Câte ceva din moștenirea medievală a Istriei - Rovinj, Vrsar, Poreč, Sv. Lovreč

TIPĂREȘTE

E prima zi pe coasta de vest a Istriei. Suntem foarte entuziasmați de locul minunat în care ne-am cazat, dar și mai mult ne atrag drumurile! Mai ales că motivul principal pentru care am ajuns aici a fost fermecătorul (așa cum l-am perceput până acum din fotografii și descrieri) orășel Rovinj! Și pentru că nu ne despart de el decât 3-4 km, el va fi primul pe ordinea de zi. Pe urmă o vom lua de-a lungul coastei, spre nord: Vrsar, Poreč, Novigrad, Umag, până spre graniță; ar fi minunat să le bifăm pe toate într-o singură zi... sau poate ar fi prea mult și ar rămâne doar o varză-n capul nostru... Nu ne mai propunem ținte ambițioase de la o vreme, vom vedea ce-om putea, în ritmul nostru.

Rovinj/Rovigno (țărmul vestic pare să aibă o mai puternică amprentă venețiană, așa că toate denumirile croate de localități le găsim dublate de cele în limba italiană) s-a dezvoltat inițial pe o insuliță de formă conică (nu prea înaltă) despărțită de mainland printr-un mic canal. S-au găsit urme de locuire provenind din Epoca Bronzului, dar așezarea a prins a înflori abia după sec. 3, în perioada stăpânirii romane (alături de Pula/Pola, fiind cea mai importantă cetate romană din Istria). Și a continuat a se dezvolta și mai târziu, după ce au venit venețienii, astfel că prin sec. 17 a fost nevoit a se extinde dincolo de ziduri, iar în 1763, canalul dintre insulă și continent a fost umplut cu pământ. Din cauza spațiului limitat, în oraș toate erau (și au rămas) mici: casele, străzile, piețele.

Zona de interes turistic o reprezintă fosta insuliță, orașul vechi, unde accesul vehiculelor este interzis. Găsim însă o parcare destul de aproape, de fapt pot să spun că suntem destul de norocoși să ocupăm ultimul loc liber, plătim prin aplicația descărcată pe telefon (estimăm deocamdată timpul de ședere la o oră, însă putem prelungi ulterior la nevoie „din mers” ).

Orașul vechi ne întâmpină destul de timid, cu o stradă pavată cu dale de piatră lucioasă, răcoroasă încă din cauza umbrei asigurate de clădirile cu 3-4 niveluri, cu ziduri în culori pastelate și obloane de lemn. Totul arată bine întreținut, păstrând într-o oarecare măsură patina timpului (pentru o notă sporită de autenticitate, mă gândesc). Pe măsură ce înaintăm, încep să apară chestii tot mai interesante: o fostă bisericuță transformată în galerie de artă, un balcon bogat împodobit cu flori, mascaroni simpatici străjuind ușile sau ferestrele, mici colțuri romantice amenajate special pentru fotografii de Instagram... Admirăm pe de-o parte superba moștenire arhitectonică venețiană, pe de alta nostimele și inspiratele decorațiuni cu care micile magazine sau terasele cafenelelor te invită să le treci pragul... Foarte antrenant mixul acesta de vechi și nou, ne prindem imediat în joc, zâmbete largi ni se tatuează pe fețe!

Pe locul fostului canal se află acum un mic bazar cu de toate, noi nu prea-l băgăm în seamă, mult mai mult ne atrage șirul de clădiri ce se reflectă tremurător în oglinda mării. Fațadele de forme și înălțimi diferite formează un adevărat spectacol de nuanțe, structuri, dispoziție de obloane și ferestre; pur și simplu, nu-mi pot desprinde privirea! Văd și vreo 2 terase suspendate deasupra mării – hmm, tentant, dar cam devreme pentru orice fel de tratație...

Înaintând, impresia de burg medieval devine și mai pronunțată, aici străzile sunt tot mai înguste, iar vechile clădiri adăpostesc tot mai puține spații cu destinație... modern-frivolă (comercială, să zicem), doar câte-un semn de B&B ne amintește din când în când în ce secol ne aflăm. Ajungem curând în capătul peninsulei, unde un mic far alb veghează întinderile albastre ale mării și ne alăturăm pentru câteva minute celorlalți turiști-spectatori, vrăjiți de acest desăvârșit contrast...

Pe urmă apucăm aleea ce urcă, în pantă ușoară, spre vârful „dealului” . Deși de jos nu pare, vârful ăsta se dovedește a fi de fapt un adevărat platou acoperit de pini verzi și parfumați, printre care se ițește turla maiestuoasă a bisericii Sf. Eufemia. Atmosfera e cu adevărat turistică și boemă: avem standuri cu desene pe teme marine și alte obiecte de decor, avem și un „fluieraș de soc – mult zice cu foc” (în fine, nu știu dacă era de soc, nici măcar fluieraș nu-mi mai amintesc dacă era; ați înțeles ideea)...

În primii ani ai creștinismului, pe locul basilicii Sf. Eufemia se înălța o bisericuță cu o singură navă, închinată Sf. Gheorghe. Undeva după sec. 10, locuitorii din Rubini au fost puși în fața unei dileme: care-i locul ăla atât de demn încât să adăpostească și să protejeze sarcofagul Sfintei Eufemia, care se pare că plutise din proprie inițiativă săptămâni la rând pe valurile mării, poposind în scop de odihnă veșnică, pe una din stâncile de pe țărmul insuliței?! Să te aleagă un sfânt pentru eternitate nu-i lucru de colea, se știe! Așa că și-au suflecat mânecile și se puseră pe treabă. Oricum bisericuța de pe deal, răs-peticită de-a lungul secolelor, ajunsese aproape o ruină; au demolat-o și în locul ei au ridicat mândră biserică cu 3 nave. Cea mai importantă retușare și extindere a acesteia avea să se petreacă abia după 1720, pe vremea venețienilor, rezultând aspectul pe care-l putem admira și azi. Clopotnița dantelată privine din sec. 17, în vârful ei fiind așezată o statuie din bronz a sfintei patroane.

Evident, facem câțiva pași înăuntru, defilăm prin fața altarelor laterale și staționăm puțin în dreptul celui central, bogat decorat cu statui vechi și flori proaspete. Invitației de a urca în turn îi spunem pas, nu din cauza prețului adițional (mic), cât a potențialului pericol pe care această acțiune l-ar putea reprezenta. Neee, nu mai pun eu botul, ca la clopotnița din Vrbnik, unde m-am aruncat cu capul înainte fără să citesc review-rile de pe Google!... Că hai, că se vede frumos de sus, că alea-alea... Și sus nici n-am putut să mă cocoț pe ultima platformă, iar fereastra minusculă oricum era acoperită cu plasă de sârmă... De data asta, am venit informată și iaca, nu mă prinserăți, sâc! Acuma... lăsând gluma la o parte... „cine poate oase roade” ... Eu, recunosc, n-am fost niciodată cea mai sprintenă din curtea școlii, iar acum, când mă uit în buletin, nici atât! Rezist bine la eforturi de anduranță, dar de intensitate mică (merg pe jos kilometri, dacă trebuie), dar cu sporturile astea „extreme” nu prea-s prietenă...

În fine, văzurăm ce-a fost de văzut, dăm pe urmă un ocol bisericii să admirăm ochiurile de mare albastră ce se insinuează printre acoperișurile cărămizii (pasiunea mea – culorile! ????), apoi decidem să coborâm în orășel, dar pe altă parte decât am venit. Aleea e pavată cu pietre alunecoase, trebuie să avem mare grijă la fiecare pas, dar Providența e cu noi și ajungem cu bine la baza dealului, pe străduța ce înconjoară insula. Nu departe, pe stâncile de sub noi, este improvizat un loc de plajă sau poate că nu asta „a vrut să zică poetul” , dar oamenii cu siguranță la asta s-au gândit, din moment ce stau întinși la soare, în chiloți de baie, pe prosoapele întinse pe unde-au găsit vreo treaptă mai lătuță sau vreo stâncă mai fațetată.

Noi ne continuăm plimbarea, străduța de-acum se strecoară printre două șiruri de clădiri, marea se mai ițește din când în când prin câte-o ușă sau fereastră deschisă, pe partea dreaptă. Sau printr-un mic gang, cum ar fi aici, la intrarea pe terasa barului-cafenea Mediterraneo. Cumva, de sus se poate vedea toată terasa dispusă pe 2-3 trepte largi și priveliște aceasta ne cade imediat cu tronc! Hai și noi!

Sunt doar câteva mese, aproape toate ocupate. De fapt, mese îi mult spus, mesele sunt niște scaune normale, din acelea fără spătar, iar scaunele sunt de... păpuși. Toate din lemn, vopsite în culori vii, unele având chiar mesaje inspiraționale gravate pe ele, cum ar fi „Fă loc soarelui să strălucească în inima ta” sau „Nu hrăniți sirenele!” . Locul e pur și simplu fabulos – imaginați-vă stând acolo pe unul din scăunelele alea de grădiniță, printre atâtea culori și arome, în fața unei băuturi (eu am luat un pahar de bere artizanală, Tati o cafea), admirând fascinantul spectacol al mării!...

Ne întoarcem spre mașină, cu scurte abateri prin punctele esențiale: în fața uneia din cele 3 porți conservate încă (din totalul de 7) ale orașului vechi (unde aștept minute bune să se elibereze ringul, să fac și io o poză doar cu poarta, nu și cu cele 2 domnișoare sprințare, dar n-am noroc, mă plictisesc și până la urmă îs nevoită să le imortalizez de-a valma); pe digul de unde începe portul (mergeți cât mai mult pe el și întorceți-vă apoi la 180°, să vedeți hal de priveliște!); în piața mare (cum s-o fi chemând, n-am chef să scotocesc), încadrată de clădiri frumoase, printre care vechiul turn venețian cu ceas; la arcul Balbi (amplasat în 1678 pe locul principalei porți de intrare în oraș; numele vine de la cel al primarului de pe-atunci).

Minunat Rovinj, cu adevărat! Am mai sta, dar ne cheamă drumurile...

Următorul pe listă e Vrsar. În linie dreaptă n-or fi mai mult de 10 km, dar în realitate trebuie să ocolim fiordul Lim, ce sapă adânc în linia țărmului. Fiordul (pe hartă în găsiți numit Limski Fjord sau Limska Draga sau Canal di Lemne) este el însuși un obiectiv turistic, fiind extrem de pitoresc (șerpuind ușor printre 2 versanți împăduriți); se pot face excursii cu barca, drumeții, are câteva plăjuțe și mici peșteri. Poposim și noi într-o parcare uriașă, unde se află un chioșc cu produse manufacturate local (în special alimentare; din păcate, zborul nostru nu include bagaj de cală ☹). Și se mai află ceva: un mic foișor de lemn în care poți să urci spre a admira împrejurimile. Ceea ce facem cu bucurie; și da, se vede și fiordul, și bărcuțele ce plutesc pe apă... Frumos.

Vrsar/Orsera ne întâmpină cu partea nouă a localității, dispusă de-a lungul șoselei, cu case moderne, magazine, nimic special. Orașul vechi e un pic cocoțat, iar drumul ne poartă firesc până la poarta de intrare, dar... surpriză! – nema parcare! Păi și noi unde lăsăm mașina să ne foim pe străduțe? Tati găsește repede soluția: „Hai, Mami, coboară! Oi găsi eu loc de parcare și pe urmă ne-om suna și ne-om reuni.” Hmm... Am mai avut noi aventuri din astea, mă avertizează un presentiment... „Hai, repede, repede, dă-te jos, că nu pot să încurc drumul!” Și mă dau.

Orașul vechi e tăcut, deși intens locuit, după cum se prezintă casele. Mici colțuri încântătoare mă întâmpină la fiecare pas – decoruri florale, mici terase etc. Ajung curând în vârful dealului (diferență de nivel de câțiva metri, să nu credeți c-am depus cine știe ce efort), unde se înalță biserica Sf. Martin. O găsesc deschisă și-i inspectez și interiorul, normal; îmi plac picturile murale din zona altarului.

Orsera este promovat turistic drept „orașul în care a poposit Casanova” (chiar în 2 rânduri, se pare; prima dată în calitate de preot anonim, a doua oară pe când deja avea faimă de cuceritor, ocazie cu care a avut o „relație tumultoasă” cu una din slujitoarele preotului din Orsera). Peste tot prin orașul vechi sunt chestii cu referire la acest lucru: panorama Casanova (de unde se vede frumos valea, pe fundal cu marea punctată de câteva din cele 18 insulițe ale micului arhipelag), punctul foto Casanova, cafeneaua Casanova...

Mă smulge din visare apelul lui Tati: „Unde ești?” „Unde să fiu?! Sus, lângă biserică. Hai și tu!” „Nu, că am găsit parcare abia jos, lângă plajă. Nu mă mai cocoț până acolo, vino tu jos!” Încerc să identific plaja de aici, de la punctul de belvedere – pas, nu se vede nimic. Totuși, văd niște niște trepte ce coboară, n-au cum să ducă altundeva, deci le urmez cu încredere. Până la urmă – ca s-o scurtez – mă reunesc cu Tati, dar după mai multe telefoane și după repetate incursiuni prin cele 3 parcări înlănțuite, dispuse pe niveluri diferite. Asta pentru plaja nu-i așa, o chestie foarte evidentă, ci o limbă de pământ parțial împădurită, lungă de vreo 2 km, ce înconjoară jumătate de peninsulă.

Ușor nervoși amândoi, decidem să ne calmăm și să luăm partea bună a lucrurilor: că am ajuns la plajă. Dacă tot suntem aici (deși n-am intenționat neapărat), probabil că e momentul pentru un pic de relaxare, deci înhățăm prosoapele din portbagaj și ne căutăm un locșor în care să adăstăm – să fie pe pietricele, nu în pădure, dar totuși la umbră. Grea misiune, nu imposibilă. Apa e caldă și limpede, 2-3 reprize de băiță sunt exact ce trebuie ca să ne refreșuim trupul și spiritul. Pe urmă pornim un pic în plimbare pe aleea ce dublează „plaja” , în stânga și în dreapta, până în port. Ne minunăm de micul sat dedicat pisicilor (da, da, cu căsuțe!), de plaja alocată exclusiv cățeilor, de locurile amenajate pentru copii. Civilizație, tată! Ne oprim și mâncăm la terasa Orlandin, chiar în buza mării; bun, dar nu memorabil. Pe urmă decidem să mergem mai departe.

După masă nu ne mai arde de explorat la fel ca atunci când ne-am început ziua și socotesc că un singur obiectiv mai merită atenția noastră: complexul basilicii eufrasiene din Poreč/Parenzo (monument UNESCO din 1997).

Orașul vechi Poreč ocupă de asemenea o limbă de pământ ce înaintează în mare, noi găsim parcare încăpătoare chiar în apropierea portului, în dreptul unui centru comercial. Prima care ne iese în cale în Trg Slobode (Piața Libertății) este biserica Gospa od Anđela (Fecioara Îngerilor) și, pentru că o găsim deschisă, nu putem s-o ignorăm. Apoi urmăm strada pietonală pietruită ce străbate axa lungă a peninsulei, fostul Decumanus de pe vremea romanilor. Magazinașe și terase de-o parte și de alta, arhitectură cu puternică amprentă venețiană, viermuială de turiști și localnici – atmosfera mea preferată, de oraș turistic mediteranean! Dăm și de Turnul Pentagonal (sec 15), deasupra se zărește o terasă, ar fi fain, dar ne grăbim... Și da, în sfârșit, obiectivul ce-l avem în plan. Cumpărăm bilete (50 kuna bucata) și intrăm să-l vizităm.

... M-am tot gândit dacă să scriu separat despre el – un monument UNESCO ar fi meritat cu siguranță un articol separat, dar sunt în urmă rău de tot cu scrisul și în curând începe o perioadă și mai agitată pe plan profesional, așa că vă zic pe scurt. Este un complex paleocreștin, ridicat de episcopul Euphrasius (de unde numele) în sec. 6, pe ruinele unui mic edificiu. Există un circuit de vizitare: vechiul atrium sprijinit pe coloane bizantine cu capiteluri bogat și diferit ornate, turla-clopotniță (în care se urcă pe o scară civilizată și din care priveliștile sunt de vis!), palatul episcopului, transformat în muzeu de artă religioasă, un lapidarium cu vechi pietre inscripționate și cu superbe mozaicuri bizantine, alte mozaicuri pe terasa exterioară, de unde se intră apoi în fosta basilică – și aici, piesa de rezistență: celebrele mozaicuri „de Ravenna” , absolut spectaculoase, ce împodobesc cupola altarului! Pur și simplu, te lasă cu gura căscată, stai minute întregi să le admiri și n-ai mai pleca!

... La întoarcere, ne abatem pe o străduță laterală ce ne scoate în fața mării, apoi continuăm pe lângă port, până la parcare. Sigur, Poreč înseamnă mai mult decât complexul eufrasian, poate va mai exista o dată viitoare când să-i acordăm mai multă atenție, căci pare un loc aparte, ne place tot ce întâlnim în cale...

E vremea să revenim spre casă, setăm pe gps adresa de „domiciliu” și constatăm că vom ajunge la timp pentru un duș, o repriză de bulbuceală (avem jacuzzi personal pe terasa căsuței, vă reamintesc????), încă un duș și cina la restaurantul micului nostru camping, unde avem rezervare.

Aplicația ne direcționează pe drumul cel mai scurt, prin interiorul peninsulei. Ne aține calea Sv. Lovreč (Sf. Laurențiu), un sătuc tradițional promovat de micul nostru ghid turistic drept păstrător de vechi comori medievale. În dreptul porții ogivale de intrare întârziem și noi un pic, trăgând cu urechea la ghidul ce povestește micului grup de turiști. Pentru că povestea se lungește și noi ne grăbim, pătrundem apoi dincolo de ziduri și explorăm de capul nostru. Locul nu-i foarte întins, nu ne ia decât câteva minute să descoperim loggia venețiană cu inscripții, fragmentul de stâlp al infamiei, biserica Sf. Martin (închisă), turnul cu ceas și ruinele unui vechi bastion. Ne bucurăm că ne-am oprit; pe urmă – drum întins spre casă.

---

VIZUALIZĂRI: 1624 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI