Ottawa, capitala Canadei, aleasă ca să nu se certe Toronto cu Montreal

TIPĂREȘTE

Sunt ferm convins că dacă aș întreba zece persoane de pe stradă care e capitala Canadei, aș primi probabil maxim un răspuns corect. Astfel după vizita celor mai mari și mai cunoscute orașe din Canada a urmat firesc și vizita în capitala țării. Bine mai am unul pe listă despre care se spune că este cel mai spectaculos mai ales din pricina poziției geografice, dar fiind situat foarte departe l-am lăsat pentru o eventuală vizită ulterioară. Cred că știți foarte bine despre ce oraș este vorba, așa că nu o să-l mai precizez aici.

Se spune, în glumă, că atunci când canadienii au trebuit să-și aleagă capitala, reprezentanții orașelor Toronto și Montreal au început imediat să se certe. Cei din Toronto susțineau că ei au cel mai important oraș, cei din Montreal că ei au cea mai multă istorie și cultură. După lungi discuții, regina Victoria ar fi pus capăt disputei dacă tot nu vă înțelegeți, facem capitala la Ottawa! Și uite așa, Toronto a rămas cu zgârie-norii, Montreal cu franceza, iar Ottawa cu politicienii. Nu știu dacă ultimii au fost neapărat cei mai câștigați!

După Toronto, unde zgârie-norii par să participe la un concurs de înălțim și Montreal, unde franceza se vorbește cu accent canadian, iar gropile din asfalt îți amintesc de București, a venit rândul să vizităm Ottawa, capitala Canadei.

Recunosc că nu aveam așteptări prea mari. De regulă, capitalele administrative sunt locuri unde politicienii țin discursuri, funcționarii mută hârtii dintr-un birou în altul, iar turiștii fotografiază clădirile în care se desfășoară aceste activități de maximă importanță națională. Numai că Ottawa avea să fie surpriza plăcută a călătoriei noastre canadiene.

Orașul se află în provincia Ontario, pe malul râului Ottawa, chiar la granița cu provincia Quebec. Are aproximativ un milion de locuitori, iar zona metropolitană, împreună cu Gatineau, depășește 1,4 milioane. Este mult mai mic decât Toronto și Montreal, dar administrează o țară de aproape zece milioane de kilometri pătrați, adică de vreo 42 de ori mai mare decât România.

Dacă ar fi să judecăm după suprafața țării, parlamentarii canadieni ar trebui să fie de 42 de ori mai ocupați decât ai noștri. Dar am preferat să nu intru în asemenea comparații, că riscam să ne stricăm vacanța.

Povestea capitalei este însă foarte interesantă. În 1857, regina Victoria a ales Ottawa drept capitală a provinciei unite Canada, pe atunci colonie britanică. Toronto și Montreal erau orașe mult mai importante și fiecare avea argumente serioase pentru a deveni capitală. Numai că rivalitatea dintre ele complica lucrurile, așa că regina a ales Ottawa, un oraș mai mic, situat convenabil între comunitățile anglofone și francofone și mai departe de granița americană.

Cu alte cuvinte, pentru ca Toronto și Montreal să nu se certe, capitala a fost dată altcuiva. O soluție diplomatică de mare rafinament britanic. La noi, probabil s-ar fi înființat o comisie, trei subcomisii și un minister special pentru rezolvarea problemei și problema rămânea în coadă de pește.

Orașul se numea inițial Bytown și era cunoscut mai ales pentru comerțul cu lemn și construirea Canalului Rideau. În 1867, odată cu formarea Confederației Canadiene, Ottawa a devenit capitala noului stat.

Cum venisem totuși în capitala țării, ni s-a părut firesc să începem vizita chiar cu Parlamentul. Așa că prima oprire a fost Parliament Hill, colina pe care se ridică impunătoarele clădiri neogotice ale instituției. Trebuie să recunosc că, măcar la capitolul arhitectură, politicienii canadieni stau foarte bine.

Construcția complexului a început în 1859, dar clădirea centrală originală a fost distrusă de un incendiu în 1916. A fost reconstruită și inaugurată în 1927, anul în care a fost finalizat și celebrul Peace Tower, turnul de aproximativ 92 de metri înălțime.

La momentul vizitei noastre, zona Parlamentului era afectată de ample lucrări de restaurare. Se pare că nici în Canada renovările instituțiilor publice nu se termină peste noapte. Diferența este că aici există speranța că, la final, clădirea va arăta mai bine decât înainte.

În fața Parlamentului ne-am oprit la Flacăra Centenarului, Centennial Flame, inaugurată la 1 ianuarie 1967, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la formarea Confederației Canadiene. Monumentul este o fântână circulară în mijlocul căreia arde o flacără alimentată cu gaz natural. Sau cum s-ar spune pe la noi ard gazul de pomană. Pe margine sunt reprezentate stemele provinciilor și teritoriilor canadiene, alături de anii intrării lor în Confederație.

Combinația dintre foc și apă este spectaculoasă, mai ales că flacăra continuă să ardă chiar și în iernile canadiene, când temperaturile pot coborî mult sub zero grade. Canadienii au reușit să țină aprins un foc în mijlocul apei. O performanță pe care probabil ar invidia-o multe administrații publice, unde uneori nici becurile nu funcționează.

Ne doream să vizităm și interiorul Parlamentului. Eram curioși să vedem cum arată locul unde se iau deciziile pentru a doua cea mai întinsă țară din lume. Poate găseam și vreo explicație pentru faptul că lucrurile par să funcționeze mai bine aici decât în multe alte părți ale lumii. Numai că exact când am vrut să rezervăm biletele, sistemul informatic nu funcționa. Am încercat să rezolvăm problema, dar fără succes. Și uite așa am descoperit un lucru care îi apropie pe canadieni de români și la ei mai cade sistemul exact când ai nevoie de el. Diferența este că în România probabil ni s-ar fi spus să revenim cu un dosar cu șină și o copie după buletin, în timp ce aici am rămas doar cu fotografiile și cu promisiunea unei eventuale vizite viitoare.

Până la urmă, nu am intrat în Parlament, dar am văzut unde lucrează politicienii canadieni. Și dacă stau bine să mă gândesc, nici acasă nu am simțit vreodată nevoia să intru în Parlament ca să-mi dau seama cu ce se ocupă aleșii neamului.

Dezamăgirea a fost însă repede uitată. Am mai admirat clădirile și atmosfera solemnă a locului, apoi ne-am îndreptat spre centrul istoric. Ottawa începea deja să ne placă. Avea un aer britanic evident, cu clădiri elegante din piatră, acoperișuri înalte, biserici neogotice și bulevarde aerisite. Nu te sufocă prin dimensiuni și nici nu încearcă să te impresioneze cu zgârie-nori. Pare un oraș care știe că este important și nu simte nevoia să-ți amintească asta la fiecare intersecție.

În apropierea impunătorului hotel Fairmont Château Laurier, care seamănă mai degrabă cu un castel francez decât cu un hotel, am admirat clădirile istorice ale centrului. Hotelul, deschis în 1912, este unul dintre simbolurile orașului și se potrivește perfect în peisajul elegant al capitalei.

De aici am continuat către ByWard Market, aflat la câteva minute de mers pe jos. Trecerea a fost surprinzătoare. Parcă Ottawa își scosese costumul oficial, își desfăcuse cravata și plecase la o bere. ByWard Market este unul dintre cele mai vechi cartiere ale orașului, piața fiind înființată în 1826 de locotenent-colonelul John By, omul care a coordonat și construirea Canalului Rideau. De atunci, zona a trecut de la comerțul cu produse agricole la restaurante, puburi, cafenele, magazine și terase. Străzile erau animate, cu steaguri canadiene, clădiri colorate și turiști care studiau meniurile cu aceeași concentrare cu care parlamentarii ar trebui să studieze proiectele de lege.

Am trecut pe lângă Heart & Crown, un pub irlandez cu o terasă generoasă, unde atmosfera părea mult mai relaxată decât în sediul Guvernului canadian. Puțin mai departe am întâlnit Château Lafayette, cunoscut drept The Laff, care funcționează din 1849 și se prezintă drept cea mai veche tavernă din Ottawa. M-am gândit că un local care a supraviețuit atâtor generații de politicieni merită tot respectul. Guvernele vin și pleacă, dar setea rămâne.

Plimbarea ne-a purtat apoi pe o stradă pietonală cu asfaltul pictat în culori vii și forme geometrice. Mi s-a părut o idee interesantă, canadienii au transformat asfaltul într-o atracție turistică. La noi, dacă am fotografia fiecare porțiune de asfalt cu forme neobișnuite, am avea material pentru câteva albume.

Tot în zonă am găsit literele uriașe care formează numele OTTAWA, numai bune pentru fotografii. Evident, ne-am oprit și noi. Este una dintre cele mai simple și eficiente metode de promovare turistică, pui numele orașului cu litere mari și turiștii fac singuri publicitatea.

Printre restaurante am descoperit și BeaverTails, unul dintre deserturile canadiene celebre. Numele înseamnă „coadă de castor” , dar din fericire castorii nu au nicio contribuție directă la rețetă. Este un aluat prăjit, întins într-o formă ovală și acoperit cu zahăr, scorțișoară, ciocolată sau alte bunătăți care fac nutriționiștii să-și pună mâinile în cap.

Brandul a apărut în 1978 și a devenit între timp un simbol culinar canadian. Castorul este, de altfel, emblemă națională oficială din 1975. Canadienii îl respectă atât de mult încât i-au dedicat și un desert. Noi avem ursul, dar încă nu am văzut o cofetărie care să vândă „coadă de urs” . Probabil și pentru că ar fi mai complicat de obținut.

După atâta plimbare, am considerat că merităm o pauză la o terasă. O cafea mare, puțină odihnă și câteva minute în care să urmărim agitația din jur. În Canada, cafeaua vine adesea în recipiente atât de generoase încât ai impresia că ai comandat provizii pentru o expediție polară.

Cu bateriile reîncărcate, am părăsit zona restaurantelor și ne-am îndreptat spre Notre-Dame Cathedral Basilica, aflată la câteva minute de mers pe jos, pe Sussex Drive. Agitația teraselor a rămas în urmă, iar în fața noastră au apărut cele două turle argintii ale catedralei.

Notre-Dame este cea mai veche și cea mai mare biserică din Ottawa. Construcția actualului edificiu a început în 1841, iar lucrările s-au desfășurat în mai multe etape. Arhitectura este neogotică, iar cele două turnuri gemene, acoperite cu metal strălucitor, sunt printre reperele capitalei. În 1990, catedrala a fost desemnată sit istoric național al Canadei.

Interiorul este cunoscut pentru bolta albastră presărată cu stele aurii, dar și exteriorul merită admirat. Steagurile canadiene din față completau imaginea, de parcă biserica și statul hotărâseră să apară împreună în fotografia oficială.

Chiar peste drum se află National Gallery of Canada, unul dintre cele mai importante muzee de artă din țară. Clădirea, proiectată de arhitectul Moshe Safdie și inaugurată în 1988, este un amestec modern de sticlă și granit, foarte diferit de arhitectura istorică din jur.

Dar adevărata surpriză ne aștepta în fața muzeului. Un păianjen uriaș, de aproximativ nouă metri înălțime, domina piațeta. Sculptura se numește Maman și aparține artistei franco-americane Louise Bourgeois. Realizată din bronz, oțel inoxidabil și marmură, reprezintă un păianjen femelă care poartă un sac cu ouă. Lucrarea a fost concepută în 1999, iar exemplarul din Ottawa a fost instalat în 2005.

Artista a explicat că păianjenul este un omagiu adus mamei sale, care lucra la restaurarea tapiseriilor. Pentru ea, păianjenul simboliza protecția, răbdarea și priceperea. Pentru mine, sincer, simboliza nevoia urgentă de a chema o firmă de dezinsecție.

Evident, ne-am fotografiat lângă monstru. Nu în fiecare zi întâlnești un păianjen mai înalt decât o casă cu două etaje. Și, dacă așa arată protecția maternă în Canada, prefer să nu cunosc și varianta dedicată soacrei.

După întâlnirea cu păianjenul, am continuat către Major’s Hill Park, aflat în apropiere. Parcul este unul dintre cele mai vechi din Ottawa și oferă priveliști superbe către Parlament, râul Ottawa și orașul Gatineau, situat pe malul opus.

Aleile umbrite, copacii și peluzele perfect întreținute contribuiau la atmosfera britanică a orașului. Totul părea așezat la locul lui, de parcă și frunzele ar fi avut un regulament privind locul în care au voie să cadă. Chiar am avut parte de o plimbare relaxantă prin parc o plimbare care mi-a adus iar aminte de parcurile londoneze.

Printre copaci am descoperit panouri care prezintă istoria capitalei, de la o așezare a tăietorilor de lemne până la centrul politic al unei țări uriașe. Unul dintre ele amintea anul 1857, când regina Victoria a ales Ottawa drept capitală. Mi s-a părut interesant că un oraș atât de important își amintește fără complexe de originile sale modeste. Nu peste tot istoria începe cu palate și regi. Uneori începe cu lemne, noroi și câțiva oameni care construiesc un canal.

Din parc am admirat și panorama asupra râului Ottawa, care separă provinciile Ontario și Quebec. Pe malul opus se întinde Gatineau, unde franceza este limba dominantă. Practic, aici poți trece dintr-o provincie predominant anglofonă într-una francofonă traversând un pod.

Râul Ottawa are aproximativ 1.271 de kilometri lungime și a fost timp de secole o rută comercială importantă, mai întâi pentru populațiile indigene, apoi pentru negustorii de blănuri și industria lemnului.

Priveliștea era foarte frumoasă, cu poduri, clădiri moderne, multă vegetație și Canadian Museum of History, aflat pe malul din Gatineau. Cerul era parțial acoperit de nori, ceea ce accentua și mai mult atmosfera britanică a orașului. Mai lipsea puțină ceață și un domn cu umbrelă care să ne spună că vremea este minunată.

Aici, în Major’s Hill Park, cu priveliștea râului Ottawa și a orașului Gatineau în față, am încheiat prima zi de vizitare a capitalei canadiene. Fusese o zi plină, începută în fața Parlamentului și a Flăcării Centenarului, continuată printre clădirile elegante ale centrului și terasele animate din ByWard Market, apoi cu întâlnirea cu păianjenul uriaș din fața Galeriei Naționale și cu liniștea parcului.

Parcurseserăm destui kilometri încât picioarele să înceapă să protesteze, dar Ottawa ne cucerise deja. Spre deosebire de Toronto și Montreal, aici nu simțeam nevoia să alergăm de la un obiectiv la altul. Orașul avea un ritm mai domol, care ni se potrivea de minune.

Pentru ceilalți, programul turistic al capitalei era aproape încheiat. Eu însă mai aveam o restanță, una pe care nu aveam de gând să o las nerezolvată și anume Muzeul Canadian al Războiului.

Așa că a doua zi, dis-de-dimineață, am pornit singur de la hotel către Canadian War Museum, în timp ce restul grupului avea alte preocupări. Pasiunea mea pentru istorie, și în special pentru tehnica militară, merita câteva ore separate. În plus, după o zi de biserici, parcuri și terase, simțeam nevoia să văd și ceva cu șenile.

Muzeul se află în zona LeBreton Flats, la vest de Parlament, într-o clădire modernă inaugurată în 2005. Arhitectura este neobișnuită, cu mult beton, linii ascuțite și un acoperiș parțial acoperit cu vegetație, sugerând atât distrugerile provocate de război, cât și renașterea de după acesta.

Expozițiile prezintă istoria militară a Canadei, de la conflictele coloniale până la războaiele mondiale și misiunile contemporane. Canadienii au avut o contribuție importantă în ambele războaie mondiale, iar bătălia de la Vimy Ridge din 1917 și debarcarea din Normandia din 1944 ocupă un loc special în memoria lor națională.

Dar pe mine m-a atras în mod deosebit subsolul muzeului, unde se află LeBreton Gallery, o sală impresionantă plină de tehnică militară grea. Tancuri, transportoare blindate, tunuri și tot felul de vehicule militare, unele atât de mari încât te întrebi cum au reușit să le aducă acolo. Probabil că au construit mai întâi muzeul în jurul lor, pentru că altă explicație nu găsesc.

M-am plimbat printre aceste mașinării, admirând dimensiunile și detaliile tehnice. Una este să vezi un tanc la televizor și cu totul altceva să stai lângă el și să realizezi cât de impresionantă, dar și cât de înfricoșătoare poate fi o asemenea construcție. Confortul echipajului nu părea să fi fost o prioritate pentru proiectanți. Probabil că la vremea respectivă nimeni nu întreba dacă vehiculul are climatizare, scaune încălzite sau senzori de parcare.

Totuși, cea mai interesantă experiență nu a fost legată de vreun tanc, ci de un om. Am avut ocazia să conversez cu un veteran canadian care participase la războiul din Afganistan.

Canada a fost implicată militar în Afganistan între 2001 și 2014, iar pentru mulți dintre militarii săi experiența a reprezentat un capitol dificil al vieții. Întâlnirea cu veteranul a dat vizitei o dimensiune mult mai personală. Până atunci privisem războiul prin intermediul exponatelor și fotografiilor. Acum aveam în față un om care îl cunoscuse direct. A fost unul dintre acele momente care îți rămân în memorie mai mult decât o sală întreagă de exponate. Istoria nu mai era doar o înșiruire de date și bătălii, ci avea un chip și o voce.

Am plecat de la muzeu foarte mulțumit că nu renunțasem la vizită. Venisem pentru tancuri și tehnică militară, dar cea mai valoroasă amintire a fost conversația cu veteranul. Și, dacă tot am ajuns singur la muzeu, măcar am avut avantajul că nu m-a grăbit nimeni. Am putut admira fiecare tanc cât am vrut, fără să aud întrebarea pe care o cunosc toți bărbații pasionați de asemenea exponate: dacă nu cumva toate seamănă între ele.

Așa s-a încheiat vizita mea în Ottawa, un oraș de la care nu așteptam prea multe și care, până la urmă, mi-a plăcut cel mai mult dintre cele trei mari orașe canadiene vizitate.

Toronto m-a impresionat prin zgârie-nori, agitație și aerul său american. Montreal m-a cucerit prin atmosfera europeană și farmecul franțuzesc, chiar dacă unele străzi mi-au amintit suspect de mult de București. Ottawa, în schimb, a venit cu eleganța sa britanică, parcuri îngrijite, clădiri istorice și un ritm de viață mult mai relaxat.

Poate tocmai dimensiunile mai reduse au făcut-o atât de atrăgătoare. Nu ne-am simțit copleșiți de aglomerație și nici obligați să alergăm permanent de la un obiectiv la altul. Am avut timp să admirăm arhitectura, să savurăm o cafea la terasă și să ne bucurăm de priveliștile asupra râului. Dintre Toronto, Montreal și Ottawa, aici ne-am simțit cel mai bine.

Mi-a rămas în minte imaginea unei capitale care nu încearcă să impresioneze prin grandoare, ci prin bun-gust și atmosferă. Un fel de Londra în miniatură, dar cu mai mult spațiu, mai puțină aglomerație și un păianjen uriaș în fața muzeului de artă.

Aș reveni cu plăcere, fie și numai pentru a recupera vizita ratată la Parlament. Poate până atunci vor termina renovările și va funcționa și sistemul de rezervări. Evident dacă aș avea mai mult timp aș vizita și Galeriile naționale, dar aș face și o plimbare pe canalul Rideau. Seara în special.

Până la urmă, Ottawa mi-a demonstrat că poți traversa jumătate de lume și să descoperi o capitală cu eleganță britanică, organizare canadiană și câte o mică problemă informatică românească. Măcar aici, când cade sistemul, ai ce vizita până își revine!

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd o versiune cu mai puține reclame
• Ai dori o versiune COMPLET fără reclame? — devino membru afaFanClub -- citește mai mult

Membrii afaFanClub accesează AFA FĂRĂ RECLAME, pentru 8-9 lei/lună!

Cum devin membru afaFC? -- cumperi un abonament pe 6 sau 12 luni.

Detalii despre abonamentele afaFanClub aici

• ABONAMENT afaFC pe 6 LUNI = 59 lei Cumpără afaFC 6 luni
• ABONAMENT afaFC pe 12 LUNI = 100 lei Cumpără afaFC 12 luni

*) Nu uita să completezi, la DATE FACTURARE, username (de exemplu la Adresă)

---

VIZUALIZĂRI: 28 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI