Montréalul,  un oraș european rătăcit în America

TIPĂREȘTE

După Toronto, Montréal a venit ca o schimbare de decor. Și nu una discretă, ci de parcă cineva ar fi schimbat continentul în timp ce noi eram ocupați să admirăm peisajul. Toronto mi se păruse un oraș tipic nord-american, cu zgârie-nori, bulevarde largi, clădiri moderne, cartiere întinse și acea atmosferă de metropolă în care totul pare construit pentru oameni grăbiți, mașini mari și afaceri și mai mari. Un fel de New York canadian, ceva mai cuminte și mai politicos.

Montréal, în schimb, părea că a luat un oraș european, l-a mutat peste Atlantic și l-a lăsat să se descurce singur printre americani. Aici franceza se auzea peste tot, clădirile vechi aveau personalitate, străzile păstrau ceva din farmecul Europei, iar cafenelele și restaurantele te îmbiau să încetinești ritmul. După Toronto, unde aveam senzația că trebuie să mă uit permanent în sus, la Montréal am început să mă uit și în jur.

Dar mai ales în jos. La asfalt. Pentru că primul lucru care m-a surprins la Montréal n-a fost arhitectura, limba franceză sau vreo catedrală impresionantă, ci starea drumurilor. Sincer, după ce auzisem atâtea despre infrastructura canadiană, mă așteptam la șosele pe care să poți pune un pahar cu apă pe bord fără să verși o picătură. Realitatea era ceva mai apropiată de anumite drumuri românești pe care le cunosc foarte bine. Gropi, denivelări, petice de asfalt și lucrări care păreau să facă parte permanent din peisaj. Probabil iernile lungi, înghețul și dezghețul au partea lor de vină, dar eu am început să bănuiesc că Montréalul păstrează legătura cu Europa inclusiv prin infrastructură. Măcar aici nu mai aveam motive să ne simțim departe de casă!

Aveam însă un avantaj important: pe Dorin, prietenul nostru româno-canadian, care cunoștea orașul mult mai bine decât orice ghid turistic. Pentru el, Montréalul nu era doar o colecție de obiective de bifat, ci orașul în care mai fusese de multe ori, îl știa cu locurile lui frumoase, poveștile lui și, evident, gropile lui. Așa că ne-am lăsat conduși printr-un oraș care, în numai o zi, avea să ne arate cât de diferite pot fi două metropole canadiene.

Montréal se află pe o insulă de pe fluviul Saint Lawrence, în provincia Québec, și este al doilea oraș ca populație din Canada. A fost fondat de francezi în 1642, sub numele de Ville-Marie, iar moștenirea franceză nu este aici doar o amintire din manualele de istorie. Este prezentă în limbă, în arhitectură, în gastronomie și în felul în care orașul își trăiește viața.

Dacă Toronto pare să privească permanent spre Statele Unite, Montréalul are încă un ochi îndreptat spre Paris.

Prima noastră oprire a fost la o biserică pe care, probabil, mulți turiști grăbiți ar trece-o cu vederea, preocupați să ajungă la mult mai celebra Notre-Dame. Noi am intrat însă în Chapelle Notre-Dame-de-Bon-Secours, aflată în apropierea vechiului port, pe Rue Saint-Paul.

Din exterior, biserica nu părea să concureze cu marile catedrale ale lumii. O construcție din piatră cenușie, cu trei turnuri, o statuie aurită a Fecioarei Maria deasupra intrării și niște uși roșii care îi dădeau un aer aparte. Soarele bătea chiar din spatele turnului central, de parcă cineva de sus se ocupase personal de iluminatul pentru fotografii.

Înăuntru am descoperit însă un loc mult mai interesant decât lăsa să se întrevadă fațada. Altarul alb, bogat ornamentat, tabloul mare al Fecioarei Maria, îngerii, statuile și bolta decorată în nuanțe calde creau o atmosferă intimă, aproape familială. Nu era genul de biserică în care dimensiunile te copleșesc, ci una în care începi să observi detaliile.

Povestea ei este strâns legată de începuturile Montréalului. Prima capelă a apărut aici în secolul al XVII-lea, la inițiativa Margueritei Bourgeoys, una dintre figurile importante ale istoriei religioase a orașului. După ce vechea construcție a fost distrusă de un incendiu, actuala biserică a fost ridicată între 1771 și 1773.

Dar ceea ce mi s-a părut cel mai interesant a fost legătura ei cu marinarii. În perioada în care portul Montréalului devenise un important centru comercial, marinarii veneau aici să se roage înainte de plecare sau să mulțumească pentru întoarcerea cu bine. De aici și numele de Capela Marinarilor. Machetele de corăbii suspendate în interior amintesc și astăzi de această tradiție.

Mi-am imaginat pentru o clipă cum arăta Montréalul acum două sute de ani, cu vasele acostate pe fluviul Saint Lawrence, marinarii coborând pe străzile pietruite și această mică biserică oferindu-le puțină liniște înainte de a porni din nou pe ape.

Eu, care ajunsesem aici cu avionul și mă deplasam cu mașina, aveam probleme ceva mai modeste. Nu mă temeam de furtunile Atlanticului, ci de următoarea groapă din asfaltul montréalului. Fiecare epocă are pericolele ei.

După această primă întâlnire cu istoria religioasă a orașului, ne-am îndreptat spre adevărata vedetă a Montréalului: Bazilica Notre-Dame. Din exterior, clădirea impune respect prin cele două turnuri masive și fațada neogotică din piatră cenușie. Se află în Place d’Armes, una dintre piețele istorice ale orașului, înconjurată de clădiri care povestesc diferite epoci ale Montréalului. Dar adevărata surpriză este în interior. După ce am astat la coadă și am plătit și o taxă de acces destul de consistentă am intrat și, pentru câteva clipe, am uitat complet de agitația orașului.

Albastrul intens al bolților, stelele aurii, sculpturile elaborate, vitraliile și altarul spectaculos transformă interiorul într-un decor aproape ireal. Nu este genul de biserică în care intri, faci două fotografii și pleci. Te obligă să te oprești, să privești în sus și să te întrebi câtă răbdare au avut oamenii care au realizat asemenea detalii. Actuala bazilică a fost construită în secolul al XIX-lea, iar interiorul ei este unul dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut în Canada.

Notre-Dame are și o legătură cu Céline Dion, pentru că aici s-a căsătorit în 1994 cu René Angélil. Tot aici a avut loc și ceremonia funerară a soțului ei, în 2016. Începusem să observ că, în Montréal, de Céline Dion dai aproape la fel de des ca de limba franceză. Iar după vizita la Schwartz’s, restaurantul celebru în care cântăreața a investit alături de soțul ei și alți parteneri, aveam deja impresia că îi urmăream traseul prin oraș fără să ne fi propus. Din fericire, nu trebuia să stăm la coadă pentru un autograf.

După Notre-Dame, ne-am continuat plimbarea prin centrul vechi, Vieux-Montréal, zona care mi-a plăcut cel mai mult tocmai pentru că nu semăna aproape deloc cu imaginea obișnuită a Americii de Nord. Străzi pavate, clădiri istorice din piatră, fațade elegante, mici magazine, terase și restaurante, toate alcătuiau un decor care mă ducea mai degrabă cu gândul la Franța decât la Canada. În unele locuri aveam senzația că mă plimb printr-un oraș european în care cineva schimbase doar numerele de înmatriculare ale mașinilor. Evident ne-am oprit și aici pentru a bea o cafea, doar era o frumoasă zi de vară.

Am ajuns și în zona vechiului port, Vieux-Port, unde Montréalul își amintește de începuturile sale comerciale. Fluviul Saint Lawrence a avut un rol esențial în dezvoltarea orașului, fiind una dintre marile căi de transport ale continentului. Pe aici au circulat mărfuri, oameni și idei, iar micul așezământ francez s-a transformat treptat într-unul dintre cele mai importante centre economice ale Canadei. Astăzi, fostele zone portuare au devenit spații de promenadă și agrement, iar orașul a reușit să păstreze destul din atmosfera veche fără să transforme totul într-un muzeu în aer liber.

Mi-a plăcut contrastul dintre clădirile istorice și construcțiile moderne care apăreau din când în când în fundal. Montréalul nu este un oraș rămas blocat în trecut. Dimpotrivă, pare să se distreze combinând epoci și stiluri arhitecturale care, teoretic, n-ar avea prea multe lucruri în comun.

Și tocmai când credeam că încep să-i înțeleg arhitectura, au apărut cuburile. Nu cubism în sensul tablourilor lui Picasso, ci blocuri de locuințe alcătuite parcă din cutii de beton așezate unele peste altele de un copil foarte talentat, dar care refuzase să citească instrucțiunile de montaj. Era celebrul Habitat 67, unul dintre cele mai neobișnuite ansambluri rezidențiale pe care le-am întâlnit. Privindu-l, primul meu gând a fost că arhitectul avusese la dispoziție foarte multe cuburi și foarte puțină răbdare să le alinieze. Dar aparențele înșală.

În spatele acestei construcții se află o idee arhitecturală îndrăzneață, concepută de Moshe Safdie pentru Expoziția Universală din 1967. Ansamblul urmărea să combine avantajele locuințelor individuale, precum lumina, spațiul exterior și intimitatea, cu densitatea unui bloc urban. Rezultatul seamănă cu un uriaș joc de Lego din beton, numai că unul devenit celebru în întreaga lume.

După atâtea biserici, clădiri istorice și cuburi suprapuse, Montréalul ne-a rezervat o altă surpriză. Bine, normal tot cu ajutorul lui Dorin și al Laurei soția lui. Una aflată la înălțime. Oratoriul Saint-Joseph de pe Mont Royal.

Oratoriul Saint-Joseph este una dintre acele construcții care te fac să te simți mic înainte să intri înăuntru. Ridicat pe versantul muntelui Mont Royal, domină împrejurimile cu o cupolă uriașă, vizibilă de la mare distanță. Dacă Notre-Dame impresionează prin bogăția ornamentelor, Saint-Joseph te cucerește prin dimensiuni și monumentalitate.

Povestea locului a început modest, în 1904, când fratele André, un călugăr cunoscut pentru credința sa și pentru vindecările miraculoase care îi erau atribuite, a construit aici o mică capelă dedicată Sfântului Iosif. Numărul pelerinilor a crescut, capela a devenit neîncăpătoare, iar în timp a apărut complexul impresionant de astăzi.

Construcția marii bazilici a început în 1924 și a fost finalizată în 1966. Fratele André n-a mai apucat să o vadă terminată, dar a rămas personajul central al locului. A fost canonizat în 2010, iar mormântul său se află în complexul religios.

Când am văzut scările monumentale care urcă spre oratoriu, am înțeles că aici credința poate fi însoțită și de puțin efort fizic. Sunt sute de trepte, iar unii pelerini le urcă în genunchi, ca semn de devoțiune. Eu am preferat o abordare ceva mai turistică. Îmi respect credința, dar îmi respect și genunchii, mai ales după o zi de plimbare prin Montréal.

Interiorul bazilicii este surprinzător de sobru în comparație cu Notre-Dame. Spațiul este uriaș, liniile arhitecturale sunt mai simple, iar atmosfera te îndeamnă la liniște și reculegere. Am avut senzația că cele două mari biserici ale Montréalului se completează perfect: una impresionează prin culoare și detaliu, cealaltă prin spațiu și măreție. Iar de sus, orașul se desfășoară în fața ochilor, oferind o altă perspectivă asupra metropolei pe care o descoperiserăm la nivelul străzii.

Seara ne-am întors în centru vechi unde ne-am întâlnit cu vechi prieteni din tinerețe, Aurora și Daniel, pe care nu-i mai văzusem de mulți ani și care s-au bucurat tare de revedere la mai multe beri reci. Surpriza serii a fost când soția mea s-a ridicat deodată de la masă intempestiv și a început să danseze. Ce s-a întâmplat a înnebunit lulul? Nu doar apăruse un celebru influencer prin zonă, atât de celebru că nimeni de la masă nu auzise de el. Era vorba de Ed People un tip care colindă prin toată lumea și vrea să învețe de la localnici dansurile lor tradiționale. Super haios tipul. Ce n-am înțeles eu a fost care este dansul tradițional al canadienilor. Sper că nu tot pe muzica lui Celine Dion.

 Dar să revenim! Așa s-a încheiat pentru noi o zi plină în acest oraș. Mi-am dat seama atunci că Montréalul este mult mai complex decât îmi imaginasem. Într-o singură zi trecuserăm de la atmosfera europeană a centrului vechi la arhitectura aproape futuristă a Habitat 67, de la splendoarea neogotică a Notre-Dame la monumentalitatea Oratoriului Saint-Joseph. Și, printre toate acestea, ne strecuraserăm pe drumuri care continuau să-mi amintească de România. Până la urmă, poate că acesta este farmecul Montréalului. Nu încearcă să semene perfect cu nimeni.

Este francez prin limbă și cultură, nord-american prin dimensiuni și ritm, european prin multe dintre străzile sale și absolut canadian prin felul în care toate aceste influențe conviețuiesc.

Dacă Toronto mi s-a părut un oraș construit să impresioneze, Montréalul mi s-a părut un oraș construit să fie trăit. Toronto are zgârie-nori, Montréal are povești. Toronto te face să ridici capul, Montréal te face să încetinești pasul. Și, ca să fiu răutăcios până la capăt, Toronto îți arată cât de sus pot construi canadienii, iar Montréal îți arată cât de adânci pot deveni gropile lor.

Am plecat cu sentimentul că o singură zi fusese prea puțin. Montréalul merită descoperit fără grabă, cu timp pentru străduțele vechi, cafenele, biserici și pentru acele locuri pe care nu le găsești neapărat în primele zece recomandări ale unui ghid turistic. Iar dacă ai și un prieten ca Dorin, care să-ți arate orașul dincolo de obiectivele obligatorii, experiența devine cu atât mai plăcută.

La final, mi-am amintit de o glumă care circulă pe seama drumurilor din Québec, pe care aș adapta-o astfel: -Un turist întreabă de ce sunt atât de multe gropi pe străzile Montréalului?

Răspunsul este simplu: canadienii nu au gropi în asfalt, au piscine care încă n-au primit autorizație de funcționare!

Iar eu am tras concluzia că Montréalul chiar este un oraș european. Are catedrale superbe, arhitectură veche, restaurante franțuzești și drumuri care te fac să te gândești cu nostalgie la România.

Vive le Québec! Și trăiască suspensiile mașinilor!

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd o versiune cu mai puține reclame
• Ai dori o versiune COMPLET fără reclame? — devino membru afaFanClub -- citește mai mult

Membrii afaFanClub accesează AFA FĂRĂ RECLAME, pentru 8-9 lei/lună!

Cum devin membru afaFC? -- cumperi un abonament pe 6 sau 12 luni.

Detalii despre abonamentele afaFanClub aici

• ABONAMENT afaFC pe 6 LUNI = 59 lei Cumpără afaFC 6 luni
• ABONAMENT afaFC pe 12 LUNI = 100 lei Cumpără afaFC 12 luni

*) Nu uita să completezi, la DATE FACTURARE, username (de exemplu la Adresă)

---

VIZUALIZĂRI: 28 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI