă ceva și mai frumos – am învățat deja zilele astea în Istria. Străduțele sunt înguste și întortochiate, un adevărat labirint, iar clădirile vechi, cu iz igrasios, înalte și sobre, în diverse stadii de conservare. Din loc în loc, pe zidurile mai mult sau mai puțin scorojite, sunt atârnate fotografii sau schițe supradimensionate, prezentând momente din trecutul orașului – un mod inedit de promovare turistică.

Am avut dreptate, locul în care se desface labirintul de străduțe ne lasă cu gurile căscate! O piață mare, de formă aproximativ pătrată, încadrată de câteva edificii cu adevărat deosebite. Chiar în față, Scuola Elementare e Media, după cum se autointitulează – o clădire absolut superbă, în stil neoclasic, cu 3 niveluri și un mic fronton triunghiular, tencuială și obloane integral albe. Și leul venețian, la loc de cinste, pe fațadă. Pe latura din stânga pieței, biserica (domul) San Servolo, clopotnița omonimă la oarece distanță și, între ele, stâlpul infamiei; leul Sf. Marcu e omniprezent.

Mă intrigă fațada bisericii, cu aspectul său brut, neterminat, contrastând cu ancadramentul ușii de la intrare, minunat sculptat în marmură albă. Interiorul de asemenea e cald și primitor, predomină nuanțe de bleu și roz. Găsim și ceva informații: biserica datează din 1272, construită fiind pe locul unui fost templu închinat lui Jupiter (o parte din componentele acestuia fiind recuperate și folosite la ridicarea domului; pe fațadă se văd foarte bine secțiuni de coloane albe printre pietrele cenușii!). De asemenea, alte elemente de pe vremea romanilor au fost păstrate și decorează încă unul din zidurile laterale, le vom fi descoperit și noi imediat: un fragment de inscripție latină și – cea mai interesantă – stela reprezentându-i pe frații Valeri în robă senatorială.

... Și deodată se petrece ceva neașteptat! Pe când tot dăm noi târcoale bisericii și ne minunăm de resturi de coloane și stele romane, dintr-o casă din vecinătate iese un localnic, un nene mai în vârstă, care ne abordează: „Hei, vă văd interesați! Haideți să vă arăt cea mai faină priveliște!” Ne frecăm mânuțele cu bucurie și-l urmăm pe labirintul de străduțe (altul decât cel pe unde-am venit noi ????), printre case istorice mai mult sau mai puțin locuite, pisici planturoase și smochini parfumați. Ne oprim în dreptul unui vechi turn înghesuit între alte clădiri, aflăm că datează din sec. 15, aparținând pe atunci sistemului de fortificații inițiat de venețieni după ce au cucerit Buje. În prezent gazduiește o expoziție de artă modernă.

Gazda noastră descuie ușa și ne invită să pătrundem, să urcăm și să admirăm exponatele, dar mai ales priveliștea de sus, de la ultimul nivel, iar noi ne conformăm. Între timp a mai apărut un grup de turiste, 4-5 doamne la fel de entuziaste ca și noi. Treptele se urcă destul de ușor, scara e bine consolidată. Ne încântă lucrările tinerilor artiști croați, dar cel mai tare ne încântă panorama asupra orășelului și a împrejurimilor! Pozăm, ne bucurăm și coborâm. Răsplătim amabilitatea gazdei cu o sumă modică, mai schimbăm câteva impresii (domnul e autor de cărți pentru copii și, spre surprinderea noastră, știe oarece lucruri despre România), apoi îi mulțumim și ne luăm rămas bun.

De sus am mai reperat o bisericuță în apropiere, ne ducem s-o bifăm și pe-asta. Capela Sf. Martin se află în inima cimitirului istoric omonim, plin de vechi pietre funerare. În plus, locul oferă priveliști frumoase spre valea înverzită...

... Următorul popas se numește Grožnjan/Grisignana – „orașul artiștilor” , așa cum îl descrie ghidul nostru. Îl găsim la doar câțiva kilometri de Buje, la fel, pe vârful unui deal, parcăm chiar la intrarea în centrul vechi și ne lansăm apoi pe străduțele pietruite.

Primele care ne întâmpină sunt biserica parohială și vechiul castello, aflate față în față. Biserica San Vito, Modesto și Crescenzia (sec. 14) ne surprinde cu frumoasa pictură din spatele altarului, iar despre il castello – de fapt, un ansamblu de clădiri impecabil întreținute – citim că datează din 1102 și a fost domiciliul diferitelor familii nobiliare ce au guvernat orașul de-a lungul secolelor. În prezent este sediul Centrului Internațional Cultural al Tinerilor Muzicieni Croați și deține o modernă sală de concerte. Ba chiar ne nimerim în mijlocul repetițiilor, ușa e întredeschisă, muzica divină ne însoțește multă vreme pe măsură ce ne îndepărtăm...

Într-adevăr, Grožnjan se dovedește a fi un loc absolut fermecător, plin la tot pasul de mici galerii de artă! Admirăm, desigur, și casele vechi de piatră, cu ale lor obloane colorate – arhitectura istriană cu care deja suntem familiari. Spre deosebire de Buje, aici aproape toate arată îngrijit, abia de zărești câte un zid dărăpănat.

Ne ies în cale și clădiri istorice, printre care loggia venețiană (sec. 14) cu fonticus (etajul de deasupra, construit în 1597; a slujit diferitelor întrebuințări – judecătorie, închisoare, depozit de grâne; azi găzduiește galeria de artă „Fonticus” ). Alături, admirăm poarta orașului (sec. 15), decorată cu blazoane nobiliare, iar clădirea din stânga era cunoscută drept hosteria, un fel de han pentru soldați. Într-o piațetă cochetă, chiar la marginea orașului, dăm și peste fosta fierărie (1406), despre care aflăm că aparținea municipalității, fiind doar concesionată breslei fierarilor.

Minunat, chiar minunat Grožnjan ăsta!... Cred că-i locul care m-a vrăjit cel mai tare dintre toate!... Senzația de vechi e copleșitoare, frumusețea și bunul gust te înconjoară de pretutindeni!...

... Socotim c-ar mai fi timp și energie pentru un ultim popas și acela se cheamă Motovun/Montona. Exact: nici nu-i departe, doar câțiva kilometri ????... pe vârful unui deal... Vedeți că știți?! Nici n-ați fost acolo și deja știți! ????

Parcarea se află înșirată de-a lungul șoselei, găsim loc destul de departe de oraș, mai urcăm cu pasul până la intrarea în centrul vechi, marcată de o poartă de pe care ne salută însuși leul venețian. Poarta este străbătută de o galerie lungă de câțiva metri, de-o parte și de alta sunt agățate pe ziduri fragmente de vechi inscripții în piatră. Ajungem pe o alee pietonală garnisită cu terase de mâncătorii, toate cu vederi splendide la împrejurimi; hmm, șoriceii din burtici își cam fac de cap de-acum, dar ne-am propus să terminăm cu colindatul și pe urmă i-om potoli...

Aleea duce la altă poartă cu leu venețian, de fapt un pasaj mai scurt ce trece printr-o clădire, dincolo de el ne așteaptă, cu adevărat, piața mare a orașului. Chiar mare!... Citim în ghidul nostru că Motovun este „cel mai bine conservat complex medieval urban din Istria” și într-adevăr, toate construcțiile – biserica, primăria, restul caselor ce încadrează piața – arată de parcă ar fi fost inaugurate ieri. Singurele elemente anacronice – clopotnița de secol 13 (!) și fântâna de piatră.

În Motovun s-a păstrat excelent și sistemul de fortificații venețian, zidurile și bastioanele, care în momentul de față se pot vizita contra unei sume oarecare; casa de bilete este în dreapta, în apropierea vechii fântâni. (Noi nu le-am vizitat și acum încerc un pic de regret). Ne foim pe străduțe, în zona opusă pieței, până la locul unde se termină traseul de vizitare a zidurilor (care face cam trei sferturi din lungimea cercului, venind din sens invers). Ocazie cu care admirăm case frumoase, bine conservate și mici terase cu vederi splendide la culturile de viță-de-vie și măslini din vale și... facem cunoștință cu Veli Jože, uriașul din Motovun! „Săpând” puțin, aflăm că-i vorba despre îndrăgitul personaj al scriitorului croat Vladimir Nazor, ce i-a dat viață în cărțile sale pe la începutul anilor 1900 – uriașul locuia într-o grotă din apropiere, era bun și curajos, ajutând localnicii în diverse situații...

***

Cele câteva zile petrecute în peninsula Istria ne-au prilejuit experiențe de neuitat; și nu mă refer neapărat la partea practică a vacanței (o cazare de fițe la căsuțele de lux, restaurante deosebite – despre acest ultim aspect mai avem un pic de dezbătut), ci la fabuloasa moștenire medievală a locului. O bună parte din aceasta am reușit și noi să trecem în revistă, însă ar mai fi fost câteva locuri în care ar fi meritat să ajungem. Le pomenesc, că poate reușește cineva care citește și – cine știe? – oi citi și eu cândva pe-aici despre ele: Bale/Valle, Beram, Buzet, Dvigrad, Funtana/Fontane, Fažana/Fasana, Hum (cel mai mic oraș din lume, cu doar 20 de locuitori! ; am vrut să ne abatem la plecare, în ultima zi, însă ne-a speriat coada uriașă la ieșirea de pe autostradă), Momjan/Momiano, Oprtalj/Portole, Pietrapelosa, Vižinada/Visinada... și-or mai fi...

Totuși, am învățat că e bine să-ți dorești mai mult, dar la fel de bine e să mulțumești Cerului pentru ce ți-a dat, așa că nu pot fi decât recunoscătoare pentru amintirile cu iz de altădată prilejuite de aceste scurte incursiuni prin satele Istriei colinare... Am tot încercat să fac clasamente, să-mi dau seama care mi-a plăcut mai mult și de ce... Am zis de Grožnjan c-ar fi cel mai cel, dar nu sunt așa de sigură; poate a contat mai mult partea din zi când am fost acolo, felul cum se strecurau rezele de soare printre frunze, strălucirea zidurilor de piatră, muzica de cameră ce răzbătea din sala de repetiții... Și mi-a venit ideea că satele medievale ale Istriei sunt ca insulele grecești. La fel cum încerca cineva aici, pe site, să facă un clasament cu insulele grecești (fără succes), la fel încerc și eu cu satele Istriei. Tot fără succes, pentru că fiecare e special, fiecare are ceva deosebit, nu poți compara mere cu pere. Nu pot decât să vi le prezint cum pot eu mai bine (discutabil și acest aspect; simt că prestația mea e mediocră și meritau mult mai mult!) și mai ales să vă invit să mergeți să le vedeți!

---

VIZUALIZĂRI: 1533 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI