Câte ceva din moștenirea medievală a Istriei - Kršan, Pićan, Pazin, Gračišće, Svetvinčenat

TIPĂREȘTE

Nimic nu se compară cu (in) activitatea de a lenevi întins pe pietricelele călduțe ale plajei, ascultând cu ochii întredeschiși cântecul monoton al vălurelelor ce mângâie țărmul! Poate doar perspectiva cunoașterii de noi locuri, oameni, fapte...

Deci: strângem repejor prosoapele, ne echipăm decent și, cu oarece regret, dar și cu multă determinare, părăsim drăguța plajă a cochetului Rabat. Mașina ne așteaptă la capătul aleii în pantă și mai ales ne așteaptă micuțele sate istriene, să le descoperim nucleele medievale! Și – ora prânzului apropiindu-se – cu siguranță ne așteaptă pe undeva și câte o porție de mâncare delicioasă ce-o striga spre noi de cum ne-o vedea: „eat me! eat me!” ????

Dimineață am „pescuit” din Centrul Turistic din Labin o hartă excepțională, pe care obiectivele îs grupate pe căprării, numerotate și colorate corespunzător. Ba, pe spatele hărții găsirăm și oarece explicații – succint, dar suficient cât să-ți aprindă imaginația și cheful de aventură. Iar statul pe plajă ne-a oferit timp destul să creionăm un mic circuit, cel puțin pentru după amiaza aceasta.

Așa că primul popas îl facem după doar câțiva kilometri, în Kršan. Din șosea urmăm un drum cam îngust și prost asfaltat, noroc că-i scurt (maxim juma de km) și, din fericire, nu ne intersectăm cu nimeni venind din sens opus. Parcăm în fața intrării în „oraș” , pe un tăpșan înconjurat de smochini aromați, încărcați de fructe dulci ca mierea (înțelegeți ideea; întâi ne îndopăm bine, abia pe urmă pornim).

Kršan e un sat mic și aproape părăsit, înțelegem curând. În spatele intrării decupată boltit în zidul de incintă, ne întâmpină pe stânga ruinele vechiului castel, iar pe dreapta un șir de case vechi de piatră ce par încă locuite, judecând după aspectul ceva mai îngrijit și decorațiunile florale. Ne pierdem (e un fel a spune) pe străduțele exclusiv pietonale, întâlnim la tot pasul clădiri ruinate și alte câteva în stare de funcționare, până în piața centrată de turla unei biserici, pe care o găsim închisă. Nici țipenie de om însă! Despre vreo mâncătorie, nici pomeneală... E clar, Kršan e un cătun abia locuit, un mic imperiu al liniștii.

La întoarcere, deși o plăcuță ne atenționează că o facem pe barba noastră, ne încumetăm (mai mult eu decât Tati) să explorăm un pic ruinele vechiului castel. Nimic deosebit; cele mai interesante chestii sunt coșul de fum al unui cuptor și o fântână datată 1834. Pe micul panou informativ din parcare găsim și ceva explicații (în croată, italiană, engleză și germană; fix în această ordine lingvistică vom găsi peste tot prin Istria informațiile). Castelul din Kršan (Chersano, pe vremea dominației venețiene) a fost atestat prima dată în 1274, dar numele actual vine abia din sec. 15, de la familia nobiliară Kerstlein de Pisino. În castel a fost descoperit în sec. 19 un document foarte important („Contractul Istrian” ), conținând date despre alfabetizarea populației din zonă, precum și despre viața de zi cu zi a oamenilor.

Cam asta a fost cu Kršan, ne urcăm din nou în mașină și fixăm pe gps următorul obiectiv al zilei, satul Pićan. Doar câțiva kilometri ne despart de el, îi străbatem pe o șosea impecabilă, șerpuind printre mici ferme și plantații de viță-de-vie, cereale sau pomi fructiferi (imagini idilice cu care ne vom delecta în continuare încă 4-5 zile!). Spre deosebire de Kršan, care-i la șes, Pićan se înalță pe vârful unui deal și-i putem admira de la depărtare skyline-ul centrat de turla bisericii! Drumul înconjoară dealul ca un șarpe uriaș și ne depune în curând în parcarea generoasă din fața vechii porți a orașului medieval. După numărul autoturismelor pe care le găsim aici, înțelegem că n-o să ne intersectăm cu prea mulți turiști intra muros! Foarte bine.

Înainte de porni în explorare, stăm un pic să analizăm uriașul panou informativ din apropiere, ce conține harta cu principalele obiective și câteva explicații. Dealul a fost locuit încă din cele mai vechi timpuri, iar pe vremea romanilor mica așezare cu rol strategic militar s-a numit Petina (se păstrează încă o inscripție romană deasupra ușii clădirii din fața clopotniței!). Pe urmă, în vremea Imperiului Bizantin, Pićan a fost locul de unde s-a guvernat cea mai mare parte a Istriei Centrale, pentru ca din Evul Mediu până în sec. 18 să devină sediul diocezei. Satul are 2 patroni spirituali, cei 2 sfinți Nicefor (Martirul și Episcopul), fiecare cu o poveste interesantă (relatată, de asemenea, pe micul nostru panou informativ).

Din vechiul Pićan se păstrează poarta de intrare în oraș (sec. 14, refăcută în 1613), Palatul Episcopului, Biserica parohială a Bunei Vestiri (1753), Biserica Sf. Rocco (1631-34) și resturi de ziduri medievale încorporate în diverse construcții ulterioare. Pornim și noi cu elan să le descoperim!

Sub cerul semiînnorat și în aerul numai bine de călduț, descoperim un orășel de-a dreptul pustiu, așa cum ne-am așteptat, doar câțiva localnici își fac simțită prezența ici-colo. Alei frumos pavate, case de piatră mai mult sau mai puțin conservate, romantice zone de belvedere. Poposim câteva minute la singura cafenea-galerie expozițională-magazin de suveniruri, unde o adolescentă implicată ne prezintă exponatele și ne servește câte o cafea și o apă, pe care plătim aproape 30 kuna (vreo 4 euro și ceva). Mda, asta cu prețurile în kuna nu cred să mai aibă mare relevanță, Croația e deja în „zona euro” ... Vizităm și biserica parohială, înăuntru pășim peste pietre funerare vechi de secole. Identificăm 2-3 studiouri de închiriat, dar nicio mâncătorie.

Nu-i bai – îi zic lui Tati, după ce mă sfătuiesc cu harta Google – în următorul sat, Gračišće, uite, ne așteaptă o konoba cu note bune, în 10 minute stăm frumușel la masă și studiem meniul! Gračišće (Gallignana, pe italienește) e tot la șes, n-avem de urcat niciun deal. Doar parcăm în fața școlii, traversăm șoseaua și gata, iaca vechea poartă de intrare în oraș – mai degrabă un mic tunel boltit ce străbate grosimea impresionantă a zidurilor de apărare. În tunel sunt mai multe inscripții latinești, istriene sau mai știu eu de care; la ce foame vedem, numai de descifrat inscripții n-avem stare! E și o hartă cu obiectivele turistice, o pozăm pentru mai târziu.

Chiar la ieșirea din tunel ne întâmpină konoba Marino! Noi avem câte un zâmbet desenat mare pe toată fața, ea are... ușa încuiată și un anunț care zice că din motive obiective, alea-alea, își cere scuze... Scuzele nu țin de foame, comisurile bucale își schimbă direcția în jos pe fățucile noastre... Asta e, n-avem ce face, mai răbdăm și ne punem pe vizitat.

În curând uităm de foame, Gračišće e un sătuc absolut fermecător, mult mai bine conservat decât precedentele! Descoperim, pe rând, o bisericuță cu o loggie superbă, un vechi palat cu decoruri gotice pe la ferestre, case împodobite cu flori – locuite sau de închiriat. Descoperim și biserica parohială (închisă), în mijlocul unei curți înierbate, cu vedere minunată asupra împrejurimilor și cu vechi pietre funerare sprijinite de gard. La final, ne abatem prin Vinoteka-Suvenirnica Gallignana (ghici ce-o fi?! ????), Tati se lipește de-o sticlă de vin, eu sunt cumințică, doar mă uit, ca la muzeu.

Următorul pe listă e Pazin. Ăsta nu mai e sat, ci de-a dreptul oraș, ne dăm seama după ce depășim ceva zonă industrială la periferie și după distanța pe care o străbatem până în centru. Și după parcarea cu plată (care nu-i o avere, 4 kn pe oră, dar până acum parcarăm gratis în Kršan, Pićan și Gračišće). De la vinotecă Tati a mai pescuit ceva, în afară de licoarea fermecată: pontul cu mâncătoria ieftină și bună din Pazin (atât de ieftină și bună, că merită un articol separat!).

Mâncați și băuți (finaly!), de-acum ne arde și de vizitat. Pazin nu-i ca celelalte, nu are un centru vechi cu străduțe pietruite și case vechi înghesuite, cel puțin nu atât de evident. În plus, fiind un orășel voinicel, oamenii locului mișună în toate părțile, ceea ce nu-i neapărat o chestie rea. Dar 2 lucruri fac din acest loc unul special: castelul și abisul. Ajutați de Google Maps și de oarece indicatoare turistice, o pornim în direcția amândurora.

Întâi dăm de castel – o fortăreață cu ziduri groase de piatră, un turn cu ceas și toate ferestrele aglutinate la ultimul nivel. Citisem în micul nostru ghid că datează din sec. 10 (în forma actuală din 1540), că l-ar fi inspirat pe Jules Verne pentru romanul Mathias Sandorf și că în prezent găzduiește Muzeul Orașului și cel Etnografic; din motiv de luni, acestea nu pot fi vizitate însă. Există totuși o fracțiune a citadelei ce poate fi vizitată, și anume cocheta cafenea de unde răzbate muzică modernă, a cărei terasă se etalează în partea dinspre hău (de care o separă ziduri serioase, fiți pe pace!). Noi o salutăm din mers, ne atrage mai mult abisul.

Vederea asupra abisului (un canion, practic, vegheat de pereți calcaroși aproape verticali, adânc de vreo sută de metri, pe fundul căruia șerpuiește râul Pazinčica), în timp ce străbatem podul ce-l traversează dintr-un capăt în celălalt, ne dă fiori și chiar o ușoară senzație de acrofobie, cel puțin mie! La asta contribuie, cu siguranță, apropierea Zip Line-ului (tiroliană, pe românește). Adică un cablu agățat peste hău, pe care poți rula (protejat de oarece echipament) dintr-un capăt în altul; bine, nu eu, alții! Și chiar urmărim vreo 2-3 nebuni făcând asta... Să fie la ei, acolo!... Noi ne mulțumim să trecem podul, drumul mai urcă puțin (până la stația opusă a tirolienei), urcăm și noi cu el, pe urmă ne întoarcem pe unde am venit.

Jos, la nivelul râului, se pot face ceva activități, am văzut pe hartă o peșteră demnă de a fi explorată și o cascadă, se pot face cățărări și drumeții, dar, sincer, habar n-am cum se ajunge oficial la toate acestea. Zic „oficial” , pentru că neoficial știu, am văzut dincolo de pod niște trepte ce coboară, însă în apropiere era un anunț că-i interzis să le urmezi. În fine, nu ne-a interesat aspectul, că dacă ne interesa, am fi găsit și soluția.

Pe drumul de întoarcere spre mașină, dezbatem dacă mai avem timp să ne abatem și la Beram, unde se găsește o veche biserică gotică, cu niște fresce fenomenale, între care una celebră, numită Dansul cu Moartea. N-ar fi departe, doar câțiva km, dar citesc pe Google că trebuie să suni și să-ți anunți vizita și mă gândesc că-i cam târziu pentru asta. (Nu vom apuca s-o vizităm nici în zilele următoare – unul dintre marile mele regrete referitor la Istria...)

Decidem să ne întoarcem către casă, dar nu pe același drum, așa că luăm direcția sud, pregătiți pentru un ultim popas: Svetvinčenat (în traducere liberă: Sfântul Vicențiu). Până acolo facem cam juma de ceas, aplicația gps ne conduce pe drumuri de toate felurile, mai înguste sau mai lătuțe, mai mult sau mai puțin bătute, toate foarte bine asfaltate; ba, „prindem” și un pic de autostradă, deși n-am avut în plan. Svetvinčenat ne întâmpină cu al său centru medieval extrem de animat, poleit frumos de razele soarelui aflat în ora de aur.

Inima satului o reprezintă castelul Morosini-Grimani, cu adevărat impunător, ne ia minute bune să-i dăm ocol. Nu găsim prea multe informații despre el la fața locului, însă micul nostru ghid ne satisface curiozitatea într-o oarecare măsură: deja atestat în sec. 13 drept fortăreață (că doar ce altceva?!), a fost reabilitat în 1485 în stil renascentist. Ulterior, săpând pe net, aveam să dau de site-ul propriu al edificiului: grimanicastle.com. Câte-n lună și în stele-s scrise acolo! ; păcat că nimerirăm (tot) luni, că zău că merita vizitat! Are o expoziție interactivă, așa cum îmi place mie la un muzeu deștept, are escape room și, desigur, are săli nenumărate, ce pot găzdui, la o adică, tot felul de activități de afaceri și private, activități de teambuilding, degustări de vinuri și produse locale etc. În plus, în timpul verii, se organizează cam săptămânal „nopți medievale” în castel, incluzând lupte între cavaleri, arderea pe rug a vrăjitoarelor, un spectacol pirotehnic cu catapulte și alte asemenea.

Svetvinčenat păstrează și alte relicve istorice interesante și le admirăm și noi, rând pe rând: o superbă fântână, loggia venețiană, 2-3 bisericuțe vechi, un turn cu ceas. Descoperim cu uimire ani precum 1793 sau 1689 gravați în ancadramentele unor clădiri încă perfect locuibile, după aspect! Wow, ce moștenire fabuloasă păstrează sătucul ăsta pierdut printre colinele istriene!...

... Ziua se apropie de final, e timpul să ne adunăm de pe drumuri spre „cășile” noastre... Din nou șosele bune, din nou case de piatră, mici sau mai întinse culturi de toate felurile, un râu, o cale ferată... Și un apus de soare absolut feeric, care ne însoțește bună parte din drum!

---

VIZUALIZĂRI: 523 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI