Napoli de la est la vest sau de la gunoaie la grandoare. Partea a III-a - Panorame, parcuri şi două escapade

TIPĂREȘTE

Vedi Napoli e puoi mori... Nu ştiu cine a zis asta, dar cu siguranţă a avut în vedere panorama ce se deschide de pe colina Posillipo, cu cartierul Vòmero de o parte iar de cealaltă golful Napoli şi Vezuviul în fundal. Este locul de unde Napoli ţi se arată în toată măreţia sa.

Ca să ajungem acolo am luat tramvaiul şi autobuzul şi am mers şi tot mers. Nu ne-am plictisit; după ce am depăşit zona de blocuri, începând de la portul Mergellina, de unde Via Posillipo urcă, priveliştea devine cu adevărat spectaculoasă.

Dacă Piazza Garibaldi este cartierul unde mişună indivizii cu moace dubioase, centro storico înseamnă o călătorie în timp de peste 25 de secole iar pieţele Plebiscito şi Municipio zona „burgheză” a oraşului, aici avem de-a face cu o altă latură a Neapolelui, cea „aristocratică”, elegantă, exclusivistă. Vile luxoase superbe se succed pe drumul şerpuitor iar vizavi, pe malul mării, pe câteva promontorii, se iţesc localuri cu terase cochete sau clădiri impozante, multe din ele în ruină.

Printre acestea Palazzo Donn’Anna, una din aşa-zisele „stânci ale sirenelor” de pe ţărmul Golfului Napoli, unde se spune că sus-numitele făpturi mitologice ar fi fost alungate de pe mare pentru a se fi lăsat învinse într-o bătălie de către meduze. Construit probabil la începutul secolului al XV-lea, palatul a fost moştenit în 1630 de Anna Stigilano, soţia viceregelui Spaniei, care a murit înainte ca lucrările de refacere să fie terminate. Ulterior palatul a trecut prin multe mâini, fiind la un moment dat transformat în hotel şi în cele din urmă a fost abandonat. Silueta sa inconfundabilă a fost însă imortalizată în filme, pliante, vederi etc.

De pe dealul Posillipo am coborât per pedes pe Via Caracciolo şi mai apoi Riviera di Chiaia, două bulevarde largi, mărginite de Parcul Posillipo şi mai apoi de Villa Comunale, cea mai mare grădină publică din oraş. Aţi văzut imagini din Napoli cu nesfârşite spaţii verzi punctate de palmieri, fântâni şi statui? Ei bine, de aici sunt! Villa Comunale a fost creat în secolul al XVIII-lea din iniţiativa Bourbonilor şi este un loc de plimbare preferat al localnicilor.

Din aceeaşi „serie” a panoramelor oraşului face parte şi dealul Vòmero. De la staţia Montesanto se ia „funiculare” (telecabina) şi se ajunge într-unul din cartierele rezidenţiale cele mai linştite şi curate din oraş, după care, cotind pe câteva străzi, dai de aleea în trepte care urcă spre două din obiectivele de top din Napoli: Castel Sant’Elmo şi Mănăstirea San Martino. Castelul a fost construit în timpul domniei dinastiei de Anjou, forma actuală datând însă din secolul al XVI-lea. A fost folosit ca fortăreaţă şi punct de observaţie, garnizoană şi închisoare, iar astăzi este sediul administraţiei locale.

Mulţi localnici şi turişti vin aici mai mult pentru că de pe meterezele străzii în pantă se văd ca în palmă centrul istoric, dar şi suburbiile înverzite şi munţii dominaţi de silueta Vezuviului. Complexul San Martino merită însă, cu siguranţă, o vizită în sine. Istoria acestei mănăstiri începe în 1325, când Carol, duce de Calabria şi fiu al regelui Robert de Anjou, a demarat construcţia unui lăcaş de cult şi mausoleu al familiei. În secolele XVI-XVIII mănăstirea devine cel mai important centru napolitan artistic şi de învăţământ, pentru ca în secolul al XIX-lea să fie transformată în muzeu naţional. Complexul cuprinde o biserică la care au lucrat, printre alţi artişti valoroşi, Luca Giordano; Curtea Mare, din care se deschid panorame spectaculoase; Curtea Procuratorilor; Muzeul Naţional San Martino, cu o colecţie eclectică de artă decorativă. Locul cel mai plăcut din întreg ansamblul este însă, după părerea mea, grădina interioară suspendată deasupra golfului, din care s-au păstrat terasele superioare, care oferă, şi ele, privelişti minunate.

Şi dacă tot am menţionat grădinile, vă invit să mă însoţiţi într-un alt loc răcoros şi plin de verdeaţă: La Floridiana, o vilă şi un parc situate tot pe Vòmero. Am ajuns aici luând din nou telecabina, de data aceasta de la Piazza Amedeo, o zonă rezidenţială elegantă, cu blocuri cochete şi multe restaurante, baruri şi cluburi de noapte, având în spate colina înverzită. Ieşind din staţia de metrou, ne-am aşezat şi noi la o măsuţă pentru a bea o cafea şi a privi trecătorii: strada era plină de liceeni simpatici ieşiţi de la o şcoală din apropiere.

Revenind la numele „Floridiana”, acesta derivă de la cel al Luciei Migliaccio, ducesă de Floridia, care s-a căsătorit cu Ferdinand al IV-lea de Bourbon în perioada de exil din timpul ocupaţiei napoleoniene. Cum Lucia avea rang inferior, şi prin urmare nu putea purta titlul de regină şi nu avea drept de proprietate asupra averii soţului, după reinstalarea pe tron a lui Ferdinand s-a pus problema reşedinţei sale, astfel încât suveranul a cumpărat un castel din secolul al XVII-lea de pe dealul Vòmero pe care l-a dăruit soţiei. Villa Floridiana adăposteşte în prezent Muzeul Naţional de Ceramică Duca di Martina (pe care nu l-am vizitat) şi este înconjurat de un parc cu alei umbroase, un refugiu plăcut în zilele caniculare.

Din cele şapte zile de sejur în Napoli, două le-am consacrat unor mici escapade.

Prima a fost la Positano. Despre Coasta Amalfitană citiserăm mult, dar mai ales ni se împuiase capul: o mulţime de prieteni lăudaseră cu înfocare drumul şi ne aşteptam la panorame frumoase. N-am fost dezamăgiţi. Probleme am avut însă cu transportul, căci de la Napoli nu se ajunge direct la Positano sau Amalfi. A trebuit să luăm mai întâi Circumvesuviana până la Sorrento. Toate bune şi frumoase, dar deşi eram la începutul lui mai, trenul era plin de turişti care voiau să viziteze Pompeiul sau Herculanum, aşa că vreo jumătate de oră am stat în picioare. Circumvesuviana nu are compartimente, vagoanele sunt ca cele de metrou, deci nu am fost nevoiţi să ne înghesuim pe un culoar strâmt, dar oricum a fost o experienţă neplăcută.

În fine, ajungem la Sorrento, de unde urma să luăm autobuzul companiei de transport SITA, singura care deserveşte Coasta Amalfitană. Staţia chiar în faţa gării, numai că nu era de fapt nicio staţie. Cu capul în soare (am avut ghinionul să prindem o zi foarte caldă), am stat la coadă o oră la o măsuţă pliantă (!!!) unde se vindeau biletele. Şi, ca să fie tacâmul complet, nici în autobuz (autocar) n-am avut loc. Am admirat prin urmare de la „înălţime” şoseaua îngustă (pe unele porţiuni, dacă se întâlneau două vehicule mari, unul din ele trebuia să dea în marşarier ca să-i facă loc celuilalt), flancată de o parte de munte şi de cealaltă parte de ţărmul abrupt care coboară în mare.

Între timp cârcotaşa din mine mormăia în barbă cu gândul la Coasta de Azur şi la cele trei „cornişe” care, spre deosebire de „costiţa” aia amalfitană, merg în paralel, aşa că poţi alege între „haute corniche”, adică autostrada situată spre culmea muntelui, unde poţi rula cu viteză dar fără a vedea marea; „moyenne corniche”, care taie muntele cam pe la jumătate şi oferă privelişti superbe ale Mediteranei; şi „basse corniche”, care şerpuieşte pe mal, traversând staţiunile şi sătucele. Ştiu, ştiu, e o comparaţie deplasată, fiecare colţişor de lume are specificul său, propria frumuseţe ş.a.m.d., dar parcă ţărmul francez are un „je ne sais quoi” aparte, plus că-i dă vizitatorului posibilitatea să opteze între variante de parcurgere a traseului.

Şi ca să împing cârcoteala la extrem, m-am întrebat de ce italienii (altfel mari maeştri la sfredelit munţii) nu au construit tuneluri şi o autostradă pe Coasta Amalfitană. Răspuns posibil: ca să-i oblige pe turişti să treacă pe lângă Positano şi Amalfi, să oprească acolo, pentru că văzându-le nu vor putea rezista tentaţiei, şi să-şi cheltuiască banii pe tot felul de fleacuri scumpe. Al doilea răspuns, la fel de plauzibil: pentru ca turiştii naivi, aşa ca mine, să ţină minte întâmplarea şi la întoarcerea acasă să scrie pe saituri, forumuri şi bloguri articole de genul: „Dom’le, şoseaua de pe Coasta Amalfitană e aşa de îngustă, încât dacă se întâlnesc două autocare, unul trebuie să dea înapoi ca să-i facă loc celuilalt... ”

Cu chiu, cu vai am ajuns la Positano. Şi recunosc, când am văzut străzile care coboară în trepte şi mai ales după ce am băut o bere la prima terasă de care am dat cu ochii, iritarea mi-a trecut brusc. E frumos tare Positano ăsta: vilişoare şi hoteluri elegante, zugrăvite în nuanţe pastel, cu arcadele îndreptate spre mare, magazine cu suvenire, englezi şi olandezi cât cuprinde, adică semn că vara e pe aproape, atmosferă relaxată. Un loc de vis, ce mai! Am trecut de biserica dell’Assunta şi imediat am ajuns la plaja cu nisip negru vulcanic, şi aici mi s-a pus pata.

Toate ca toate, dar în privinţa plajelor nu mă poţi clinti, sunt mai încăpăţânată ca un catâr: dacă nisipul nu e fin şi auriu, adio! Am privit deci marea de pe trotuar, mai precis de sub copertina unui bar, fără să-mi bag picioarele în apă, am pierdut vremea cu graţie, uitându-ne gânditori în zare, după care am făcut stânga împrejur şi am revenit la Napoli pe acelaşi drum, însă de data acesta în poziţia şezând.

Mi-am luat revanşa cu scăldarea tălpilor în mare la Capri. Cu hydrofoilul de la Molo Beverello din Napoli am ajuns în circa o jumătate de oră la Marina Grande, de unde am dat o fugă la plajă – pietre, pietre şi iar pietre. Ce să-i faci?!! M-am cocoţat şi eu cum am putut şi mi-am vârât degeţelele de la picioare în apă, că doar nu era să plec din Golful Napoli fără să las marea să mă gâdile niţel.

După care, înviorată, mi-am recuperat soţul, care chicotea în sinea lui pe mal, am luat telecabina şi am urcat până la piazzetta centrală. Imediat la ieşirea din telecabină, de pe platformă se deschid panorame care îţi taie pur şi simplu răsuflarea. Insula, cu nelipsitele conace elegante şi cu aleile întrerupte din loc în loc de petice de verdeaţă, ţi se aşterne în faţa ochilor în toată splendoarea ei divină, altă imagine de carte poştală ilustrată.

Piazzetta – aşa după cum mă aşteptam – ticsită de consumatori de cafea, bere, vin, îngheţată, toţi fercheşi nevoie mare, raşi, tunşi şi frezaţi sau coafaţi (coafate) după ultima modă, aşa cum se cuvine unor vizitatori de clasă. Şi stând la masă, hidratându-ne şi trăgând cu ochiul la ceilalţi meseni, ne-a apucat aşa, o leneee, da’ ce lene! Temperatura era superplăcută, vreo douăzeci de grade şi un pic, bătea şi un vânticel răcoros, cafeaua şi prăjitura consumate îmi căzuseră bine la stomac şi ce mai! , totul îmbia mai degrabă la somn.

Ştiţi probabil şi voi cum e când dintr-o dată îţi vine să te întrebi: la urma urmei sunt în vacanţă, de ce să plec eu din locul ăsta, unde mă simt aşa de bine, ca să hălăduiesc de colo-colo şi să-mi forţez picioarele obosite?!! Mda, poate că voi n-aţi trăit asemenea clipe de slăbiciune; forţoşi şi „determinaţi” (Doamne, ce mult urăsc cuvântul ăsta, atât de des vehiculat mai nou), cum vă ştiu de pe AFA, îmi închipui că nu pregetaţi niciodată.

Ei bine, de data asta eu am comis-o. Presupun că statul ăla în picioare de cu o zi înainte, când cu excursia la Positano, a fost cel care m-a dat gata, atingându-mă la punctul sensibil, adică la discopatie; asta ca să-mi găsesc o scuză... Şi deşi mă înarmasem cu o hartă şi cu documentaţia necesară şi-mi propusesem să văd măcar Vila şi biserica San Michele din Anacapri, ne-am mulţumit să intrăm la San Stefano, că tot era acolo, în piazzetta, şi cam atât... Citind impresiile postate de curând de amero, acum chiar că regret.

Buuun, asta a fost...

După lâncezeala din piazzetta am pornit la vale, trecând de magazinele de firmă cu produse ochioase foc şi scumpe şi la un moment dat am zărit un indicator „rută turistică”. Am hotărât să urmăm acest traseu şi cred că am fost câştigaţi: am avut astfel ocazia să vedem vile ale căror nume pitoreşti („libelula”, „salamandra” etc.) sunt inscripţionate pe plăcuţe de ceramică prinse de porţi, verande cu fotolii din răchită care îşi aşteptau proprietarii, curţi cu gazoane impecabile, răsaduri de flori multicolore şi tufişuri parcă tunse cu forfecuţa de unghii.

Şi reveniţi în port, am hotărât să mergem la Grota Albastră, pentru ca subsemnata să-şi îndeplinească unul din acele capricii inexplicabile pe care mai toată lumea le are măcar din când în când. Cum? Vouă nu se întâmplă? Mă rog... Ne-am urcat într-un vaporaş motorizat din care, după câteva minute, în imediata apropiere a grotei, am fost debarcaţi şi mutaţi pe bărcuţe manevrate de vâslaşi profesionişti, cu care urma să pătrundem în peşteră. Pe bărcuţe se înghesuiau câte 3-4 oameni, dar nouă (soţului şi mie), fiind mai voluminoşi, ne-a fost rezervată o barcă întreagă. La coborârea de pe vaporaş în bărcuţă soţul a avut un moment de cumpănă (la propriu!), cât p’aci să cadă în apă. De pe bărcuţa alăturată, mai multe japoneze, cred că erau şase, câte două la suta de kilograme, filmau de zor. A doua zi ne aşteptam să ne vedem postaţi pe Youtube, dar n-a fost să fie, am ratat şansa de a ajunge vedete în mediul virtual!

În bărcuţă ni s-a ordonat să ne întindem pe spate, ca să nu dăm cu capul de tavan. Şi am intrat în grotă. Confirm, apa e pe bune albastră-albastră! Am făcut şi câteva poze, care, evident, n-au ieşit bine. Turul în grotă a durat vreo trei minute, apoi ne-am urcat pe vaporaş şi am fost aduşi înapoi în port. Distracţia ne-a costat 25 de euro pe cap de turist înfierbântat, dar se cheamă că mi-am făcut damblaua, nu?

Reveniţi pe uscat, am dat un tur pe la prăvăliile de vizavi de port, de unde am achiziţionat suvenirele obligatorii, apoi am găsit o terasă ceva mai retrasă şi umbroasă, dar cu vedere la mare şi pustie (trecuse ora mesei). Şi la o îngheţată (eu) şi 1-2 beri (consortul), am tras concluziile întregului sejur, aceea fiind ziua de dinaintea întoarcerii acasă. Vi le împărtăşesc cu dragă inimă şi vouă.

Ne-am întrebat (şi vă întreb) de ce are Napoli o reputaţie proastă. Să fie din cauza gunoaielor? Sigur, în zona Pieţei Garibaldi, unde-şi fac veacul negustorii ambulanţi de diverse naţionalităţi, asta e o problemă. Dar cea mai mare mizerie pe care am văzut-o la viaţa mea a fost la Paris. Da-da, la PARIS, la Gare du Nord. Am locuit în apropiere într-un sejur, cu o rezervare făcută cu numai trei zile înaintea plecării, chestie total atipică pentru mine, dar au existat nişte circumstanţe speciale. Mai mare densitate de gunoaie, de drogaţi şi de alcoolici nu am văzut nicăieri. Şi poliţiştii care patrulează cu sârg zona (ştiu ei ce ştiu) vegheau cu ochi de vultur ca nu cumva să-mi arunc chiştocul ţigării pe jos, şi nu în coş, în timp ce alături doi beţivi se luaseră la bătaie şi un drogat se ţinea de câinele lui ca să nu cadă, fără ca „les flics” să mişte un deget...

Asta nu înseamnă că Parisul nu e minunat; eu îl iubesc din tot sufletul. Sau că Napoli ar fi în întregime un oraş mizer; are cartiere şi cartiere. Dar poate că reputaţia de fief al Mafiei şi al hoţilor de buzunar e de vină? Nu ştiu ce să zic: presupun că mafioţii n-au treabă cu turiştii, iar hoţi de buzunare, slavă Domnului, găseşti pretutindeni. Pe un amic de-al nostru l-au tâlhărit la Barcelona în faţa unui hotel de patru stele de pe Ramblas, pentru că s-a întins la „un pahar de vorbă” până la ora 3 noaptea. În timp ce nouă ni s-a întâmplat să ne întoarcem după lăsarea serii acasă, pe străduţa noastră locuită de minorităţi etnice cu aspect dubios, fără să păţim nimic.

Aşa cum spuneam şi în primul articol din acestă serie, Napoli mi s-a părut un oraş complicat şi neunitar. Probabil că tocmai această latură a sa eclectică îi derutează pe mulţi vizitatori: dacă nu apuci să vezi decât Piazza Garibaldi şi un pic din centro storico, ai impresia că tot oraşul e o înghesuială de străzi cu clădiri insalubre şi mirosuri înţepătoare. Şi pierzi din vedere panoramele de pe Posillipo sau de la Castel Sant’Elmo, cu care puţine aşezări din lumea asta se pot lăuda. Sau plimbarea pe Via Toledo, castelele şi Muzeul de Arheologie. Sau... of, sunt atât de multe locuri de văzut.

Pe unele, ca de pildă palatul regal şi muzeul Capodimonte, le-am sărit şi noi. După cum „am ratat” şi alte obiective importante din împrejurimi: insula Ischia; situl arheologic de la Paestum, cu cele trei temple cel mai bine conservate din lume (deşi la fel se spune şi despre Valea Templelor din Sicilia, care, pot să depun mărturie, este cu adevărat impresionantă); Vietri sul Mare, un important centru al ceramicii; palatul regal de la Caserta, supranumit „Versailles-ul Italiei”; Amalfi şi celelalte staţiuni de pe coastă.

Scopul cu care plecaserăm la drum fusese însă atins: mai buna cunoaştere a Neapolelui, oraş vizitat anterior pe fugă. Dincolo de „must see-uri”, am avut şi suficiente ocazii de a ne întreţine cu locuitorii, care ni s-au părut oameni amabili şi binevoitori, deşi nu atât de gureşi pe cât le-a mers buhul. Probabil că legendara lor vorbărie e mai degrabă un clişeu simpatic, menit să atragă turiştii, după cum n-am sesizat nici semne ale proverbialei lor voioşii. Napolitanii sunt oameni ca toţi oamenii, merg la serviciu sau la şcoală, fac cumpărături, în weekend se plimbă prin parcuri...

Iar Napoli e un oraş mare şi cu un ritm de muncă trepidant. N-ai să vezi îndrăgostiţi cântând canţonete pe sub balcoane (asta se întâmplă, bănuiesc eu, numai în filme). Într-un oraş mare, cine cântă pe stradă în afară de artiştii stradali (am văzut câţiva în centrul istoric)? Sau de lăutarii de la cârciumi? Am „bifat” şi experienţa asta, beneficiind de prestaţia unor gitani de-ai lor la un local mai cu dichis de lângă Castel dell’Ovo, aşa că mă pot declara mulţumită. Ca turişti am fost bine trataţi pe oriunde am umblat, şi asta cred că spune totul.

După aceste concluzii, trase în tihnă pe terasă, ne-am luat la revedere de la insulă. Capri, c’est fini!

Şi am revenit în infama Piazza Garibaldi, de unde în ziua următoare ne-am îmbarcat în avion şi ne-am întors pe plaiurile dâmboviţene.

Arrivederci, Napoli! Te-am văzut, te-am plăcut, de acum se cheamă că pot să mor liniştită...

---

VIZUALIZĂRI: 3071 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI