Napoli de la est la vest sau de la gunoaie la grandoare. Partea a II-a - Centrul puterii

TIPĂREȘTE

Dacă centro storico poate (şi trebuie) străbătut la pas, pentru celelalte obiective din Napoli şi împrejurimi veţi fi nevoiţi, de oriunde veţi sta, să apelaţi la transportul public, asta în cazul în care nu vă deplasaţi cu maşina personală, lucru nu tocmai recomandabil din cauza veşnicei şi aparent nerezolvabilei probleme a parcărilor. Dacă totuşi poposiţi motorizaţi în Napoli, poate în cadrul unui circuit prin Italia, căutaţi un hotel cu parcare proprie (multe au parcări subterane), căci posibilitatea de a găsi un loc la liber, pe stradă, este practic exclusă.

Câteva vorbe, aşadar, despre transportul în comun din Napoli. Către şi dinspre Aeroportul Capodichino puteţi lua autobuzul 3S (tarif normal) sau Alibusul (3 euro pentru bilet cumpărat de la tutungerii sau de la ghişeele din staţii, respectiv 4 euro biletul cumpărat de la şofer), care opreşte numai la Piazza Garibaldi (gară) înainte de punctul terminus Piazza Municipio, de vizavi de portul Molo Beverello.

Napoli are două linii de metrou, ambele cu capătul la gara centrală: linia 1 are traseul Universitate, Piazza Dante, Muzeul de Arheologie, după care urcă pe dealul Vòmero; linia 2 circulă spre vest, trecând prin Chiaia, Mergellina şi ajungând în suburbia Pozzuoli. Este planificată o extindere a reţelei de metrou, una din linii urmând să deservească centrul vechi. Lucrările înaintează însă încet din cauza siturilor arheologice care trebuie protejate. Mai trebuie adăugat că în Napoli s-a implementat conceptul „metropolitana dell’arte”, constând din amplasarea în staţiile de metrou a unor opere de artă modernă (sculpturi, lucrări de grafică); am văzut o astfel de realizare impresionantă la staţia Universitate.

Transportul de suprafaţă, la care noi am recurs cel mai des, din dorinţa de a vedea, şi în acest fel, cât mai mult din oraş, cuprinde autobuze şi tramvaie. Harta mijloacelor de transport în comun o puteţi accesa aici. Reţineţi că nu vă puteţi bizui întotdeauna pe afişajul prezent în unele staţii: nouă ni s-a întâmplat ca pe panou să apară că autobuzul cutare va sosi în staţie peste 1:15 minute, pentru ca după câteva zeci de secunde să se afişeze 3:20 minute Încă ceva: un bilet de metrou/autobuz/tramvai/funicular costă 1,30 euro şi e valabil timp de 90 de minute pe orice mijloc de transport; se cumpără de la chioşcurile de bilete, agenţii loto sau tutungerii, nu de la şofer (atenţie, în weekend multe chioşcuri şi tutungerii sunt închise!). Există şi varianta biletului pentru o zi (3,70 euro), care trebuie completat pe spate cu numele şi data naşterii şi pentru care trebuie să aveţi la voi un act de identitate, în caz că vi se cere. Se fac controale – noi am văzut două în săptămâna cât am stat la Napoli.

Pentru a ajunge la Herculanum, Pompei şi pe Coasta Amalfitană (la Sorrento), puteţi luaţi trenul Circumvesuviana de la Stazione Centrale. Napoli are şi două „funiculare”: primul urcă din apropierea centrului istoric (staţiile Centrale, Chiaia şi Montesanto) până la Vòmero; al doilea urcă de la staţia Mergellina până la Posillipo. Din portul Molo Beverello, din apropiere de Piazza Municipio, pleacă regulat curse maritime spre insulele Capri şi Ischia, ca şi spre Sorrento.

Şi acum, că ne-am lămurit cu ce ne putem deplasa, să pornim la drum. Cum încotro? Spre vest, bineînţeles, nu într-acolo tooot tindem de 25 de ani?

Imediat la vest de centrul vechi peisajul urban se schimbă dramatic – senzaţia este că ai pătruns într-un cu totul alt oraş. Pieţe vaste, străzi largi, mărginite de magazine şi cafenele şic, o ambianţă burgheză şi o mare concentraţie de clădiri impozante, în majoritate laice, care de-a lungul timpului i-au găzduit pe reprezentanţii puterii. Nimic asemănător cu labirintul întunecat din centrul istoric.

În partea cea mai de sud a traseului (pe care l-am străbătut în mai multe etape şi zile), pe insula Megaride, legată de uscat printr-un dig, se înalţă celebrul Castel dell’Ovo, un edificiu simbol reprodus în sute de variante pe cărţi poştale, pliante şi alte materiale publicitare. Ştiţi şi voi imaginea, sunt sigură, chiar dacă n-aţi pus piciorul niciodată în Napoli: e luată de pe dealul Posillipo (asta v-o spun eu) şi cuprinde Golful Napoli, castelul şi în fundal Vezuviul. „Oul” din denumire provine de la legenda potrivit căreia poetul Vergiliu, cunoscut şi ca mare magician, ar fi aşezat la temelia construcţiei un ou care, în caz că s-ar fi spart, ar fi declanşat o serie de nenorociri, culminând cu distrugerea oraşului. Cum oul nu s-a spart, astăzi ne putem bucura de priveliştea cu adevărat încântătoare a castelului. Spun privelişte pentru că noi l-am admirat de la distanţă. Câte ceva despre istoria sa am aflat totuşi: pe acest loc grecii din Cuma au fondat nucleul oraşului. În secolul I î. Hr. patricianul roman Lucius Licinius Lucullus („Lucullus mănâncă la Lucullus”) şi-a construit aici un castel, unde ultimul împărat roman, Romulus Augustulus, a fost exilat în 476 d. Hr. Ulterior pe insulă s-a retras o comunitate de călugări iar în secolul al XII-lea regele normand Roger, cuceritorul Neapolelui, a înălţat un palat care i-a servit drept reşedinţă şi fortăreaţă. Aspectul actual al castelului datează din timpul stăpânirii aragoneze, mai precis din secolul al XVI-lea, după ce o mare parte a construcţiei a fost distrusă într-un bombardament naval. Castelul a servit până în 1975 şi drept închisoare şi garnizoană.

De cealaltă parte a digului, pe malul mării, se înşiră restaurante cu terase. Într-adevăr, e o plăcere să iei masa şi să admiri apusul de soare reflectat în zidurile castelului, chiar dacă nota de plată îţi poate sta în gât, aşa cum ni s-a şi întâmplat... Dar noi avem treabă, doar n-am venit la Napoli ca să ne ghiftuim, aşa că vă propun s-o luăm din nou din loc.

Mergând pe Via Santa Lucia şi Via Cesario Console, ajungem într-un alt spaţiu emblematic al Neapolelui: uriaşa Piazza del Plebiscito, care ocupă nu mai puţin de 25.000 de mp. Loc tradiţional de întâlnire pentru manifestaţii culturale sau politice, piaţa a fost amenajată în cadrul marilor proiecte de sistematizare urbană demarate la începutul secolului al XVII-lea odată cu construcţia Palatului Regal, aflat imediat la est. Palazzo Reale, construit în jurul anului 1600 în vederea unei vizite a regelui Filip al III-lea al Spaniei (care n-a mai avut loc), a devenit reşedinţa viceregilor spanioli. De-a lungul timpului clădirea a suferit multe transformări şi actualmete adăposteşte Biblioteca Nazonale Vittorio Emmanuele III, dar faţada foarte lungă (circa 170 m), în stil manierist, a fost conservată. În partea de vest a pieţei se înalţă clădirea imensă, cu cupola rotundă distinctă a bisericii San Francesco di Paola, încadrată de coloane, o replică a Panteonului din Roma şi principalul monument neoclasic al oraşului. A fost comandată de regele Ferdinand I în semn de mulţumire pentru reinstaurarea pe tron a dinastiei Bourbonilor, lucrările desfăşurându-se între 1817-1846.

Din Piazza del Plebiscito se trece în Piazza Trieste e Trento, micuţă şi cochetă, în care se află cafeneaua Gambrinus, frecventată la începutul secolului al XX-lea de intelectualii şi artiştii cei mai renumiţi ai oraşului şi în care am poposit şi noi la un espresso excelent (şi scump!). După care, cotind la dreapta, am dat de Teatro San Carlo, o altă mândrie a locuitorilor Neapolelui. A fost inaugurat în 1737, de ziua regelui Carol al III-lea de Bourbon, al cărui nume îl poartă, însă după incendiul devastator din 1816 a fost refăcut aproape complet. Printre directorii operei s-au numărat Rossini şi Donizetti. Vizavi de această clădire se află un alt edificiu renumit al oraşului: Galleria Umberto I, varianta de sfârşit de secol al XIX-lea a „mallului” actual, construită în stil neorenascentist, din sticlă şi metal, şi asemănătoare cu o altă galerie comercială bine cunoscută, Vittorio Emanuele II din Milano. Superbă este pardosela cu intarsii de marmură. După o partidă de shopping (în cazul în care aveţi suficienţi bani în portofel) sau o cafea şi o prăjitură, în interior puteţi vizita şi o bisericuţă, Santa Brigida, pentru a vedea opere semnate de mari pictori ai secolului al XVII-lea, printre care cupola lui Luca Giordano.

Înainte de ne avânta de aici pe Via Toledo, vom face un mic ocol pentru a admira impunătorul Castel Nuovo. A fost ridicat între 1279-1284 din ordinul lui Carol I de Anjou, care a mutat capitala regatului de la Palermo la Napoli. Castelul se înalţă pe un deal care asigura controlul întregii zone, de la port până spre interior. I se mai spune şi Maschio Angioino. În Piazza Municipio, în centrul căreia se află fortăreaţa, se fac de mai mulţi ani săpături; se pare că s-au descoperit vestigii datând din perioada greacă. Din construcţia originală nu s-au păstrat decât capela, înfăţişarea actuală datând din a doua jumătate a secolului al XV-lea, din perioada aragoneză. Caracteristice sunt cele cinci turnuri cu ziduri groase. Intrarea la castel se face pe o esplanadă lungă, după care urmează două turnuri ce încadrează un arc de triumf. În interior se remarcă Sala dei Baroni, cea mai mare încăpere din palat, un cub aproape perfect cu latura de 28 de metri. Aşa cum aminteam, Cappella Palatina este partea cea mai veche a construcţiei, în care s-au păstrat fragmente din frescele lui Giotto. Între Sala Baronilor şi capelă se află o frumoasă scară spiralată. Castel Nuovo găzduieşte Museo Civico, cu o colecţie remarcabilă de opere de artă.

Să pornim acum pe una dintre cele mai celebre artere ale oraşului, care delimitează la vest cartierul vechi: Via Toledo. Începe din Piazza Trieste e Trento şi se opreşte în partea de nord la Muzeul Naţional de Arheologie, zonă unde capătă denumirea Via E. Pessina. Arteră „nouă” (secolul al XVI-lea) şi dreaptă, debutează pietonal, cu magazine de firme, după care, pe partea stângă apar aşa-numitele Quartieri spagnoli, un labirint de străduţe datând din secolul al XVI-lea (gândite pentru soldaţii spanioli şi familiile acestora) în spatele cărora se înalţă dealul San Martino. Zona, considerată una dintre cele mai „autentice” din Napoli, pare descinsă direct din filmele neorealiste cu Anna Magnani: alei înguste şi abrupte pe care cu mare greutate urcă până şi scuterele, pavaje sparte, bloculeţe de 3-4 etaje cu zugrăveala crăpată, bulendre colorate uscate la vedere şi mai ales steguleţe întinse peste stradă, lucru care m-a pus pe gânduri. Ca şi în cazul Veneţiei, bănuiesc că deşi soarta acestor clădiri poate fi îmbunătăţită, dincolo de eventualele scandaluri legate de atribuirea lucrărilor de renovare există şi interesul păstrării „specificului” local, aducător de venituri serioase, căci mulţi turişti vin aici pentru poze, după care se plimbă pe Via Toledo şi-şi cheltuiesc banii în magazine şi restaurante. În fine... Recunosc, după ce am cotit pe vreo trei străduţe, ca să prindem şi noi ceva din pitorescul locului, la un moment dat am renunţat, copleşiţi de mirosul de igrasie.

Mergând mai departe spre nord pe Via Toledo, care pe această porţiune se numeşte Via Roma, se ajunge la Piazza Dante, un important punct nodal al transportului urban care cuprinde şi o staţie de metrou înfrumuseţată cu lucrări de artă. Carol al III-lea de Bourbon a dorit să ridice aici un monument omagial pentru sine, un arhitect fiind însărcinat să realizeze Foro Carolino. Până la urmă în centrul pieţei a fost înălţată statuia merelui poet Dante iar clădirea semicirculară din spatele său, cu coloane şi statui, reprezintă faţada şcolii Convitto Nazionale Vittorio Emanuele, la parterul căreia şi în ton perfect cu tenta intelectuală a locului se înşiră librării şi tarabe cu cărţi. Alături se află Port’Alba, care a înlocuit în secolul al XVII-lea unul din turnurile care împrejmuia oraşul. Pe o altă latură a pieţei, mărginită de câteva terase (la una din ele ne-am regalat şi noi cu câte o cafea subsemnata), am prins un mic târg de produse alimentare locale bio unde am gustat nişte brânzeturi şi mezeluri de ne-am lins pe degete.

După ce ne-am tras sufletul am pornit spre Museo Archeologico Nazionale, unul dintre cele mai importante de acest gen din lume, care adăposteşte aproape 50% din antichităţile descoperite în Italia. Clădirea dreptunghiulară imensă, la început şcoală de echitaţie, apoi universitate, a fost transformată, după cum am citit, în muzeu în secolul al XVII-lea la ordinul lui Ferdinand al IV-lea de Bourbon, care a dorit să adune într-un singur loc artefactele excavate la Pompei şi Herculanum şi colecţiile familiei Farnese. A devenit muzeu public în 1816. Cum inegalabila Michi ne-a furnizat o descriere excepţional de documentată, mă voi mărgini la câteva impresii personale. Nu am vizitat colecţia de artă neolitică, şi nici pe cea de artă egipteană, dar ne-am oprit la galeria de sculpturi romane, cea mai cuprinzătoare din lume, pentru a admira, printre altele, celebrul „Hercule Farnese”, ca şi la colecţia de geme şi camee, la fel cea mai importantă pe plan mondial. Ceea ce ne-a interesat însă cel mai mult a fost galeria Pompei-Herculanum. O scurtă întoarcere în timp: în 2005, la prima noastră vizită, de o zi şi jumătate, la Napoli, am dedicat o dimineaţă Pompeiului. De-a lungul vremii am avut ocazia să vizitez câteva situri arheologice dar recunosc că Pompeiul mi-a lăsat o impresie de neuitat. M-au impresionat profund străzile, pieţele, termele, forul, templele, amfiteatrul, fântânile şi mai ales casele cu pardoseli de marmură, picturi şi mozaicuri de un bun gust desăvârşit. Am avut senzaţia că totul în jur era viu, doar cufundat într-un somn adânc din care l-am trezit cu intruziunea noastră. Sentimentul meu de dezolare a venit odată cu realizarea faptului că tragedia care i-a îngropat sub lavă pe cei circa 30.000 de locuitori este cea care a păstrat nealterat oraşul, permiţându-ne acum nouă, la două mii de ani distanţă, să-l vizităm. Ce ironie cruntă!

Dar să revin la muzeul din Napoli, unde au fost aduse spre conservare cele mai multe artefacte descoperite la Pompei şi Herculanum. Am făcut (pe furiş) câteva fotografii dar o parte din obiecte mi-au rămas în minte (pentru cât mai mult timp, sper): un serviciu de masă, o sculptură înfăţişând un cap de cal (despre care am citit ulterior că s-a crezut mult timp că ar fi o creaţie a lui Donatello), frescele şi în special mozaicurile care m-au uluit prin fineţea şi atenţia extraordinară acordată detaliilor. În afara celebrului Mozaic al lui Alexandru, descoperit la Casa Faunului din Pompei (unde statuia faunului a fost păstrată in situ), mi-au plăcut mozaicurile delicate, de mai mici dimensiuni, cu porumbei, peşti sau cocoşi. Cât realism, câtă migală şi câtă dragoste pentru frumos! Mai mult decât orice, mai mult decât satisfacţia de a fi îngurgitat cantitatea uriaşă de informaţii cu care te alegi vizitând un muzeu de o asemenea amploare, aici am trăit bucuria de a fi văzut FRUMUSEŢEA artei antice în forma sa pură, de obiect ornamental menit să facă dintr-o casă un ambient plăcut ochiului şi sufletului. O lecţie de viaţă pe care noi, modernii (şi aici mă includ, fără îndoială, şi pe mine), o uităm adesea, prea ocupaţi cu carierele noastre importante sau cu gadgeturile state-of-the art cu care ne jucăm pentru a ne consacra măcar o mică parte din timpul liber creării unui spaţiu de locuit nu numai comod şi funcţional, ci şi primitor.

---

VIZUALIZĂRI: 3066 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI