Muntele Athos (partea III) - Aventuri pe yachtul Omega

TIPĂREȘTE

Gradina Maicii Domnului 2010

Partea III – Aventuri pe yachtul Omega

Partea a II-a o puteti citi aici

1. Motivatii

Trebuie sa fac niste precizari, altfel nu veti intelege nimic. Evident, tot ce am scris la acest subcapitol putea fi inserat pe parcursul naratiunii si, probabil, ar fi trecut neobservat. Ei bine, n-am vrut sa procedez asa si m-am tot certat cu Balerina: fiind muzicolog de profesie, ea sustine ca are mai multa experienta la intonatia cuvintelor, precum si la intonarea frazelor. Pana la urma, am cazut la pace. Asadar, cititi cu mare atentie, ca merita...

Bunicul din partea tatalui a murit tanar. (Ei, nu era prea tanar, ca a avut timp sa faca un copil, dar n-a mai apucat sa-l creasca!). Se pare ca, in ultima instanta, abordarile de ordin profesional si unele disensiuni specifice activitatii de informatii au fost cele care dus la eliminarea lui (prin impuscare!). Oricum, intrucat a gasit de cuviinta ca trebuie sa-si traiasca viata, bunica s-a recasatorit. (Era o bruneta frumoasa, destul de abila si avea succes la ofiteri)...

Lucrurile acestea le-am aflat mult mai tarziu, pe vremea cand eram o pustoaica zvapaiata specializata in trageri. Adica, trageam cu urechea la discutiile din casa, trageam cu ochiul la documentele oficiale bine dosite prin sertare si ma indeletniceam, in principal, cu tragerea matelor de coada. Oricum, niciodata nu mi se dadeau prea multe explicatii, iar daca insistam si ceream lamuriri, pur si simplu nu mi se raspundea. (Ei bine, tratamentul acesta ma scotea din sarite si ma indarjea! Asadar, il recomand cu caldura pentru educatia baietilor!). De aceea, ca sa inteleg cum stau lucrurile si sa aflu cine sunt de fapt, dupa ce am inceput sa-mi castig existenta, am purces la investigatii minutioase. (Si sa vedeti ce-am patit cu arhivarii Armatei, cand m-am dus cu aprobare chiar de la Seful Statului lor Major: mi-au intors hartiile pe toate partile, au dat vreo ’spe telefoane si, in final, m-au intrebat daca sunt ofiter activ... „- Astea’s informatii clasificate! ”, le-am raspuns eu sigura pe mine si fara sa le dau prea multa atentie. „Vin chiar de la Bruxelles, cu recomandare de la domnul Jaap de Hoop Scheffer, personal. Asa ca, puneti-va pe treaba, ca saptamana viitoare ma intalnesc cu viitorul Secretar General al NATO Anders Fogh Rasmussen”... Si dupa ce le-am descris cu lux de amanunte, cum ex-premierul mentionat era sa-si rupa gatul pe scarile luxoase din Istambul - ca turcii aveau ciuda pe el! , au catadicsit sa se ocupe de solicitarea mea)...

Oricate eforturi am facut, nu m-am vazut, nici in pielea bunicului, nici in a celui care i-a luat viata: nu aveam motivatia adecvata. Si cred ca toate acestea au fost determinate de educatia primita de la tata, potrivit careia, in viata, este bine sa nu urasti pe nimeni si, mai ales, sa nu te gandesti la razbunare... „- Nu te lega de karma nimanui! Nu merita. Concentreaza-te numai la menirea ta! Afla care e aceasta”, imi spunea el cu o privire fixa care-mi patrundea in suflet. (Chestia asta cu karma mi-a dat mare bataie de cap... Initial, am crezut ca ma va obliga sa stau in cap, ca sa invat si sa nu mai alerg toata ziua, ca o bezmetica. Dupa un timp, cand am aflat ce e destinul, ma tot intrebam cum sa fac ca sa nu ma leg de el si spuneam la toata lumea ca eu vreau sa fiu independenta. Mai tarziu, am inteles sumar ce vrea sa spuna tata si m-am speriat: la scoala, ii batusem pe toti baietii si socoteam ca d-aia jucam atat de bine fotbal; problema era ca nicio mata din cartier nu-mi scapase de la jumuleala, asadar, intr-o viata viitoare, urma sa fiu pisica? !). Si poate ca nu mi-ar fi fost suficient de clar, unde te poate duce ura si cat de nociva poate fi aceasta pentru propria-ti existenta, daca n-as fi vazut cum procedeaza mamaia din partea mamei – odrasla unui taran de pe langa Urziceni, ajunsa nevasta de colonel in serviciile de informatii ale armatei. Se pare ca bunica era foarte bine informata si, drept urmare, il trata pe tata cu dispret si oarecare teama. Cu timpul, dispretul s-a transformat in ura, cu toate ca parintele meu le vorbea frumos socrilor lui, era plin de respect si deosebit de prevenitor. Niciodata n-am inteles care a fost miza jocului si motivele reale ale inversunarii sale (avea o intelegere teribil de limitata!). Oricum, mamaia a socotit ca trebuie sa faca lumina in problema ginerelui si sa actioneze asupra Balerinei, determinand o ruptura definitiva de tata. Asadar, in lipsa parintelui meu de acasa, mamaia i-a spus mamei, convinsa ca n-o aude nimeni: „- Te-ai maritat cu fiul dusmanului nostru de moarte. Nici nu stiu cum l-ai gasit, ca tata inchisese acest capitol. I-ai facut si-un copil”... (Cand am auzit vorbele astea, era sa cad jos de pe dulapul unde ma catarasem ca sa trag in voie cu urechea. Ca mama si mamaia nu se uitau niciodata pe sus, ci ma cautau numai dupa usa!)... Dar lucrurile n-au iesit asa cum a nadajduit bunica si din ziua aceea, n-am mai revazut-o. Asadar, ce poate fi mai cumplit pentru o mama, decat sa fie renegata de propria-i fiica? ... Oricum, de atunci, am privit-o mereu pe mama cu multa admiratie. Insa, meditand la toata tarasenia asta, in final, a trebuit sa-mi plec capul in fata ciudateniilor sortii si socoteam ca intorsaturile vietii erau gandite parca special pentru a pune la incercare intelepciunea membrilor familiei mele. De aceea, in acceptia mea, problema karmei a capatat o semnificatie mai aparte...

In urma celor doua casatorii ale bunicii, au rezultat doi copii: din prima, Tache, un baiat brunet cu ochii aurii, din cea de-a doua, Lucretia, o fata satena cu ochii caprui inchis. (Astazi, acestia sunt doi adulti cu priviri de vultur, bine disimulate printr-un suras misterios si binevoitor!). Intre ei, este o diferenta de vreo cinci ani. Nu stiu prea multe detalii despre copilaria lor. (Nimeni nu discuta despre aceasta. Mi se dadeau amanunte numai in masura in care ajungeam intr-un impas ce facea trimitere la o experienta similara din existenta lor, iar daca eu descopeream ceva nou, ma cercetau pe indelete, de parca ei ar fi vrut sa invete de la mine si nu invers. Drept urmare, m-am obisnuit sa-mi conduc singura viata si, uneori, sa sper numai la ajutor si intelegere, nicidecum la ingaduinta, lucru care, ulterior, m-a ajutat mult la formarea proprie mele personalitati).

De cand ii stiu eu, tata si Lucretia seamanau foarte bine si, cu putin efort de imaginatie, puteai sa te gandesti ca, pentru perioade scurte, ar fi fost posibil sa-i schimbi intre ei, cu rezultate spectaculoase... (Toate modificarile necesare mi s-au parut usor de realizat, cu exceptia parului. Si ma tot gandeam cum sa-i conving sa se rada-n cap, eventual, sa se tunda scurt. De aceea, umblam la mine cu niste poze decupate din reviste si le vorbeam incantata si cu multa convingere despre avantajele tunsorii „sharp”. Rezultatul? ... M-au tuns la zero. Ei si sa vedeti ce batuta am tras baietilor de la scoala, care faceau bascalie de mine... „- De ce-i bati, mamico? ”, ma intreba mama exasperata... „- Nu stiu ce-i frumos! ”, raspundeam eu. „Trebuie sa-i invete cineva”... Si tot trageam nadejde ca membrii familiei mele imi vor urma exemplul si aplecarea catre frumos)...

„- Numai eu v-am facut. Singura!... ”, se mandrea bunica, atunci cand ne asezam la masa... Privea la amandoi copiii ei cu duiosie si radea, vazandu-i cum abordau, intr-un mod reflex, aceeasi atitudine, aceeasi manifestare, aceleasi gesturi (!)... „Niciunul dintre barbatii mei n-a avut vreun cuvant de spus”, continua ea facand referire la faptul ca in fizionomia fiecaruia dintre cei doi, nu se evidentia vreo trasatura specifica tatalui. (Tatal Lucretiei, ofiter la trupele de graniceri, avusese o soarta similara cu a bunicului si fusese impuscat mortal, in timp ce, printr-un lan de porumb, haituia niste indivizi care voiau sa treaca frontiera la sarbi, in apropiere de Pustinis, jud. Timis. Iar fugarii au scapat intr-un mod inexplicabil. Ei bine, la Armata, citind in dosarul bunicii si vazand o rezolutie legata de acest incident, care facea trimitere la alt dosar, l-am intrebat pe arhivar: „- Dom’ne, pe banditii astia i-a mai prins vreodata cineva? ”... Si astfel am aflat ca, dupa ce s-au plimbat prin State vreme de-un an si au cules informatii de la diaspora romana, fugarii s-au intors in tara, unde au fost decorati si avansati la exceptional. Asa ca...)...

Totusi, remarcasem o diferenta interesanta, care m-a fascinat o vreme si m-a impins spre preocupari specifice abordarilor de ordin psihologic. Astfel, in timp ce tata asimila repede orice il interesa (a invatat singur armeana apuseana si cred ca a facut-o in memoria bunicului, ori din cauza rudelor si prietenilor acestuia, care s-au ocupat temeinic de educatia lui!), Lucretia se mosmondea, trebuia sa se gandeasca, sa cerceteze diferentele, daca era vorba de vreo limba straina, tinea neaparat sa afle originea lingvistica a cuvintelor, intorcea frazele pe toate partile, scria pe hartie ca sa tina minte si cate altele, ca pana si eu, o tanara avida de informatii, ma plictiseam repede si ma enervam urmarind-o. Cu alte cuvinte, exista o diferenta mare in privinta organizarii memoriei de fixare. Nu la fel se petrecea cu memoria de evocare, care presupunea o anumita durata de stocare a informatiilor. Asadar, daca se discuta despre unele amanunte referitoare la tinuta si comportamentul unor persoane, Lucretia oferea detalii care te uluiau. Cei doi erau remarcabili in procesul de gandire si gaseau solutii surprinzatoare. Totusi, tata parea a fi cel mai profund, iar argumentele invocate de el, precum si solutiile de rezolvare pe care le propunea, te lasau fara grai. Si de multe ori, mi se parea ca am in fata un mare conducator. Oricum, mama se mandrea cu amandoi, iar intre ea si Lucretia se instalase o prietenie atat de trainica, incat, uneori, iti venea sa crezi ca ele erau surori si nu cumnate. In fine, sa nu va plictisesc cu asemenea amanunte...

Ceea ce m-a contrariat pe mine in copilarie (pe la varsta pubertatii), era relatia stransa dintre tata si sora lui: se analizau cu mare atentie si-si explicau unul, celuilalt, originea fiecarui gest facut, isi imitau vocea si inflexiunile glasului si nu se lasau pana nu reuseau sa le faca inconfundabile. Si ca sa fie siguri ca nu omiteau ceva, o consultau pe mama. Discutau indelung despre imbracaminte si-si transmiteau observatiile proprii, ca si cum, pentru ei, era un lucru deosebit de important sa inteleaga cum se imbraca celalalt sau care trebuie sa fie tinuta corespunzatoare a corpului. (Situatia era si mai ciudata pentru ca tata nu prea dadea aceeasi importanta la felul cum se imbraca mama!). Si toate acestea au culminat intr-o zi, cand matusa Lucretia ne-a facut o vizita insotita de prietenul ei, Patru.

Patru este de etnie rroma. Sa nu va inchipuiti ca se imbraca cu haine ponosite, miroase a transpiratie sau a fum, este nepoliticos, necivilizat, incult, ori brutal, asa cum ne-am obisnuit sa vedem la unii dintre conationalii nostri de culoare. Patru este un tigan frumos, excesiv de curat, elegant imbracat, extrem de politicos, vorbeste perfect vreo patru limbi straine de circulatie (vorbeste limba farsi si limba turca, dar nu intelegeam la ce ii pot folosi toate acestea!) si are o cultura solida: de exemplu, de la el am aflat despre viata personala a lui Igor Stravinski, despre cea a celebrei Coco Chanel si despre amanuntele picante ale legaturii dintre cei doi. Iar atunci cand ne vizita, intre el si tata se iscau niste discutii filozofice, ale caror concluzii te cutremurau. Si de fiecare data cand se intalneau, Patru i se adresa tatei direct in tiganeste (!), iar parintele meu ii raspundea la fel. De fapt, tata voia sa-i invete limba, iar Patru nu gasea nimic rau in asta. (Inca nu aflase cu cine avea de-a face!).

Asadar, dupa ce Patru s-a instalat comod intr-un fotoliu si a gustat din paharul cu vin pe care mama i-l pusese in fata, pe o masuta, Lucretia a disparut cu tata si au revenit dupa scurt timp. Am inceput sa discutam despre cate-n luna si-n stele si eram atat de captivata de subiectele abordate, incat n-am dat atentie la ceea ce se petrecea sub ochii mei. Iar atunci cand Patru s-a aplecat spre matusa Lucretia si a sarutat-o pe obraz, iar ea i s-a abandonat, privindu-l complice din spatele ochelarilor fumurii (!), tata a spus: „- Ba, voi ar trebui sa va luati o camera! Fiti, va rog, mai retinuti, ca doar ne aflam in fata unei tinere careia ii lucesc ochii dupa amor”... Ei bine, Patru i-a raspuns in tiganeste (pe vremea aceea, nu-i intelegeam limba, asadar n-am priceput ce spune; probabil, era ceva amuzant, cu conotatie sexuala, ca-i ducea des mintea la lucruri de-astea!). Dar in loc sa raspunda parintele meu, asa cum facea de obicei, a raspuns amuzata matusa Lucretia... „- Cand ai invatat? ”, a intrebat-o Patru placut impresionat si oarecum surprins... „- Ei, prea vrei sa le stii pe toate! Fiecare lucru, la timpul lui! Ma rog, la trecut, la prezent sau la viitor, ca altfel nu se poate”, a raspuns Lucretia, asa cum facea mereu tata, temperand lucrurile. Iar eu am ramas perplexa, pentru ca, uneori, in felul acesta isi sfarsea tata frazele de raspuns (ca nu intelegeai nimic, dar el profita de asta si te analiza!), iar dupa aceea spunea o gluma. De data aceasta, Lucretia n-a continuat asa cu facea parintele meu si, drept urmare, n-am mai cercetat amanuntul... Patru i s-a adresat tatei a doua oara, tot in tiganeste iar Lucretia i-a raspuns din nou, ceea ce m-a uimit de-a binelea. Asadar, m-am uitat la Balerina, ca sa aflu cum gandeste. Am vazut ca rade cu mare placere, lucru care m-a contrariat si mai mult... „- Vorbeste, ba! , spune ceva! ”, a strigat Patru privindu-l pe tata nedumerit. „Ca eu te-am invatat limba rromani”... „- Habar n-am despre ce vorbesti”, a raspuns acesta foarte serios, spre uluiala omului, care a amutit... „- Ei, hai! Nu va certati! ”, a incercat Lucretia sa aplaneze lucrurile. „Cateodata invata numai unul dintre noi doi (!), iar celalalt stie! si-atat! Nu avem o explicatie la indemana, dar ni s-a intamplat mereu. Uite eu, de exemplu, habar n-aveam de matematica, iar cand am dat bacalaureatul, stiam cat stie si Tache (!). Fara sa-mi bat capul cu cartile de matematici! Am luat nota 10 si i-am uimit pe profesori. Poti sa crezi asa ceva? ... Dar dupa aceea, am uitat tot. Stie numai Tache! ”, a conchis ea afisand o mina indiferenta si aratand inspre tata... Patru s-a uitat mai atent la Lucretia, apoi la tata si, in final, a izbucnit intr-un ras sanatos si zgomotos. La fel radea si mama, dar eu tot nu pricepeam si socoteam ca, brusc si inexplicabil, cei doi isi pierdusera mintile. Tata si Lucretia ii priveau cu severitate, oarecum nedumeriti si putin nelinistiti. Imediat, amandoi s-au uitat la mine, si-au adus degetul aratator la tampla, sustinand astfel presupunerea mea, ca ceva necurat se petrece acolo si, neaparat, trebuia sa chemam Salvarea. Dar nu intelegeam cum de daduse boala-n ei, ca prea se instalase brusc. De aceea, am facut o ultima incercare de a-i tempera; asadar, m-am ridicat enervata de pe fotoliul unde sezusem pana atunci si am strigat la ei: „- Hei, lasati rasul! Nu-i nimic de ras aici. Potoliti-va! si explicati-mi ce v-a apucat! ”... Dar in loc sa revina la o abordare civilizata si de bun simt, sa-mi explice cauza amuzamentului dezlantuit salbatic (ca eram tanara si fara multa minte – prin urmare, trebuia sa fiu indrumata!), toti patru m-au privit cu mare interes, apoi s-au ridicat si au inceput sa rada in nestire, batand din picioare din cauza starii ce-i cuprinsese. (Pe vremea aceea, asemenea momente erau greu de suportat, pentru ca mereu ma puneau in inferioritate. Pe de o parte, din cauza faptului ca nu gaseam nicio explicatie la buna dispozitia ce-i cuprinde din senin. Pe de alta, ii suspectam de pierderea echilibrului psihic – ma consideram singura lucida. Si intotdeauna, ma simteam o caraghioasa atunci cand aflam ca starea de euforie era intemeiata. De aceea, faceam eforturi mari ca sa ma mentin pe val si, de multe ori, oboseam si ma ceream singura la culcare). Drept urmare, m-am asezat linistita in fotoliu, cantarindu-mi sansele pe care le mai aveam in caz ca innebuneau de-a binelea si deveneau violenti. (Boala parea sa fie foarte contagioasa!)... Cautam cu infrigurare o explicatie si, dintr-o data, mi-am data seama ce se intamplase: tata si Lucretia se schimbasera intre ei. Evident ca, dupa primele momente de uluiala, am inceput sa rad ca nebuna si in timp ce ma veseleam, mi-am dorit sa nu ma mai las niciodata pacalita, de nimeni. Poate ca de aceea sunt atat de neincrezatoare si cercetez cu migala, gesturile si vorbele oamenilor. Ulterior, mi-am dat seama ca totul facea parte din programul de pregatire al tatei, iar Lucretia a acceptat mereu sa colaboreze. (Si sa stiti un lucru interesant: in perioada aceea am avut somnul cel mai profund. De fapt, cred ca atunci m-am obisnuit sa rad si sa ma tin de sotii, mai ales, in timp ce visez). Mai tarziu, am inteles mai multe lucruri ciudate. Bunaoara, tatalui meu ii place sa stea mereu in cap si o face de doua-trei ori pe zi (se presupune ca pozitia aceasta inverseaza oarecum unele procese fiziologice, ceea ce face ca trupul sa se mentina mai tanar), iar Lucretia mananca dupa anumite retete care par sa-i confere o anumita suplete. Asadar, cei doi incercau si chiar reuseau sa-si mentina tiparul propriului corp oarecum asemanator, pentru perioade indelungate. Stiau si cum sa-si aranjeze parul, ceea ce a fost o alta lectie de neuitat! Oricum, existau si diferente: tata are umerii mai lati, iar Lucretia, in pofida masajelor pe care si le aplica sistematic, are soldurile mai pline. Dar, vorba Fanariotului: „- Nu vede din aeroplane! ”... Si veti afla, in cele ce urmeaza, cum utilizau acest procedeu... Totusi, gasisem o cale sa-i deosebesc: priveam la maini; ele nu te pot insela. De altfel, recomand orcaruia dintre dvs, ca atunci cand face o cunostinta, ori incheie o afacere, sa analizeze cu atentie forma si miscarile mainilor persoanelor implicate. Ei, dar asta e o alta povestire pe care, daca mi se va permite, o voi publica aici, cu ocazia unui alt review, despre o locatie surpriza...

Pentru ca a venit vorba de Patru... Omul acesta m-a fascinat intotdeauna. Si continua sa ma fascineze si astazi. De fapt, de la el am invatat multe trucuri si, in ultima instanta, el este cel datorita caruia am ajuns premianta si, la momentul potrivit, magiciana... Asadar, toate trucurile pe care le invatam de la Patru, le aratam si le experimentam pe la scoala si, nu stiu cum se facea ca, intotdeauna, sfarseam intr-o confruntare sangeroasa cu baietii. Ca ma tot contraziceau! Asa am ajuns sa-i aplic un pumn in nas lui Marius, iubitului meu din clasele primare. Si, in loc sa-l aduc la scoala pe tata, imediat, asa cum ceruse diriginta, l-am chemat pe Patru. „- Descurca-ma tu, ca din cauza ta am ajuns sa ma bat cu toata lumea! ”, ii spusesem cu naduf, dupa ce-l rugasem sa ma insoteasca la scoala. Si omul a crezut ca mancasem bataie, pentru ca aratam ravasita si inlacrimata – in prealabil, imi dadusem cu saliva pe la ochi, ca sa fiu mai credibila. Cand am intrat in clasa, Patru a ramas masca afland ca-i facusem zob pe toti baietii de acolo... „- Asa”, a spus diriga. „Spune-ne de ce i-ai spart nasul lui Marius! ”, a cerut ea... M-am prefacut ca plang si am spus spasita: „- M-a facut curva”... Si toata lumea a ramas cu gura cascata, inclusiv Marius, care spusese asa ceva referindu-se la artistele de circ, nicidecum la mine... „- Cum asa? ”, a intrebat diriga cam fripta, ca ea nu se asteptase la o asemenea intorsatura... „- Le-am aratat baietilor la ce privesc artistele de la circ, atunci cand invata cum sa-si unduiasca corpul”... „- Si la ce privesc artistele astea? ”, a intrebat femeia neincrezatoare si cam uluita, ca asemenea lucruri nu se puteau afla cu usurinta... „- La asta! ”, am spus cu determinare in glas si am repetat trucul pe care-l invatasem de la Patru. (Un joc cu degetele de la ambele maini, foarte complicat, care te face initial sa tusesti – iar tusea iti maseaza puternic muschii inimii si-ti accelereaza circulatia sanguina, apoi, vrei neaparat sa intelegi partile ascunse ale miscarilor care se iutesc treptat, pe masura ce creierul incepe sa priceapa. Drept urmare, intr-un mod reflex, urmarind degetele persoanei in cauza, te unduiesti intr-o maniera ciudata si extrem de sugestiva. Iar daca repeti experienta, dupa un timp, poti sa dansezi din buric sau sa executi miscari care altfel, ti-ar lua foarte mult timp pentru a le asimila. De fapt, utilizezi alte energii ale corpului si, in final, realizezi cu acesta, cu totul altceva. Bunaoara, poti sa slabesti, poti sa-ti faci masaj facial sau abdominal si cate si mai cate!)... Se pare ca trucul ce ma invatase Patru a avut un efect neasteptat. Profesoara a fost uimita din cauza propriei sale reactii, iar copiii, vazand-o cum se misca, radeau ca apucati. Patru facea fete-fete... „- Cine te-a invatat asa ceva? ”, a intrebat ea destul de jenata... „- Un magician renumit de la Budapesta”, am mintit eu, spre usurarea lui Patru... „- Da... Stiu la cine se refera”, a completat el. „Si pe mine m-a invatat o groaza de lucruri”... Si cand i-a facut pe copii sa danseze alaturi de diriga, razand de ceea ce vedeau si simteau, lucrurile s-au mai calmat... In final, Patru a intrebat: „- Totusi, de ce m-ati chemat? ”... Si sa vedeti ce de mai scuze, frate. Iar la sfarsit, pupaturi. Diriga il imbratisa pe Patru de-ai fi spus ca nu mai vrea sa-i dea drumul. „- Sa stii”, am spus eu mimand revolta. „Am sa-i spun mamei ca te-ai pupat cu doamna diriginta si ati stat imbratisati in fata clasei”... Ei, chestia asta a pus capac la toate si de atunci, diriga a refuzat mereu sa discute cu mama. Iar daca ma ofeream s-o chem pe aceasta la sedintele cu parintii, femeia imi spunea ca nu-i nevoie, ca nu sunt un copil problema, cu toate ca eu ii dadeam cel mai mult de furca. Acasa, tata spunea mereu: „- Balerina, noi nu mai mergem pe la scoala? Vad ca nu ne mai cheama nimeni”... „- Lasa, tati, vine Patru, ca diriga e moarta dupa el. Si sunt un copil cuminte”, spuneam eu... Dar cred ca Patru le spusese parintilor despre problemele ce le aveam, ca prea erau seriosi atunci cand incercam sa-i duc cu presul... „- Uite ce e”, a spus tata. „Nu venim daca nu ne cheama. Dar vreau sa vad numai note de zece”... Asa am ajuns premianta...

Dupa mai multi ani, cand Fanariotul ne-a intrat in casa, in calitate de nou prieten al Lucretiei, tata l-a intrebat pe nepusa masa: „- Grecule, a cata femeie e Lucretia? ”... Acesta l-a privit surprins si a raspuns: „- Asta nu spune la tine! Nu barfeste la mine”... „- Nu te barfesc, ba, dar vreau sa stiu daca relatia voastra va rezista. Ca soru-mea are ochii negri si e cam patimasa din fire. Tare mi-e teama ca-ti pune centura de castitate! ”... Fanariotul a privit amuzat la Lucretia si a intrebat cu duiosie: „- Asa, Lucretia? Pune lacat la oulelele mele? ”... Cateva secunde, Lucretia a meditat in liniste, apoi a raspuns calma: „- Nu cred ca stii in ce-ai intrat, Costas. Nici nu-mi dau seama cand vei afla, ori daca vei afla vreodata. Cand ai sa te lamuresti, ai sa vezi ca temerea fratelui meu este intemeiata. Te-am ales pentru ca esti frumos si destept. Sa vedem cat de destept. Nu-ti pune nimeni lacat la oua. Dar ai grija! , ca pe-aici, lucrurile nu sunt cum par a fi. Tu esti grec. Dumnealui este armean! ”... Si a zambit misterios, aratand inspre tata, dand din mana cu aparenta indiferenta... Odata cu trecerea timpului, am constatat ca Fanariotul tinea la tata ca la un frate: mereu se consultau, se cautau, niciodata nu se certau, ce mai? , a fost mereu o prietenie minunata. Cu toate acestea, intotdeauna m-am intrebat: „Oare, a aflat Fanariotul despre ce este vorba? Si de fapt, ce-a vrut sa spuna Lucretia? ”...

Am sa va mai fac o singura precizare, poate ca aceasta este si mai insolita. Dar veti vedea ca numai astfel se pot intelege complet toate intamplarile ce au urmat. (Veti afla lucruri incredibile si veti fi tentati sa puneti la indoiala veridicitatea lor. Totusi, daca veti accepta ca sunt reale, care credeti ca este explicatia fenomenului? Oricum, am sa va prezint toate elementele necesare intelegerii)...

Ei bine, dintotdeauna mi-au displacut pisicile. Nu am nicio explicatie logica... Iar pe vremea cand eram o pustoaica zvapaiata, le alergam pe oriunde aveam ocazia, fara sa tin seama cine ma insotea sau ma vedea, ori daca acestia nutreau aceleasi ganduri punitive fata de bietele feline. Asta pana-ntr-o zi, cand tata a aflat cu ce ma indeletniceam. Privind catre mine si minunandu-se de cata energie iroseam ca sa prind mata de coada, m-a oprit zambind si mi-a spus: „- E prea greu cum te caznesti. Si-mi amintesc ca asa faceam si eu in copilarie. Uite! Acum, le prind mult mai usor”... Evident ca m-am oprit in loc, pe strada, uitandu-ma la parintele meu cu curiozitate. Eram convinsa ca-mi va arata ceva nemaipomenit. Nu ma deceptionase niciodata, iar daca spunea ceva, merita sa pierzi timpul ca sa-l asculti. De aceea, m-am dat intr-o parte si am asteptat: se uita staruitor la o mata ce sedea tolanita (ca o nesimtita!) pe coama unui gard din caramida. Initial, pisica nu i-a dat nicio atentie, dar dupa un timp, am constatat ca-l privea fix, de parca el reprezenta ceva foarte important pentru ea. Iar tata a inceput sa se miste imperceptibil, apropiindu-se de mata, fara s-o slabeasca din ochi. Cand a ajuns la o distanta acceptabila, i-a pus mana pe spinare si a apucat-o zdravan, de asa natura, incat sa nu-l zgarie prea rau. Apoi, a ridicat pisica si mi-a adus-o, in pofida eforturilor acesteia de a scapa din stransoare. (E drept, l-a cam zgariat, dar asta nu se pune: in asemenea situatii, stiam din experienta ca trebuie sa te sacrifici si sa rabzi!). Ei bine, demonstratia parintelui meu m-a uluit. Imediat, m-am pus pe treaba cu entuziasm si determinare si, foarte curand, am aflat ce pot sa fac. Dar nu m-am oprit numai la aplicarea de corectii unor pisici si, odata cu trecerea timpului, mi-am indreptat eforturile catre oameni. Asa am facut-o pe profa de matematici (nu puteam s-o sufar!) sa uite unde este scaunul si sa se intinda lata pe podea, ridicandu-si in aer piciorusele grasute, in strigatele de bucurie si satisfactie ale colegilor mei; la fel am procedat si cu profesorul meu de semiologie psihiatrica de la facultate, care, in loc de opt, mi-a trecut nota zece. (Si sa vedeti ce discutii am avut ulterior, la orele de curs, ca eu sustineam cum ca as fi fost stralucita, iar el ne spunea ca, in viata lui, nu daduse nota zece... „- Cum am putut sa-ti dau nota zece? Ce mi-ai facut? ”, ma tot intreba, facand referire la sistemul ciudat si persuasiv prin intermediul caruia actionasem... „- N-am facut nimic, domn doctor. Stie toata lumea ca va plac femeile frumoase. Nu ne-ati spus chiar dvs ca ati divortat de vreo trei ori si v-ati recasatorit cu foste studente? Ei bine, sa fie clar! eu nu vreau sa ma marit! Dar zecele l-ati trecut dvs in carnet, cu manuta dvs si ati semnat. Asa ca, ce mai tura-vura! Mergem la instanta si ne judecam. Dar nu cred ca domn decan va privi cu ochi buni faptul ca v-ati luat cuvantul inapoi, pe motiv de pirostrie”... Mi-a lasat nota zece, dar a stat cu ochii pe mine. Ce bine mi-a prins! Asa am invatat sa sugestionez pe oricine, fara sa prinda de veste. Numai cu tata nu a mers niciodata si inca mai caut explicatii)...

Si pentru ca am adus aminte de profesorul de semiologie psihiatrica (il cheama Johan), vreau sa va mai povestesc cum a ajuns el cel mai tare din „parcarea” glumetilor din Viena (facultatea de medicina, catedra de psihiatrie!). Ei bine, totul a pornit de la zambetul ciudat al tatei si voiam neaparat sa-i inteleg semnificatia. In copilarie, priveam la el tematoare, pentru ca imediat dupa aceea, parintele meu imi freca ridichia pentru ceea ce spusesem in prealabil, cu toate ca era imposibil sa ma fi auzit. In cele din urma, am dedus ca citea de pe buze, ca numai asa putea sa stie ce vorbesc, fiind totodata, la oarecare distanta de mine. Problema m-a framantat indelung si, drept urmare, in timpul facultatii, mi-am oferit serviciile unei asociatii de surdo-muti si am pretins ca exista conexiuni consacrate pe care creierul le utilizeaza pentru ca cei cu acest handicap sa-i inteleaga repede si bine pe cei fara handicap. Am facut un studiu preliminar care, la vremea aceea, a fost foarte apreciat, mai ales de Johan. Omul a fost atat de impresionat, incat mi-a spus imediat dupa ce mi-am sustinut asertiunile in cadrul unui simpozion: „- De-abia acum am inteles de ce nu vrei sa te mariti! ”... Si, pentru ca-l priveam intrebatoare, a continuat: „- Intelegerea ta se ridica cu mult peste cea a oricarui barbat. Din acest moment, te rog sa ma consideri un colaborator”... Si sa stiti ca m-a ajutat foarte mult – am avut parte de un colaborator stralucit (!) –, pentru ca, de fapt, pe mine ma interesa sa inteleg ce se vorbeste la distanta, asa cum procedeaza surzii, eventual sa ma exprim in limbajul surdo-mutilor. Si am reusit, cu toate ca timp de vreun an, am purtat tampoane in urechi, iar atunci cand mi le dadeam jos, solicitam celor din jur: „- Vorbiti mai incet, va rog. Tin cura de slabire si mi s-a ascutit auzul”... Dar sa vedeti ce turnura interesanta au luat lucrurile, datorita faptului ca, impreuna cu Johan ne-am tinut de tot felul de traznai cu rasunet, care intarziau prezentarea concluziilor finale. Pana la urma, ne-a chemat decanul si ne-a somat sa-i prezentam lucrarea, sustinand ca el este presat de catre politie (? !). A fost intrerupt de o doamna, care a intrat in biroul lui cu aere si pretentii de amanta si am fost nevoiti sa luam o oarecare distanta, pentru a le permite sa se certe in voie. Dupa ce a sfarsit de discutat cu ea, decanul ne-a luat din nou la zor. Atunci mi-a sarit mustarul; asadar, am scos lucrarea din mapa si am pus-o pe masa impreuna cu un stick de memorie, zicandu-i: „- Domn decan, ati dat de dracu’ cu femeile! Tocmai am aflat ca aveti o relatie amoroasa cu doamna de adineaori si va intalniti in secret la apartamentul dumneaei de pe Maria Hilferstrasse”... Johan mi-a spus imediat: „Hai, ma, sa ne scoatem tampoanele din urechi, sa vada domn decan ca vorbim serios! ”... Iar cand stimabilul a vazut ca noi fusesem pana atunci, mai mult surzi, i-a cazut fata. Dupa vreo luna, am fost felicitata, iar Johan a fost brusc promovat si cooptat pentru a preda noua tehnica la o scoala de politisti sau ce-or fi fost ei de fapt... Totusi, sistemul propus de noi nu putea sa explice anumite deficiente evidente: daca omul spre care ne indreptam privirea si atentia vorbea o limba straina, alta decat cea natala, nu-l intelegeam. Si am presupus ca grupul de muschi faciali pastreaza amprenta limbii natale, mimand (! ?) orice alta limba, iar lucrul acesta introducea in calcul mai multe variabile si necesita un studiu mult mai indelungat si un antrenament pe masura...

2. Yachtul Omega

Yachtul pe care ne urcasem era enorm: puntile vasului erau largi, prevazute cu fotolii elegante asezate in jurul unor mese fixe, confectionate dintr-un material stralucitor care reflecta razele soarelui, dandu-ti impresia de curatenie si confort. (Din motiv de spatiu, voi restrange descrierile si ma voi concentra pe reactiile umane. Este imposibil sa le cuprind pe toate in 30 de pagini)...

Cuvantul de ordine pe acest yacht este ca intre pasageri si personalul de deservire sa existe o comunicare permanenta. De aceea este instituit un sistem ingenios prin care, daca esti pe punte, in spatiul destinat relaxarii in aer liber, poti sa comanzi printr-un fel de interfon si esti servit. Lista menu este afisata la vedere. Plata se poate face in numerar sau electronic, vasul fiind dotat cu toate facilitatile posibile. Deasemenea, poti sa soliciti orice fel de informatie in legatura cu vasul, despre cei cu care calatoresti si care s-au remarcat prin ceva anume, despre itinerariu sau despre zona unde te afli. Iar informatiile ti se furnizeaza pe un monitor atasat la masa. (Ulterior, am aflat ca mesele pot fi usor demontate, iar spatiul respectiv poate fi afectat altor scopuri!). Monitorizarea este minutioasa. Se urmareste un singur lucru: sa te distrezi si sa o faci in conditii de deplina securitate. Oricum, totul se plateste pe acest vas (chiar si un pahar de apa, spre disperarea Balerinei!), inclusiv prestatia pitoreasca pe care am avut-o in repetate randuri, fara ca, in prealabil, sa inchei vreun contract. (Dar sa vedeti ce lucru interesant: dupa cateva zile, m-am trezit la hotel cu cativa impresari turci, care tineau cu tot dinadinsul sa ma lanseze in Antalya, la hotelurile cu proprietari nemti. Iar in ultima saptamana a sejurului, am fost cautata de proprietarul unui circ, care voia, neaparat, sa ma includa in programul sau artistic pentru o perioada de trei ani. Oricum, daca ma inteleg cu vreun impresar, am sa fac public programul meu de vara si am sa va invit la unele reprezentatii. Sa vedem ce spuneti, ca acum sunt o anonima si afirm lucruri incredibile)...

Cele trei punti ale yachtului sunt asezate sub forma unui amfiteatru, iar mesele sunt plasate astfel ca sa ai o vedere facila spre o scena aflata pe puntea inferioara unde, de regula, se desfasoara programul de divertisment. (Este ceva continuu si independent de programul pasagerilor. Artistii vorbesc amestecat, in engleza, franceza si germana, dar mai ales, in greceste, ceea ce m-a cam dezamagit. „Pai, bine, frate, nu suntem in Europa? ”, mi-am spus nemultumita. „Ce? Vii in Grecia si e musai sa inveti greceste ca sa intelegi glumele facute de artisti la un spectacol? ”... Oricum, pana acum, si am urmarit multe programe de divertisment, n-am vazut un artist care sa spuna macar o gluma in limba sa natala, iar apoi s-o reproduca cu succes intr-o limba europeana de circulatie. Ca sa nu mai vorbim de bancurile spuse in doua, trei limbi europene, diferite de cea natala. Si veti vedea ce efect uluitor poate sa aiba un asemenea spectacol)...

Oriunde te-ai duce pe yacht, vei constata ca asupra ta sunt atintite mai multe camere de luat vederi si, probabil, totul este inregistrat, iar mai apoi, daca este cazul, sa se poata face o analiza, eventual sa fie depistata orice frauda ramasa nedescoperita pana la parasirea vasului. De aceea, m-am dus la toaleta, locul unde consideram ca nu pot fi plasate video-camere. Nu erau, dar oglinzile mi s-au parut suspecte (erau incastrate in perete si, oricat ai fi suflat in ele, nu se abureau). Drept urmare, mi-am tuguiat buzele si mi-am lasat rujul pe una dintre ele. Am intrat in cabina Wc si am lasat usa intredeschisa. Imediat, a aparut o femeie imbracata in uniforma, care a sters oglinda cu mare grija. Am ramas masca. Nu pentru ca astfel mi se confirmau banuielile cum ca vasul era superdotat, ci pentru ca femeia de serviciu era chiar romanca ce ma servise la barul feribotului cu care facusem plimbarea pana la Daphne si inapoi, la Ouranopoli. De aceea, am iesit cam oparita din toaleta femeilor si cautam o solutie prin care s-o indepartez de noi. (Viata m-a invatat ca e bine sa te feresti de cei ce nu-si pot tine gura – aduc numai pagube!)...

„- Iti place yachtul meu? ”, m-a intrebat Dietrich, de indata ce am revenit pe puntea inferioara... „- Sunt impresionata”, am raspuns cu incantare. „Este prima oara cand calatoresc pe un asemenea vas. N-am mai auzit despre ceva similar”... „- Sunt mai multe. Din cate stiu eu, mai exista unul asemanator chiar si in Turcia. Dar asta este o idee de-a mea, pe care vad ca si-au insusit-o cativa investitori. De fapt, vasul este utilizat pentru croaziere si se afla la dispozitia casinoului de la Porto Karras. Vizeaza deservirea oamenilor bogati, dornici de aventura. Satisface mai multe gusturi si imbina o multitudine de preferinte, iar interioarele destinate socializarii pot fi usor transformate. In perioada aceasta a anului, casinourile nu sunt prea solicitate. In consecinta, uneori, yachtul poate fi utilizat pentru plimbari, cum facem si acum”... La urcare, incercasem sa aflu numele vasului si, oricat m-am uitat pe carena lui, n-am vazut decat litera greceasca omega, precum si o cifra. Asadar, am intrebat: „- Cum se numeste yachtul? ”... Dietrich a zambit si a raspuns: „- Mega O, pentru ca puntile sunt ovale, orientate catre prora vasului si mai late la pupa. Priveste! ”... Mi-a aratat amfiteatrul. M-am uitat in jur si tot n-am inteles. De aceea, Dietrich a continuat razand: „- Omega! ”... Am zambit oarecum surprinsa. Ce-as fi putut sa mai zic? ... „- Da, dar ar trebui sa fie deservit de personal mai bine calificat”, am riscat sa deschid un subiect nesigur, mizand pe faptul ca interlocutorul meu era neamt... „- Adica? ”, a facut Dietrich ridicand nedumerit din sprincene... „- Ei, spuneam doar asa, poate mi s-a parut... In fine, cred ca e mai bine sa-ti spun... Tie ti-ar placea sa vezi ca femeia de serviciu scuipa pe jos, dupa ce a sters o urma de ruj de pe oglinda? ”... Dietrich m-a privit cu surprindere si, imediat, s-a intunecat la fata, dupa care a disparut...

Ma aflam pe puntea superioara (se afla la o inaltime de vreo zece metri de apa) si admiram peisajul alaturi de doua romance care vorbeau in soapta privind la mine: „- Sunt englezi, draga. Mihai spune ca sunt din familia regala, iar pe vas, se va urca chiar printul Charles”... „- Iti dai seama ce sansa avem? Iata, ne vom poza cu printul! Pai, dupa aia, ne ducem la Basicatu’ si-i spunem de la obraz, ca pe el nu-l primeste nimeni din Europa, in timp ce noi ne petrecem vacantele cu printul Charles si familia regala britanica”... Chiar daca m-au amuzat pretentiile celor doua, am luat o pozitie demna, le-am privit din inaltimile mele aristocratice (!) si am solicitat sa trec, ca mi se pusesera in cale si cred ca voiau sa ne pozam impreuna: „- Excuse me, please! ”... In urma mea, am auzit: „- Ai vazut ce accent are englezoaica si ce privire, draagaaa! , spui ca acum se da jos de pe tron! Vai de capul ei! Stai sa-ti arat cum se fandosea”... Am privit cu coada ochiului si nu m-am mai putut stapani. Asadar, cand am coborat pe puntea inferioara, radeam ca o nebuna, sub privirile consternate ale grecilor, prietenii Fanariotului (ai mei nu-si faceau nicio problema: stiau ce-mi poate pielea!)... „- Ce-ai, finuto, facut tranji la tine? ”, m-a intrebat Fanariotul afisand un aer hatru, dar cam incordat... Ei bine, cand l-am auzit unde-l duce pe el mintea, l-am privit mai atenta si am spus: „- Coane, tranji inseamna bube-n cur, glumetule! Si te doareee... , ca nu poti sa stai nici pe scaun! ”... „- Nu, Finuto! Nu doare. Uita-te la Maria! (Maria era femeia care isi luase barbatul si plecase furioasa de la masa de poker). Facut tranji la 20 de ani. Operat si taiat. Acu doare la cur cand face. Si facea rar. Da rade mereu! ”... L-am privit buimacita (ma gandeam ca bate campii). Tata il privea stupefiat... „- Ce-ai, ba? ”, a intrebat el, strigand de parca ar fi vrut sa-l trezeasca. „Acu’ esti doctor? E destul unul destept in familie! Nu vezi unde ne-a adus? ”... „- Nu doctor, Tache”, a raspuns Fanariotul privind la tata nelinistit. „Balangalist! ”... Nu intelegeam ce voia sa spuna si nici tata. Lucretia a izbucnit in ras si a precizat: „I-e frica, Tache! Face pe el de frica! ”, a spus ea privindu-l amuzata... „- De ce ti-e frica, coane? ”, am intrebat eu cam fripta... „- De apa! ”, mi-a soptit Fanariotul. „Nu vede unde ajunge? Nu stie merge la apa”... Am privit la tata: zambea pierdut... „Asadar, Fanariotul joaca teatru! ”, am gandit imediat... Lucretia a inceput sa-si dea ochii peste cap si facea fel de fel de grimase caraghioase, iar tata o urmarea cu atentie... „Prin urmare, fiecare isi pregateste propria-i partitura! ”, am socotit. Ianos era terminat de bautura: aproape cazuse sub masa, dadea dintr-un picior si striga indarjit: „- Maradj ott, uram! ” („- Stai acolo, domnule!) ”... Margit facea pe suparata si, de fiecare data cand barbatul ei se sfadea cu vreo parte a corpului sau, il privea dispretuitoare. Adela privea fix intr-un punct, iar Hans striga: „- Eins, zwei, drei, Polizei! ”... Ce mai incoace si-ncolo, o familie de trazniti. Iar grecii ne priveau de la masa lor de parca am fi cazut de pe luna. Cred ca-si spuneau: „- Cine naiba ne-o fi scos in cale asemenea specimene? ”... Se pare ca Fanariotul a priceput ce gandeau prietenii lui. A spus imediat in greceste: „- Ba, aici nu suntem la inmormantare. Parca vad ca iar pierdeti, fiecare, 50.000 de Euro! ”... In fine, grecii au priceput cum se punea problema. Unul dintre ei s-a ridicat brusc, a inchinat paharul si a strigat ca un fost nazist: - „Viel Gluck! ” („Mult noroc! ”), iar Maria a inceput sa rada ca nebuna privind la mine apreciativ. Ei bine, m-am speriat si m-am uitat in jur, cautandu-l pe Cotoi. Insa catelul disparuse...

3. Pacaleala

Stiam din experienta ca este usor sa pui la cale o pacaleala, dar este foarte greu ca ea sa reuseasca si sa aiba rezultate spectaculoase. De aceea, la Agios Nicolaos, dupa prima portie de bancuri, cand atmosfera din taverna se incalzise considerabil si ne simteam prieteni de-o viata, l-am intrebat pe Dietrich despre actorul ce urma sa apara pe vas: „- Proprietarule, spune fetii, cat de bine se pricepe omul tau sa induca lumea in eroare? ”... S-a facut liniste, iar Mitica si capitanul ciulisera urechile contrariati. Dietrich s-a gandit cateva momente, apoi a raspuns: „- La fel de bine ca si tatal tau. Spune-mi, te rog, a pierdut vreodata la poker? ”... Ei bine, intrebarea aceasta m-a lasat masca si am vazut ca si Mitica privea pierdut in zare. „Oare, ce asteapta omul acesta, de la mine? ”, ma intrebam. „Indiferent ce i-as spune, tot nu ma va crede. Hai sa incerc calea adevarului”, am stabilit si am raspuns: „- Este o mare diferenta intre un actor si tata. Si pentru ca ati amintit de poker, zilele trecute, tata a pierdut 50.000 Euro in favoarea mea. De altfel, toata lumea care se afla la masa a pierdut aceeasi suma. Asadar, as putea sa va spun ca, uneori, mai pierde, dar as fi nesincera. Cred ca cea mai buna caracterizare este ca pierde numai daca are vreun interes. Totusi, tata joaca poker, ca sa spun asa, din leagan, pe cand un actor bun invata sa joace teatru abia la varsta adolescentei”... Dietrich a zambit si cred ca a apreciat raspunsul meu. Imediat, a precizat: „- Actorul despre care vorbim a fost verificat in repetate randuri. Niciodata nu s-a facut de ras. Nu vad de ce ar face-o tocmai acum. Dar nu te baza pe el. Uimeste-l! ”... Dintr-o data, mi-am dat seama ca Dietrich era un om de exceptie. Fara sa vrea, omul imi marturisise de fapt, nu neaparat ce-l preocupa pe moment, ci cum avea de gand sa actioneze. „Oare, in cel fel ne va uimi? ”, m-am intrebat imediat si am simtit cum viata pulseaza in mine...

Itinerariul vasului nostru parea a fi destul de simplu. De la Trypiti, yachtul se indrepta catre Ormos Panagias (port care deserveste Agios Nicolaos), iar de aici, mergeam pe malul estic al peninsulei Sithonia, privind de la departare plajele si localitatile Vourvourou si Armenitis, Platanitsi si Sarti, Sikia Beach, pana la Kalamitsi, de unde traversam golful Agion Oros indreptandu-ne catre muntele Athos si stationam o perioada, in rada portului Daphne. Apoi, reveneam la Trypiti mergand pe malul vestic al peninsulei Athos, trecand pe la Ouranoupoli, unde se facea o escala de o ora pentru plimbarea de voie prin oras si servirea unei gustari la o taverna din centru. Asadar, calatoria in sine nu mi se parea ceva iesit din comun. Insa, ceea ce ma contraria, as putea spune chiar ca ma emotiona, era propunerea din urma a lui Dietrich: „- Dupa ce ne intoarcem, luam masa de seara la Alexandros Palace. Apoi, grupul vostru si niste invitati de-ai mei, mai speciali, ne vom imbarca din nou pe vas si vom merge spre Porto Karras”...

Am privit in zare si am constatat ca mai aveam mult pana la Ormos Panagias, locul de unde incepea pacaleala pusa la cale cu Dietrich si capitan. Pe cer, in jurul nostru, zbura un elicopter cu insemnele statului elen. Dar nu i-am dat nicio atentie: trebuia sa-l gasesc pe Cotoi; aveam nevoie de el. Mi-am amintit ca, imediat dupa instalarea pe vas, catelul ma urmase in cercetarile mele, dar in apropierea scenei il pierdusem. De aceea, m-am indreptat in acea directie si, in timp ce cercetam locurile pe unde putuse sa dispara, priveam atenta la spectacolul artistilor. Uitandu-ma la ei, mi-a venit o idee traznet, pe care am pus-o in aplicare putin mai tarziu cu acordul lui Dietrich...

Am nimerit pe un culoar cu mai multe cabine si ma gandeam ca, probabil, acestea erau utilizate de pasageri, in cazul unei croaziere prelungite. Deodata, in dreptul unei cabine, am auzit un racait, urmat de un hamait prelung si mi-am data seama ca in spatele usii se afla Cotoi... „Cum o fi intrat acolo? ”, m-am intrebat continuand sa merg, iesind astfel in spatele scenei. De fapt, remarcasem nemultumita prezenta camerelor de luat vederi si ma gandeam ca, atata vreme cat ele ma filmau, nu aveam nicio posibilitate sa incerc usa in spatele careia se afla Cotoi. De aceea, din culisele scenei, am privit la programul de divertisment si am constatat ca, de partea cealalta, se afla un individ care privea atent in jur, la artisti, la oameni si, mai ales la un culoar similar celui prin care trecusem eu, dar de partea cealalta a vasului. (Se pare ca pazea un anumit perimetru!). Initial am fost surprinsa pentru ca omul era chiar chelnerul blond de la Alexandros Palace, ce fusese concediat ca urmare interventiei Fanariotului. Acesta se manifesta sigur pe el, cu priviri arogante si parea ca se considera o persoana importanta. Stiam din experienta ca la asemenea oameni, activitatea cerebrala desfasurata in lobii frontali este mult mai redusa decat la ceilalti, iar in anumite conditii, ei uita mai repede si pot fi usor sugestionati. Asadar, l-am privit fix si asteptam sa-si piarda echilibrul. Se pare ca omul a uitat brusc unde se afla si privea in jur dezorientat. Dupa un timp, intr-un mod oarecum inexplicabil, si-a parasit postul si a intrat pe scena. A traversat-o fara sa-i pese ca deranjeaza (spre uluiala artistilor care si-au intrerupt prestatia!), a trecut pe langa mine ignorandu-ma (ca si cum nu ma recunostea!) si a inceput sa monitorizeze culoarul pe care tocmai venisem. Parea foarte nelinistit, se lovea usor de pereti si obiecte si, cu cat trecea timpul, cu atat devenea mai nemultumit. Si fara vreun avertisment prealabil, s-a apropiat de camerele de luat vederi si a apasat pe butoanele de scoatere din functie, dupa care, foarte impacat cu sine, a traversat scena si a revenit la locul initial. Am profitat de ocazie si m-am indreptat spre cabina unde presupuneam ca se afla Cotoi. Am scos o batista, am pus-o pe clanta si am apasat impingand usa, care s-a deschis cu usurinta lasandu-l pe Cotoi sa iasa. (Utilizarea batistei mi s-a parut exagerata, insa, nu stiu de ce, am acceptat-o ca fiind obligatorie. Brusc, am realizat ca scena aceasta o mai vazusem undeva! De fapt, mi se parea ciudat ca eram atat de precisa si sigura pe miscarile mele. Fara sa vreau, am privit inapoi, spre usa de la intrare. Intr-o oglinda, mi-am vazut chipul, dar timp de o fractiune de secunda, mi s-a parut ca ma priveste chipul unui batran. Nu am dat importanta)... M-am uitat prin cabina: pe o masa se afla o poza de-a lui Dietrich impreuna cu o femeie frumoasa si doi copii. Pe un monitor apareau nenumarate secvente cu aspecte live ale vietii desfasurate pe vas. Pe o harta a peninsulei Halkidiki se aflau toate punctele de atractie, numerotate dupa un cod specific, iar dedesubt, mai multe mape asezate in ordinea acestor coduri. Am ales Alexandros Palace. Cu grija, am deschis mapa si m-am uitat in interiorul ei. Am vazut numele clientilor mai importanti din acel moment: Kostas Papademos urmat de cifra de afaceri, numele tatei si m-am speriat cand am aflat cat valora Tache (in dreptul lui numele unor persoane cu adresele din Europa), numele lui Hans si am ramas masca pe unde se plimbase el si ce ispravi facuse, numele lui Ianos si am fost contrariata sa aflu ca, de fapt, el era de origine suedeza. Nu stiam cine erau Eleni Papademos, Mustafa Cilingir, Osman Demirci... „Ce chestie? ”, am gandit. „Numai nume turcesti de meserii! ” (Cilingir - lacatus, Demirci – fierar)... Asadar, am memorat toate numele de pe lista si am iesit, propunandu-mi sa mai revin acolo. I-am spus lui Cotoi: „- Du-te la tata si asteapta-ma acolo! ”. Am solicitat lucrul acesta la intamplare si ma intrebam ce-o fi inteles el de fapt, dar catelul a zbughit-o. M-am deplasat in spatele scenei si l-am privit, din nou, pe chelnerul cel arogant (sau ce-o fi fost el de fapt, ca chelner nu era sigur!). A procedat la fel si, de data aceasta, a pus in functiune camerele video. Totusi, dupa ce a terminat misiunea pentru care-l sugestionasem, am zambit si i-am iesit inainte ca din intamplare. M-a privit derutat, apoi s-a trezit brusc la realitate si mi-a spus: „- Buna. Ce mai faci? V-am vazut la Trypiti, cand v-ati urcat pe vas. Unde-i domnul Papademos? Ce faci aici? ”... „- Ma uit la artisti. Vreau sa intru pe scena si nu stiu cum sa fac”... „- Serios? Nu cred ca se poate. Trebuie sa vorbesti cu domnul Muller”... Am zambit timida si l-am intrebat: „- De fapt, ce meseria ai? Ce faci aici? ”... Brusc a devenit serios, nu mi-a raspuns la intrebare si mi-a intors spatele revenind la locul lui initial. (Ei bine, comportamentul din urma al chenerului m-a pus pe ganduri si de-abia atunci mi-am data seama ca actiunea mea fusese mult prea riscanta. Oricum, nu lasasem nicio urma si, pentru ca totul trecuse, ma simteam multumita). Am urcat pe scara care ducea la celelalte punti si m-am intors la locul unde se aflau parintii, coborand o pasarela. Cotoi nu ajunsese. Asadar, m-am asezat impacientata si am stabilit ca trebuie sa mai astept. Imediat, a aparut Dietrich insotit de catel. Dietrich l-a mangaiat pe cap si i-a aratat spre noi, soptindu-i ceva, iar cainele s-a supus si s-a indreptat spre mine. „Asadar, Cotoi este al lui Dietrich”, am gandit privindu-i nelinistita...

Yachtul a facut o prima escala in rada portului Ormos Panagias, un golf plin de insule, ambarcatiuni cu panze, ori yachturi cu motor, de mici dimensiuni. Initial, de vas s-a apropiat elicopterul care ne dadea tarcoale, dar nu a aterizat pe yacht (cu toate ca acesta avea elioport amenajat pe acoperisul puntii superioare!)... Programul de divertisment se oprise si o voce frumoasa ne prezenta, prin intermediul instalatiei de radioamplificare a vasului, portul Ormos Panagias, precum si istoria orasului Agios Nicolaos... N-am sa ma opresc aici si sa va descriu amanuntele enuntate de prezentatoare: ar insemna sa va povestesc mai mult de 100 de pagini. Oricum, va recomand sa va alegeti aceasta destinatie pentru concediile dvs: plajele sunt super-curate, destinatia este potrivita, atat pentru cuplurile romantice, cat si pentru cei carora le plac serile grecesti. Mai mult, de aici se organizeaza cele mai multe plimbari, atat la Muntele Athos, cat si la insulele din apropiere. In fine, veti vedea ca preturile practicate in zona sunt accesibile oricarui buzunar... De fapt, daca ar fi sa recomand o locatie pentru petrecerea vacantei, as indica Vourvourou. E drept, nu am locuit acolo si am venit in repetate randuri cu un catamaran cu panze. Ei bine, pe acele plaje mi s-a parut ca este raiul pe pamant. Si daca Divinitatea va indreapta pasii in aceasta zona (sa zicem ca veti opta pentru Agios Nicolaos), nu pregetati sa mergeti la Vourvourou, daca se poate, pe mare: golful Agion Orous are apa linistita ca un lac; ea este foarte limpede; peisajele sunt formidabile; inchirierea de ambarcatiuni este foarte convenabila; posibilitatile de vizitare a celorlalte locatii, pana la Kalamitsi si, dincolo, pe partea vestica a bratului Sithonia, sunt multiple; bani sa aveti! , ca totul costa! , uneori, surprinzator de mult! , chiar daca oferta turistica este ieftina. Si inca ceva: nu mergeti singuri; uneori, chiar daca va calca pe bataturi un prieten, locurile acestea isi pun amprenta pozitiva pe relatiile umane. Parerea mea!...

De yacht s-a apropiat o salupa mai mare si din ea au coborat doua persoane: un barbat si o femeie. Vazandu-i, am suras incantata. Asadar, pe puntea mobila de conexiune dintre salupa si yacht a coborat Georgios Papandreou, primul ministru grec. Echipajul (ma rog, o parte din el – utilizat pentru protocol) a luat pozitie de drepti si s-a repetat procesiunea de la Trypiti. Nu stiam cine este femeia si am privit-o cu curiozitate...

Salupa astepta. Dupa cateva clipe, pe ea s-a urcat romanca din Vaslui si, imediat, s-a indepartat catre mal... „Lasa ca-si rezolva ea problemele! O sa invete sa-si tina gura si sa actioneze cu discretie, iar daca nu va intelege un lucru atat de important, se va intoarce in Romania si va spune ca viata-i grea in strainatate”, am gandit privind indiferenta in urma ei. Dupa cateva clipe, am stabilit ca, pentru scopurile mele, ea era totusi o persoana bine informata... „Cam cat costa toate informatiile de care dispune? ”, m-am intrebat imediat si am stabilit ca, in zilele ce urmeaza, trebuie sa dau de urma ei...

M-am apropiat cu tupeu de Dietrich, care zambea misterios. Capitanul, insotit de cei doi vizitatori s-au apropiat de noi... „- Excelenta, va rog sa-mi permiteti sa va prezint doi buni prieteni, printesa Andreea si domnul Dietrich Muller”. („Adica cum, printesa Andreea? ”, am gandit eu surprinsa, dar daca am vazut ca toata lumea ne privea zambitoare si, pentru ca n-am simtit nimic de care sa ma tem sau sa ma puna intr-o lumina defavorabila, am suras politicoasa si, cu un aer aristocratic, am data mana cu femeia si primul ministru grec. Femeia imi parea foarte cunoscuta. Cand am auzit, „- Zeta Makrypoulia”, mi-am amintit ca o vazusem la televizor, ca prezentatoare. Asadar, m-am uitat la ea incantata si i-am spus ca este frumoasa. Imediat, intre noi doua s-a creat o legatura de prietenie). Pentru ca nimeni nu spunea nimic, i-am invitat pe toti pe puntea unde se afla tot grupul nostru. (Dar, stati sa vedeti ce comedie! Ca lumea a aflat cine se urcase pe vas si oamenii au inceput sa se imbulzeasca. Romancele, care mai devreme, presupuneau ca fac parte din familia regala britanica au incercat sa ne faca poze. Imediat, a aparut un pirat (!), care le-a spus in engleza ca pe bordul vasului nu se fac poze. „- Cum nu se fac poze? Si ce facem atunci? ”, a intrebat una dintre ele... „- La sfarsit, vi se va oferi un set de poze cu toate evenimentele semnificative la care ati luat parte, inclusiv cel de acum”... „- Si daca vreau sa pozez pe altcineva? ”... „- Vi se va oferi posibilitatea sa alegeti orice poza. De altfel, va putem furniza, contra-cost, un stick de memorie cu toate pozele realizate”... „- Si cat costa stickul asta? ”... „- 50 Euro”... „- Pai, tot atat cat am dat pe excursie? ! ”... „- Da. Tot atat. De altfel, la contractarea excursiei vi s-a pus in vedere aceasta regula”... „- Mi s-a spus, dar am crezut ca glumiti”... „- Nu. Nu glumim. Calatoria dvs se desfasoara pe un yacht particular, care are regulile proprii. Pentru celelalte situatii, exista un feribot care pleaca din Ouranopoli la ora 10:00. In fiecare zi”... „Si daca fac poze? ”, a riscat prietena ei pe un ton de gluma... „- Ati semnat un contract. Va rog sa-l cititi cu atentie. Acolo este stipulat clar ce se intampla in aceasta situatie”)...

Cand am ajuns pe puntea inferioara, s-a facut o liniste de mormant. Cum premierul ma tinea de mana, toata lumea a dedus de aici ca suntem foarte bune cunostinte. Iar daca Dietrich si capitanul ne urmau indeaproape insotind prezentatoarea TV, s-a tras concluzia ca nu putea fi vorba de nicio confuzie: aveau de-a face chiar cu primul ministru, in persoana. De aceea, Fanariotul si grecii lui s-au ridicat in picioare, plini de respect si au inceput sa se prezinte singuri in momentul cand li se strangea mana. Premierul a precizat in limba greaca, apoi in cea engleza (vorbea perfect si m-am gandit ca trebuie sa fi trait in strainatate!), ca el calatoreste ca persoana privata, ca este asteptat la Daphne si ca ne roaga sa nu ne formalizam. „- Am avut ceva probleme cu aterizarea si n-am putut sa o facem direct pe vas. Inca nu mi s-a dat permisiunea de a ateriza direct la Daphne. Prin urmare, voi astepta aici”... „Asadar, de aceea se invartea elicopterul in jurul vasului! ”, am gandit imediat, iar premierul a continuat: „- Pentru mine, este suficient sa stiu ca voi fi alaturi de niste prieteni, asa cum am fost asigurat de catre cei ce au organizat aceasta calatorie. Sunt deosebit de incantat ca am ocazia sa o cunosc, mai pe indelete, pe printesa Andreea. (Din nou, eu!). Am auzit despre Excelenta Voastra numai lucruri bune”, a sfarsit el, privind catre mine surazator si oarecum misterios... Si mi-a sarutat mana, de parca as fi fost o adevarata printesa. Ei bine, chestia asta a pus capac la toate si-mi tot porunceam sa-mi tin firea, ca prea era de tot. (Am stabilit ca Dietrich ma uluise deja!). Ianos si Margit se uitau la mine cu gura cascata (Ianos uitase sa mai joace rolul betivului!). Adela si Hans au incremenit si priveau stupefiati la premier si la prezentatoarea care ne insotea. Ochii lui Mitica radeau: se pare ca era foarte fericit de pacaleala ce-o pusesem la cale impreuna. Tata s-a uitat la mama intrebator, apoi, la Mitica, a priceput ceva si a zambit cu admiratie. (Ei bine, chestia asta mi-a cam dat bataie de cap, pentru ca tata nu se manifesta atat de direct si nu intelegeam de ce o face). Fanariotul s-a aplecat asupra Lucretiei si a intrebat emotionat si de-a dreptul uluit: „- Ma, printesa asta este finuta? ”... Si pentru ca Lucretia apucase sa priveasca la tata si nu stiu ce dialog mut s-a purtat intre ei, a raspuns foarte serioasa: „- Costas, n-am putut sa-ti spun pana acum. Potrivit arborelui genealogic, bunicul lui Tache descinde din familia regelui Levon II al Armeniei Ciciliene. Tatal lui s-a cunoscut bine cu tatal Excelentei Sale, Andreas. Dar totul s-a pastrat in mare secret, ca sa nu se aduca vreo atingere vietii fratelui meu. Nu stiu daca ai aflat, tatal lui Tache a fost executat prin impuscare din cauza unor neintelegeri provocate de obarsia lui si a refuzului de a trada niste armeni influienti din Europa si Statele Unite. Lucra in serviciile secrete romanesti”... Ei bine, toate aceste lucruri spuse repede, in soapta, m-au derutat. In dosarele pe care le consultasem la Armata, scria cu totul altceva si mi-am data seama ca, deliberat, fusesem indrumata pe o pista falsa. Am socotit ca primeam o lectie usturatoare: fusesem mult prea credula, dar imi spuneam ca asa este intotdeauna, cand ai de-a face cu serviciile... Privind la Fanariot, am constatat ca dezvaluirea in sine il uluise si mai mult. Asadar, auzind cele ce-i dezvaluia Lucretia, acesta s-a inverzit la fata. A dat sa se apropie de prietenii lui (probabil ca sa-i puna in tema!), dar n-a mai apucat: Zeta Makrypoulia, insotitoarea domnului Papandreou, s-a apropiat de acesta, l-a luat de mana si a solicitat in limba greaca: „- Domnule Papademos, de mult voiam sa va cunosc. Eu m-am nascut la Atena, dar familia mea se trage din Alexandroupoli si sunt oameni de afaceri de succes. Imi oferiti un dans? ”...

Am privit la scena ocupata pana atunci de o trupa de animatori: pe ea se asezase o orchestra ciudata care canta muzica de dans. „Frate, cum reusesc oamenii astia sa se sincronizeze? ”, ma intrebam nedumerita si m-am uitat la Dietrich, ca sa aflu daca poarta vreo casca miniaturala, ori vreun microfon bine mascat. Nu purta, dar am constatat ca o camera de luat vederi il urmarea insistent, iar el se misca uneori dupa un ritual bine cunoscut. Si iar am fost uimita de ingeniozitatea cu care conducea totul. „Asadar, daca vom juca poker, e posibil sa fim pacaliti? ! ”, m-am ingrijorat si am privit la tata. El parea ca n-are nicio grija. In schimb, Lucretia cerceta totul cu multa luare aminte... „Ce chestie! ”, am gandit imediat. „Probabil ca Lucretia analizeaza toate elementele care se petrec in timp si-i transmite tatei concluziile sale”... Si m-am mai linistit, dar din acel moment, am decis sa joc si cartea mea... Spre stupefactia tuturor, ringul de dans, situat in imediata apropiere, s-a umplut de animatori. Fanariotul s-a lasat condus la locul respectiv si a pornit la dans. Am fost incantata sa-l vad cum se misca si am recunoscut ca avea stofa de bun dansator (ori, poate era numai efectul alcolului ingerat in prealabil). Oricum, din cand in cand acesta se uita la Lucretia, oarecum nelinistit...

Totul a decurs minunat si am constatat ca primul-ministru era un partener de discutii teribil de placut: a intretinut atmosfera povestindu-ne din pataniile sale, lucruri ascunse publicului, dar extrem de interesante, intalniri comice cu oameni de stat. Am stabilit ca astfel de intamplari erau reale si ca le traise aievea... „Nu cumva, in anumite momente si, mai ales, in cele care nu implica o decizie de stat, din motive de securitate, omul acesta chiar il inlocuieste pe premier? ”, m-am intrebat stabilind ca, de fapt, oamenii de stat la care facea referire prezentau un grad mare de risc. Gandul in sine mi-a solicitat o activitate febrila: cercetam gesturi, opinii si manifestari simple, ca sa trag o concluzie clara. Si voiam sa am certitudinea. Dar nu am reusit, poate si pentru ca omul din fata mea zambea mereu, sigur pe el si pe rolul ce il joaca... Intr-un final, am decis sa schimb datele problemei. De aceea, l-am intrebat pe Dietrich: „- Proprietarule, pot sa intru pe scena? ”... Domnul Papandreou a ramas cu gura cascata. La fel si Zeta, prezentatoarea... „- Ce sa faceti pe scena? ”, a intrebat el... „- Excelenta, vreau sa va uimesc. Programul de divertisment este sub asteptarile mele si, desigur, cu permisiunea proprietarului, as interveni”... Toata lumea s-a uitat la Dietrich, care a acceptat amuzat...

Am sa fac oarece precizari, referitoare la cum trebuie sa spui un banc, in public. Pentru ca in strainatate, am vazut multi romani curajosi care au indraznit sa cante si sa danseze pe o scena. (Asa se distreaza ei si cred ca o fac pentru ca au parte de un climat de intelegere si multa dragoste din partea familiei). Ma gandesc ca pot exista si unii oameni cu talent nativ, care simt o chemare spre a-i distra pe ceilalti, indiferent de nationalitate. Asadar, e bine sa fiti constienti ca toate bancurile sunt vechi – numai interpretarea este noua; niciodata sa nu plecati de la ideea ca trebuie sa respectati intocmai linia narativa a celui de la care ati auzit bancul – deveniti plictisitori; sa nu specificati niciodata „bancuri cu tigani”, „bancuri cu evrei”, „bancuri cu Bula” – pe oameni ii intereseaza numai hazul; cand povestiti un banc, incercati sa o faceti cu modestie, ca o persoana simpla, prietenoasa si oarecum misterioasa – numai asa treceti de autocenzura fiecarui individ si va adresati direct subconstientului, iar daca simtiti ca ati ajuns acolo, mergeti mai departe si sugestionati; cand rostiti poanta, faceti-o intr-un ritm mai lent, dar accelerati trairea prin anumite gesturi, de preferinta, ale mainilor – exista un alfabet pe care creierul il accepta foarte usor si va trebui sa-l aflati in prealabil; daca mimati un dialog, traiti-l intens – nici nu va dati seama cata elasticitate de ordin psihic si mental va confera aceasta gimnastica.

Asadar, am ajuns pe scena...

Dar sa vedeti cum au evoluat lucrurile. Initial, Dietrich a vrut sa ma dea pe mana directorului artistic, sa ma prezinte el publicului. Dar domnul Papandreou a propus altceva: „- Domnule Muller, intai sa ma prezinte pe mine. Spun doua vorbe de bun venit in Republica Elena. Apoi, o prezint pe printesa Andreea si ma retrag. Vedem cum decurg lucrurile si intervenim dupa caz”...

Directorul artistic a vorbit oarecum timid despre prezenta pe vas a premierului elen. Si exprimandu-se apoi in limba engleza, s-a balbait. De aceea, atunci cand a intrat in scena, domnul Papandreou a fost intampinat cu oarecare nedumerire, intr-o tacere respectuoasa... „- Nu va faceti probleme! ”, a spus acesta direct in engleza. „Prietenul meu vorbeste perfect limba greaca. Insa, a invatat mai tarziu limba engleza si, uneori, repeta cuvintele... Ca sa le inteleaga mai bine!... Prin urmare, sa-i dam ragazul necesar”... Si toata lumea a izbucnit in ras, privindu-l cu simpatie... „Va privesc pe toti si incerc un sentiment de recunostinta: prin intermediul dvs, Europa cunoaste mai bine frumoasele tinuturi grecesti. Este adevarat, tara mea se afla la o rascruce de drumuri, iar criza mondiala ne-a lovit crancen. Sunt convins ca vom depasi aceste momente grele si, in urmatorii ani, Republica Elena va continua sa va ofere clipe de neuitat pentru minunatele dvs vacante. Vom incerca sa gasim solutii de divertisment inedite... Incepem chiar de pe acum. Asadar, in premiera, in Grecia: printesa Andreea! ”... In sunetul muzicii, am avansat catre centrul scenei, acolo unde ma astepta domnul Papandreou zambind fericit...

Va spun cu sinceritate, daca nu as fi fost medic psihiatru si nu as fi facut atatea traznai la viata mea, unele dintre ele realizate cu un tupeu inimaginabil, prin care mereu am incercat limitele firesti ale intelegerii umane, mi-as fi vazut de treaba. Dar asa, am inaintat sigura pe mine, am ras bine dispusa, iar atunci cand mi s-a pus in mana un microfon, am spus in aceeasi limba: „- Excelenta, va multumesc! Acum sunt convinsa ca Republica Elena se afla pe maini bune: sunteti animat de cele mai bune intentii, iubiti oamenii si sunteti plin de umor. Asadar, astept nerabdatoare sa va terminati mandatul si va promit de pe acum ca veti avea asigurat un loc de munca bine platit in echipa mea”... Nu prea stiu cum am spus lucrurile astea, adica ce figura am facut si m-am trezit ca toata lumea radea in nestire, inclusiv premierul. M-am uitat la masa noastra si i-am vazut pe grecii Fanariotului, impreuna cu acesta, in picioare, razand din tot sufletul. Am continuat imediat: „- As vrea sa va cer permisiunea de a va delecta cu cateva istorii pline de haz, pe care vi le voi povesti in trei limbi internationale, ca sa inteleaga toata lumea de fata. Cand vom ajunge in rada portului Daphne, am pentru dvs o mare surpriza, surpriza care va intari anumite convingeri de ordin religios. Oricum, Republica Elena se afla sub auspicii favorabile si sub protectia divina a Fecioarei Maria”... Cand a auzit ce spuneam, domnului Papandreou i-au dat lacrimile (asa mi se intampla mie: oamenii rad, apoi plang si iar rad!), a venit langa mine si mi-a sarutat mana, apoi a parasit scena in aplauzele tuturor. In momentul acela, am avut convingerea ca omul nostru era dublura oficiala a primului ministru... Si ma uitam la public, care renuntase la orice alta preocupare si asculta. Dietrich ma privea uluit...

„- Apropos de criza mondiala! ”, am continuat imediat. „Sa vedeti ce-am patit recent. Tata, care se afla acum aici... e pe puntea inferioara... uitati, acolo! (si am facut semn inspre tata, iar de la locurile unde se aflau mama, Lucretia, Fanariotul, cu totii au strigat si au facut cu mana; numai parintele meu privea spre mine inmarmurit)... Ei bine, tata si-a facut un obicei si, in fiecare an, merge in satul lui natal, unde organizeaza o petrecere cu toti locuitorii de acolo. La sfarsit, inmaneaza fiecarui consatean, indiferent de varsta, cate un plic cu 100 Euro. Si face asa de mai multi ani. Anul acesta, a pus in plic numai 50 Euro. Drept urmare, au venit la el doi buni prieteni din copilarie, John si Jack, care au solicitat explicatii in legatura cu diminuarea sumei... „- Pai, ce sa va spun? ”, a raspuns tata. „E criza, am copiii la facultate, n-au mai fost suficienti bani”... Cei doi i-au intors spatele revoltati, iar John a spus: „- Hai, ba, Jack, ca nesimtitul asta a ajuns sa-si tina copiii la facultate pe banii nostri”...

Initial, am spus povestea in limba germana si au ras putini oameni. Cand am spus-o in franceza, au ras mai multi, dar cand am repetat-o in engleza a fost ceva formidabil. Il vedeam pe domnul Papandreou, in culise, cum radea cu lacrimi, iar Dietrich, care cunostea toate cele trei limbi, privea la mine cu admiratie. Oricum, stia de la Agios Nicolaos ce-mi poate pielea, dar cred ca nu s-a gandit niciun moment ca pot sa ma descurc si la scena deschisa...

„- Pentru ca am adus vorba de tata, sa va spun ce-a patit, sarmanul. (Am inceput sa spun o singura fraza in mai multe limbi: a avut un efect mai bun!)... Eram o pustoaica si aveam mereu discutii din cauza notelor de la scoala (Am adoptat o figura de copila, obraznica, naiva si cu miscari mai repezite)... Ajunsesem sa cred ca nu-si da seama ce fata buna avea. De aceea, i-am scris o scrisoare si i-am pus-o pe birou, ca s-o gaseasca de indata ce soseste acasa, iar eu am plecat sa ma plimb. In ea scrisesem cam asa: Draga tati, te anunt pe aceasta cale, ca am plecat de acasa cu noul meu prieten, Harry. Sunt fericita: am gasit dragostea adevarata. Harry e chipes, are tatuaje, percinguri si o motocicleta imensa. Am ramas insarcinata si vom trai fericiti in rulota lui, in mijlocul padurii. Visez sa avem cat mai multi copii. Dupa cum stii, marijuana nu este daunatoare pentru sanatate si am hotarat s-o cultivam pentru ca astfel sa avem o cantitate suficienta in momentul cand ni se va termina stocul de cocaina si extasy. Sper sa se descopere tratamentul pentru SIDA si astfel, Harry sa se simta mai bine. Sa nu te ingrijorezi: am doar 15 ani, iar Harry, la cei 45 de ani ai lui, stie sa ma sfatuiasca. Te voi vizita foarte curand, ca sa-ti cunosti nepotii. Semnat: fiica ta, Andreea... Iar la sfarsit, am adaugat un Ps... Te-am pacalit, tati, sunt la vecina. Voiam sa-ti arat ca exista lucruri mai rele decat carnetul de note de pe birou... De atunci, tata m-a lasat in pace si uitati unde am ajuns: pe scena! ”...

Stimati cititori, vreau sa va spun ca in viata mea n-am mai intalnit o asemenea manifestare de veselie. Nu era un banc nou si sunt convinsa ca oamenii il mai auzisera, dar felul in care-l spusesem era atat de natural, incat reusisem sa creez iluzia ca actiunea s-a petrecut in realitate. Si pentru ca, la final, adoptasem figura unui copil nevinovat pus pe sotii (in stilul lui Benny Hill), tendinta ascultatorilor a fost de a exagera perceptia parintelui bulversat de cele citite, in consecinta, poanta a cazut ca un traznet si a starnit o ilaritate neobisnuita. Si ma uitam la camerele de luat vederi, gandindu-ma ca, in spatele lor, radeau si cei ce munceau pe vas. Mi-am adus aminte de capitan, care umbla cu laptopul dupa mine, la Agios Nicolaos, notandu-si bancurile ce le spuneam. „Oare, si acum le scrie pe laptop? ”, m-am intrebat amuzata si m-a pufnit rasul: imi amintisem reactia ce-o avusese atunci cand i-am spus un banc cu camile („- Chiar asa ti s-a-ntamplat? ”, ma intrebase el cu naivitate... „- Da, dar sa vezi ce fata avea italianul? ”, i-am raspuns eu. „Iti venea sa-ti rupi hainele de pe tine de ras”)... Asadar, am continuat spunand catre public: „- Anul trecut, am fost in Egipt, la Hurghada si, impreuna cu prietenul meu, am participat la un safari cu camile, alaturi de mai multi oameni de diferite nationalitati. Discutam cu calauza in limba engleza, singura limba straina pe care acesta o cunostea. Eram departe de orice localitate cand am facut popas si un italian l-a intrebat pe proprietarul camilelor, mai mult in soapta: - Ba, voua cand va vine chef de o femeie, ce faceti? ... Iar noi am crezut ca face o gluma. Tocmai trecusem prin dreptul unui grajd rudimentar, pazit de mai multi copii despre care, ulterior am aflat ca erau ai proprietarului si, de aceea, arabul oprise caravana. Prin urmare, acesta a raspuns privind la italian amuzat: - Uite, vezi grajdul ala? Acolo e o camila buna... Italianul s-a uitat la mine jenat si l-a intrerupt pe proprietar spunand: - Gata! Am inteles... Si numai ce-l vad ca se indreapta spre grajd si intra. Dupa cateva minute, s-a intors cu hainele rupte, istovit si plin de sange. Cu ultimele puteri a spus: - Dom’ne, nu stiu cum faceti voi, dar camila nu sta locului nici de-a dracu’... Noi il priveam consternati, dar proprietarul a inceput sa rada in hohote. In final, a spus: - Noi luam camila, ne urcam pe ea si ne ducem la Port Safaga. Acolo au niste fete nemaipomenite”... Ei bine, bancul asta este foarte vechi si cred ca l-am auzit in clasele primare. De ce au ras oamenii ca apucatii? Asta as vrea sa aflu si eu... Dar asa am tinut-o timp de vreo ora, poate si mai mult, eu spuneam bancuri, ei radeau, ca nu ne-a mai trebuit nimic. Ce Vourvourou? Ce Kalamitsi? Ne uitam unii la altii si ne iubeam mai mult ca fratii...

3. Fenomenul

Asa am petrecut aproape tot timpul. Nici nu-mi amintesc prea bine peisajele pe langa care treceam. Asadar, n-am sa le descriu aici: aceleasi peisaje le-am revazut in zilele urmatoare, la bordul unui catamaran cu panze. Cu putin timp inainte de a ajunge in rada portului Daphne, m-am oprit din ras si am cedat microfonul directorului artistic, care l-a scapat pe jos de emotie. Inconjurata de noii mei admiratori, m-am dus la masa unde se afla grupul nostru si m-am asezat linistita pe un scaun, langa Cotoi, care ma privea foarte ciudat. (E posibil sa mi se fi parut, ca aveam perceptia destul de alterata din cauza efortului facut). Dupa cateva minute, domnul Papandreou ne-a anuntat ca va trebui sa coboare. Primise aprobarea de survol a capitalei Daphne si, de acolo, urma sa plece cu elicopterul. Imediat, la instalatia de amplificare a yachtului s-a facut un anunt ciudat, cum ca avand in vedere prezenta pe vas a inaltului demnitar, intrucat acesta va trebui sa coboare si sa participe la o intalnire cu inalti prelati de la Muntele Athos, barbatii care doresc sa viziteze locatia pentru doua ore, puteau sa o faca intr-un grup organizat. Cu caracter de exceptie, mai multe salupe veneau si cine era interesat, putea sa coboare, avand asupra sa actul de identitate. De la Daphne, urmau sa fie imbarcati in autobuze si transportati la o biserica, pentru a o vizita. Si ma gandeam: „Frate, nu cumva bate la ochi faptul ca primul ministru nu are langa el SPP-ul grecesc? Ca in Bucuresti, presedintele si primul ministru sunt insotiti de aceste trupe de interventie, chiar daca se duc la piata, ori la supermarket (poate si la Wc? !). Si apoi, citisem pe net despre numeroase miscari revendicative din Grecia; oricum, la Atena, sindicatele devenisera amenintatoare”... Dietrich a venit langa noi si a anuntat: „- Toti barbatii din acest grup sunt invitatii mei la Muntele Athos. Si nu accept niciun refuz! ”... Am privit la tata: nu-i convenea. „Probabil ca femeile vor juca poker”, am gandit eu si mi-am dat seama ca Zeta nu putea sa coboare pe mal. Prin urmare, am intrebat: „- Si femeile? Noi ce facem? ”... „- Dvs veti juca poker. Va vom asigura cele mai bune conditii”... Am privit, din nou, la Zeta si mi s-a parut ca nu este cea pe care am vazut-o la televizor. De aceea m-am uitat mai cu luare aminte. (Oare, cum neglijasem sa o cercetez? Mi-am amintit ca fusesem luata de valul surprizei generata de aparitia presupusului premier). Am observat urma delicata lasata de un bisturiu de-a lungul maxilarului inferior si m-am alarmat. „- Trebuie neaparat sa jucam poker? ”, am intrebat mai mult ca sa-i alertez pe ai mei. (Zeta m-a privit ca si cum mi-ar fi inteles temerile)... „- Nu-i obligatoriu”, a facut Dietrich surprins. „Dar cine rezista tentatiei? ”... „- Asteptam cu nerabdare”, a facut Lucretia. „Sa simtim si noi ca traim. Fara barbati! ”, a spus ea privind la Fanariot ca o sotie satula de cat de mult a fost tinuta-n frau... Fanariotul a zambit nestiutor si a spus bucuros: „- Lucretia, dau bani la tine. Uite, cardul asta estem 100.000 Euro. Cand intoarce, vede castigat un milion”... Lucretia a ras si a raspuns: „- Costas, e prea putin. Nu ma las fara 5 milioane. Numai sa am cu cine sa joc. Domnule Dietrich, care e limita de la poker, pe care o acceptati pe acest yacht? ”... „- Nu avem limita, stimata doamna. De altfel, toata lumea va avea acoperire pana la 10 milioane”... Fanariotul s-a uitat la Maria, a schimbat cu ea cateva mesaje numai de ei stiute si a spus: „- Lucretia, nu cred ca vom acoperi eventuale pierderi”... „- Haide, draga, ca nu joc pe banii tai! Joc pe ai mei! Si pe-ai lui Tache. Lasa-mi cardul, ca ma descurc eu”... Ei bine, pozitia Lucretiei m-a lasat cu gura cascata. Mi se parea ca este de o naivitate nepermisa. Dar nu se mai putea face nimic. Nu aveam decat sa particip la joc, eventual sa privesc si s-o ajut in masura posibilitatilor... Insa, inainte de aceasta, mai aveam de facut ceva si speram ca prin ceea ce urma, puteam sa schimb cumva evolutia lucrurilor...

Asadar, am iesit, din nou, pe scena. (Nu m-a oprit nimeni, semn ca ma considerau o experta si aveam acordul proprietarului). Am luat un microfon si am spus foarte relaxata: „- Asa cum v-am promis, v-am pregatit o surpriza. Si va rog sa tratati problematica cu toata atentia cuvenita. La intoarcere, pana la Trypiti, va stau la dispozitie pentru comentarii, eventual intrebari. Va fac precizarea ca este vorba de o iluzie pe care am pregatit-o indelung, special pentru o ocazie ca aceasta. Incercati sa aflati explicatia. Singuri. Va recomand sa luati totul neingraditi de prejudecati, daca se poate, cu neincredere. Veti afla lucruri interesante despre dvs”... Era suficient ceea ce spusesem: oamenii au privit la mine cu curiozitate... „- Ma adresez capitanului yachtului, care ma priveste prin intermediul instalatiilor video. Il rog ca in momentul in care am sa-i spun, sa opreasca motoarele vasului si sa-l lase sa pluteasca in deriva catre Daphne. Fara teama! ”... In prealabil, ma pusesem de acord cu capitanul si stabilisem ca toata operatiunea sa dureze circa doua-trei minute, dupa care, sa actioneze carma, fara motor, de asa natura incat yachtul sa ajunga paralel cu Muntele Athos... „- Asa vom face! ”, mi-a raspuns capitanul prin intermediul instalatiei de amplificarea a vasului... L-am chemat pe Cotoi si i-am spus sa stea langa mine. Am luat un scaun mai inalt si i-am facut semn sa se urce pe el. Priveam la Muntele Athos cu incordare. Deodata am strigat: „- Acum, domnule capitan! ”... Si motoarele vasului s-au oprit. Am inceput sa cant, asa cum o facuse preotul grec cu cateva zile inainte. La inceput cu timiditate, apoi, din ce in ce mai intens. Si nu cred ca cineva intelegea ce se petrece, iar oamenii nu luau in seama mainile, ritmul lor, amplitudinea si succesiunea unor miscari, inflexiunile glasului si, in general, tot ceea ce impresioneaza. (Ca pentru a trece dincolo de autocenzura fiecarui individ, ai la dispozitie trei cai: vocea, privirea si afectul, ultima fiind cea mai parsiva). Imediat, Cotoi a inceput sa schelalaie si toata lumea a crezut ca aceasta este reprezentatia. Cand vasul s-a izbit de „peretele de aer”, toata lumea s-a inspaimantat (!): vibratia era deosebit de puternica. Iar glasul meu devenise poruncitor. Dintr-o data, oamenii pareau speriati (!) si cred ca li se parea ca vad un fel de vartej iscat din te miri ce. Dupa cateva clipe, am fost sigura ca ei vad (!), pe fondul verde al muntelui, un chip difuz care-i privea cu infinita dragoste (!). (Si totusi, au fost cativa care pareau imuni la sugestie. Drept urmare, se uitau nedumeriti in jur, la ceilalti. Si sa stiti un secret: ei sunt oamenii de care magicianul se teme cel mai mult. De aceea, fiecare iluzionist incearca simultan sa-i castige de partea lui, cu mici trucuri. Dar nu mai aveam vreme pentru asta si am stabilit ca trebuie sa inchei reprezentatia)... La un anumit gest pe care l-am facut (!), aproape toata lumea a ingenunchiat pe punte. Era o liniste teribila si se parea ca se aude numai vuietul aerului (!), muzica cantata de mine (!) si schelalaitul cainelui. Apoi, la un semn, totul s-a estompat, curentul de aer si-a diminuat intensitatea si s-a lasat linistea. Oamenii au parut ca se trezesc dintr-un vis si ma priveau oarecum jenati... „- Gata! ”, am spus. „S-a terminat”... Si s-a iscat un vacarm de nedescris...

Domnul Papandreou, insotit de Dietrich, au venit la mine... „- Ce-a fost asta? ”... „- O iluzie”, am raspuns. „Ce-ati vazut? ”... „Am vazut-o pe Fecioara Maria”... „Ce credeti ca ar fi vazut un musulman? ”, am continuat... Inmarmurit, Dietrich s-a uita intr-un anumit loc. A facut un semn si, de noi, s-a apropiat un domn cu barba si ochelari. Si am ramas masca: omul cu pricina nu era altcineva decat Patru...

Patru a privit la mine cu smerenie, de parca as fi fost un om sfant (Ce bine juca teatru!). Si-a dus mainile la tample, apoi in dreptul inimii si, in final, mi le-a intins cu toata pretuirea sa. Si cred ca era sincer impresionat constatand unde ajunsese eleva lui. A aparut si Lucretia (de ce tocmai ea?). Cei doi au schimbat niste priviri fulger si am simtit ca, imediat, au incheiat un fel de pact subtil... „- Ce-ati vazut, Excelenta? ”, a intrebat Dietrich... Omul a inceput sa planga. „- A fost preamaritul profet Mahomed! Negresit! ”, a ingaimat foarte afectat... „- Cum? Aici? ”, s-a rastit domnul Papandreou cam scandalizat. „Nu se poate! ”... „- Se poate, Excelenta”, a raspuns Lucretia. „Este o iluzie. Fiecare vede altceva, in concordanta cu educatia religioasa primita”... M-am uitat la ea cu surprindere. Am privit mainile: purta manusi, dar erau mai mari decat ale matusii. „Asadar, e tata! ”, am gandit. „Cand s-au schimbat intre ei? ”. Si am rememorat totul cu infrigurare. „Este imposibil! ”, am stabilit, dar in privinta pokerului m-am linistit... „- Da, cred ca doamna are dreptate”, a stabilit Patru. „Este o iluzie! Dar cum este posibil un asemenea lucru? ”, a facut el oarecum provocator... Si toata lumea m-a privit intrigata... „- Ei, secret! ”, am raspuns zambind. „Pana ajungem la Trypiti, aveti tot timpul sa va explicati fenomenul. Mi-a trebuit ceva timp ca sa-l inteleg. Si mult mai mult, ca sa-l reproduc”...

Pe un ecran mai mare, urmaream filmul reluat al intamplarii, din momentul in care s-a produs „fenomenul”: pe scena eu cantam, pe scaun, Cotoi schelalaia, iar pe puntile vasului, oamenii priveau intr-un punct fix situat, la inceput, deasupra mea, apoi, putin cate putin, in afara vasului, spre Muntele Athos, urmandu-mi directia privirii. Miscarile de aer au inceput natural, yachtul trecand printr-o anumita turbulenta atmosferica (!)...

Am privit zambind la premier... „- Sunt uimit! ”, a rostit acesta... Iar Dietrich si-a plecat capul. Lucretia m-a luat de brat si mi-a soptit tragandu-ma intr-o parte: „- E prea mult pentru ei! ”... „- Sunt unii care citeasc pe buze”, i-am raspuns. „Urmareste-ti obiectivele. Fiecare cu jocul lui. Suntem o echipa”... Lucretia a parut ca se lumineaza. M-a privit cu seriozitate, m-a pupat pe ambii obraji si s-a retras... Eram fericita...

„- Domnule Papandreou”, am spus de indata ce am revenit langa premier. „Nu va stiu numele dvs adevarat, dar simt nevoia sa va urez mult succes in cariera aceasta de inducere in eroare. Sunteti un om foarte talentat si sunt incantata sa va cunosc. Cred ca originalul nu are atat umor cat aveti dvs. Ce se va intampla dupa terminarea mandatului? ”... „- Hm”, a facut acesta. „Mereu am avut de lucru”...

Initial, a venit o salupa si l-a luat pe premier. Imediat a aparut a doua salupa si a incarcat mai multe colete. Atunci am inteles totul: erau colete similare cu cele de pe salupa calugarilor. Chiar si omul era acelasi. „Asadar, ce poate fi in aceste colete? ”, m-am intrebat contrariata... „- Bani! ”, mi-a soptit Zeta, care venise langa mine. Am crezut ca mi s-a parut, dar ea a continuat: „- Fiecare cu meseria lui! Pana la urma, ce meserie ai? ”... „- Sunt medic”, am raspuns... „- Uite cum facem: lasa-ma sa joc poker; vreau sa ramanem prietene; am fost adusa aici cu un scop precis; nu-mi sta in cale”... „- Cat trebuie sa castigi? ”, am intrebat in soapta... „- Un milion. Am un comision de 10% din ei. Bani albi. Restul este al lor”... „- Hm... Nu juca impotriva grupului cu care am venit. Vei pierde”... M-a privit contrariata si a spus: „- Crezi ca cineva va putea sa se bucure de banii luati de la ei? ”... „- Depinde cum procedezi. Am sa te ascult si nu voi juca impotriva ta. Te voi ajuta. Insa, incearca sa pricepi un lucru important: daca vrei sa castigi, fa o intelegere cu prietenii mei”... „- Bine”, a raspuns Zeta indepartandu-se, dar am fost convinsa ca nu a priceput cum stau lucrurile...

Dintr-o salupa, barbatii din grupul nostru, imi faceau semne cu mana... „- Hm! ”, am facut eu amuzata. „Sa vedem, va muri Lucretia in chinuri, din vointa Maicii Domnului? ”... Si mi s-a parut ca aud un glas: „- Vezi de treaba! Cine mai crede in prostiile astea? ”... M-am uitat in jur: eram singura. Si totusi, un preot batran se apropia de mine. Eram surprinsa: nu-l mai vazusem pana atunci. Si totusi, figura imi parea cunoscuta si mi-am amintit de cabina lui Dietrich, de oglinda plasata pe usa de la intrare, dspre figura batranului ce ma privise de dincolo de ea, pret de cateva fractiuni de secunda. M-am frecat la ochi. Cand i-am deschis, imaginea disparuse... Si totusi, totul paruse aievea...

Va urma...

Ps. Sa vad ce voi face cu pozele, ca aici, in familia mea, toata lumea imi contesta utilitatea dezvaluirilor. Mitica e cel mai suparat: potrivit intelegerii cu tata, el a purtat mereu o camera ascunsa. De altfel, el l-a pus in garda pe parintele meu despre discutia avuta cu Dietrich, la Agios Nicolaos. Asadar, schimbarea dintre tata si Lucretia are o explicatie logica...

---

VIZUALIZĂRI: 4261 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI