Rafinament şi opulenţă, pe scurt: Monte-Carlo / Monaco

TIPĂREȘTE

Dacă ai ajuns la Nisa, cum să nu-ţi doreşti să vezi şi Monte-Carlo/Monaco, aflat la „o aruncătură de băţ”?! (a se citi 18 km) Aceasta a fost întrebarea retorică pe care ne-am pus-o încă din primul moment al conturării potenţialului program al minivacanţei pe Coasta de Azur şi am rezervat de îndată aproape o zi pentru a vizita micul principat. Aveam doar îndoiala că poate vremea nu ne va ajuta, caz în care urma să reconfigurăm traseul. Dar, am fost destul de norocoşi să prindem un cer senin cu soare strălucitor, cu uşoare urme de nori, aşa încât planurile noastre s-au materializat întru totul.

Am pornit spre Monaco în cea de-a doua zi a minivacanţei, imediat după micul-dejun, deplasându-ne de la hotel Azuréa per-pedes până în piaţa Garibaldi, de unde am luat autobuzul 100 ce face traseul către Menton prin La Basse Corniche, adică şoseaua aflată la nivelul cel mai jos faţă de mare. Ca paranteză, mai sunt încă două şosele care străbat această distanţă, situate la înălţimi diferite: La Moyenne Corniche- la altitudine medie- şi La Grande Corniche, cea mai de sus, evident, fiecare oferind o altfel de spectaculozitate privirii. Biletele au costat 1,5 €/persoană şi le-am cumpărat de la şofer. În staţii se poate consulta orarul autobuzelor pentru orientare, însă din ce am văzut, circulă destul de des, doar programul de week-end fiind uşor mai redus, dar nu de speriat, spun asta fiindcă eram într-o zi de duminică.

Cu ochii lipiţi de geam, din autobuz, furaţi de peisajele de vis de pe superba Coastă de Azur dintre Nisa şi Monaco, abia ne trezim la realitate să coborâm unde trebuie, noroc cu o doamnă amabilă care şi-a dat seama ce e cu noi şi ne-a atenţionat la timp. Tot ea ne-a arătat că ne aflam la baza Le Rocher, stânca în vârful căreia stă cocoţat Palatul Princiar. E drept că nu-ţi dai seama când intri în altă ţară, fiindcă Principatul de Monaco este totuşi un stat suveran, chiar dacă al doilea cel mai mic din lume, după Vatican.

Nu am avut ţinte clare şi precise, neimpunându-ne nimic îndeosebi, doar că, date fiind dimensiunile oraşului „mare cât toată ţara”, era imposibil să nu dăm de majoritatea obiectivelor de interes larg, mai ales atunci când te deplasezi cu harta în mână.

Monaco este oraşul/ţara compus/ă din patru mari cartiere: Monaco-Ville în centru, orașul vechi ce este amplasat pe un pinten stâncos ce se împlântă adânc în Marea Mediterană, Monte-Carlo la est şi nord-est, La Condamine la nord-vest, incluzând alte câteva subdiviziuni, Fontvieille la sud şi sud-vest.

Ne-am plimbat pe unde ne-au purtat paşii, descoperind, de cele mai multe ori, diversele obiective din mers şi pot spune că aici a ţinut strategia asta s-o lăsăm la voia întâmplării. Bine, citisem ce ar fi fost musai de văzut, nu eram chiar ca picaţi din lună, dar n-a fost rău nici cu orientarea la faţa locului. Oricum eram deja impresionaţi de ceea ce vedeam, era clar că păşiserăm în lumea bogaţilor unde luxul este prezent pretutindeni şi eram uimiţi de tot ceea ce vedeam. Recunoşteam imagini pe care le văzuserăm la tv sau pe internet pe care acum le descopeream pe viu şi nu încetam să ne minunăm. Apropos de asta, la un moment dat am avut parte de o întâmplare definitorie aş zice, pe când ne plimbam agale aproape de stadionul Louis II: după un colţ de clădire, dăm nas în nas cu trei tineri români, moldoveni după accent, pe unul dintre ei auzindu-l şi noi cum le spunea celorlalţi: „Băi, în puşca mea, bini că am ajuns şi la Monaco, îţi vini sî crezi?! ” Instantaneu am pufnit în râs şi noi, căci ne regăseam perfect în ce zicea el acolo cu foc.

Casino de Monte-Carlo

Ei bine, cum ne aflam în La Condamine, am început, totuşi cu vestitul cazinou din Monte-Carlo, spre care ne-am îndrepat uşor luând-o pe traseul circuitului de Formula1, Monaco Grand Prix, ce avea să se petreacă între 23-26 mai 2019, cumva peste două săptămâni faţă de data la care ne aflam. Ne uitam cu interes la pregătirile (tribunele) pentru competiţia ce urma să se desfăşoare, chiar am luat loc într-o tribună pentru câteva secunde, deh, nu puteam rata momentul să fim spectatori măcar pentru câteva secunde. Anul acesta, se sărbătoreau 90 de ani de existenţă a circuitului în Monaco.

Bine, nu vroiam să vizităm cazinoul în interior, ci doar să-i vedem pe viu clădirea impozantă, cu excepţionala sa arhitectură în stil Belle Epoque, care uimeşte pe oricine. Am luat-o pe lângă portul Hercule admirând vasele luxoase acostate la cheuri. Am fost surprinsă să văd reţeaua extraordinară de ascensoare publice gratuite şi pasaje/tuneluri de circulaţie pietonală. Principatul este înconjurat pe trei laturi de regiunea franceză Provence-Alpes-Côte d'Azur, iar relieful său constă în dealuri abrupte care se înalță amfiteatric la poalele Alpilor până la aproape 165 m peste nivelul mării, iar ascensoarele facilitează deplasarea oricărui turist cu condiţia să ştie de ele şi să le folosească.

Ne lăsăm ghidaţi de indicatoare după ce am făcut o sumedenie de poze cu portul şi un mare hotel în formă de vas, apoi ne-am întâlnit cu două turiste americane şi împreună am luat-o printr-un tunel şi am găsit un lift care ne-a dus până la cazino.

Desigur că la vederea lui rămâi înmărmurit de admiraţie, am fotografiat, apoi ne-am bucurat de încântătoarea grădină de flori din preajmă. E bine de ştiut că jocurile de noroc şi cazinoul au salvat principatul într-un moment dificil al existenţei sale, de aceea acestea au devenit principala sursă de venit în stat. După ce ne-am trezit din reverie, ne-am uitat la ceas şi-am luat-o la picior amintindu-ne că la ora 11,55 am putea prinde schimbarea gărzii de la Palatul Princiar.

Schimbarea gărzii de la Palatul Princiar

Ne-am întors din Monte-Carlo pe aceeaşi cale pe unde veniserăm, am lăsat în urmă La Codamine, şi deodată ne aflam la baza stâncii Le Rocher ce pătrunde adânc în mare pe care se înalţă semeţ Monaco-Ville, centrul vechiului oraş. A fost momentul când camera foto a sucombat şi din acel moment ne-au rămas doar telefoanele să surprindă imaginile de vis pe care doream să le luăm cu noi acasă.

Am urcat uşor treptele destul de line spre palat, am pătruns pe poarte veche, din secolul al XVI-lea, în cetate şi ne-au rămas câteva minute până să înceapă ceremonia, iar noi ne-am plimbat un pic prin piaţa din faţa palatului, făcând poze de pe terasă, bucurându-ne de priveliştea deosebită din faţa ochilor, de acolo Monte-Carlo se deschidea în întreaga sa splendoare. Evident, în preajma orei 12,00 s-a aglomerat şi ne-am grăbit şi noi să ne facem loc pe una dintre aleile laterale, acolo unde au voie turiştii.

Ritualul tradițional al schimbării gărzii - Carabinièrs du Prince – atrage și încântă mulți spectatori, dar este destul de scurt, aşa încât după ce am dat din mâini şi coate ca să putem fotografia un pic, ne-am trezit că iarăşi avem liber la plimbare. Am admirat palatul cu meterezele sale, vechi edificiu ridicat în 1620 pe locul unei cetăți construite de genovezi în 1215, leagănul dinastiei Grimaldi ce guvernează de peste 700 ani statul miniatural din acest colţ de lume. Cu toţii ştim câte ceva, dacă nu chiar mai multe, despre prinţul Rainier al III-lea, despre povestea de dragoste ce l-a unit cu actriţa Grace Kelly, devenită prinţesă, despre cei trei copii ai lor şi despre prinţul Abert al II-lea, unicul lor fiu, care acum 14 ani a preluat puterea după moartea tatălui său. Oricum, membrii familiei princiare din Monaco, cea mai veche familie domnitoare din lume, au fost mereu personajele favorite ale presei de scandal.

Era timpul să ne lansăm prin oraşul cocoţat pe promontoriul de stâncă ce domină Mediterana, construit ca fortăreaţă în vremuri medievale de familia Grimaldi.

Plimbare prin Monaco-Ville

Străduţele înguste pe care se înghesuie clădiri în stil medieval, dar elegante, cu tot felul de prăvălii de suvenire, cârciumioare, cafenele, ne-au atras de îndată, aşa că ne-am lansat la întâmplare pe una dintre ele. Ne plăcea ceea ce vedeam, iar la un moment dat am dat de primărie şi piaţa din faţa sa, precum şi de o clădire a poştei. Am zăbovit un pic acolo pe-o bancă, am mai băut apă, fiindcă era deja destul de cald şi n-am fi vrut să ne deshidratăm.

Repuşi din nou la drum, vedem de-o parte a străzii Ministère d’État şi un sediu de poliţie, pe cealaltă, Lycée Albert I-er de Monaco. Ne mai mişcăm un pic şi ne dăm seama că suntem lângă impunătorul edificiu al celebrului Oceanograf, locul de muncă al nu mai puţin faimosului său director, până la moartea sa în 1997, cercetătorul Jacques-Yves Cousteau.

Hotărâm să nu intrăm şi ne lansăm prin Grădinile Saint-Martin, o oază de verdeaţă, elegant amenajată, cu sculpturi adevărate opere de artă, cu flori frumoase, alei îngrijite şi fântâni ingenioase. Bine, nici priveliştea către Mediterana din punctele de belvedere nu era de lepădat, dar bunul gust al grădinilor din Monaco nu trebuie ratat nicidecum.

Paşii ne-au purtat pe alei până în punctul de unde se poate admira portul Fontvieille de la înălţime, lucru pe care l-am făcut cu mare plăcere, cum de altfel am şi fotografiat. Panorama asupra portului este de milioane, că instantaneu îți scapă numai onomatopee de uimire. Apoi, ne-am îndreptat către stradă şi am dat de Palatul de Justiţie şi de monumentala catedrală Sf. Nicolae pe care m-am bucurat mult că am găsit-o fiindcă citisem că în aceasta îşi dorm somnul de veci prinţesa Grace şi prinţul Rainier al III-lea, alături de multe alte personalităţi. Dar, stupoare, era închisă fiindcă înăuntru se oficia botezul unui copilaş al unor bogătaşi spanioli. Ne zgâim şi noi la doamnele şi domnii extrem de elegante/eleganţi şi îmbrăcate/îmbrăcaţi ca din reviste ce se pozau pe scările înalte ale catedralei la ieşire. Aşteptând cuminţi, ne dăm seama că maiestuosul locaş de cult va fi redeschis în curând, iar noi, alături de mulţi alţi turişti abia aşteptam. Interiorul este cel puţin la fel de fastuos ca şi exteriorul, dăm roată şi vedem mormintele capetelor încoronate monegasce, la cel al prinţesei Grace existând zilnic delicate flori albe, preferatele sale.

Ne uităm pe hartă și fiindcă tot eram încă în Monaco-Ville, ne gândim să vedem șă Théatre Fort Saint Antoine situat în capătul extrem al „stâncii”, ca mai apoi s-o luăm pe lângă fortificații și să picăm în Place d’Armes. Zis și făcut, frumușel acest teatrul de vară, dar micuț și discret, amplasat strategic, cu fața către mare.

Stadionul Louis II

Ne-am întors agale pe Avenue de la Quaraintaine, am dat iar în Place d’Armes şi soţul, mare iubitor de fotbal, a vrut neapărat să ajungă în preajma faimosului stadion Louis II, oficialul echipei AS Monaco. Din nou, ne-am lăsat ghidaţi de indicatoare care, apropos, sunt foarte utile, şi ajungem, urcând şi coborând mai multe scări, mai întâi pe esplanada Rainier III unde admirăm cadranul solar, clădirile Muzeului timbrelor şi al monedelor şi pe cea a Colecţiei Private de Maşini ale Prinţului de Monaco, mai facem câteva poze cu portul Fontvieille şi frumoasele sale ambarcaţiuni acostate, de la o cotă mai mică. Admirăm apoi aranjametul floral în formă de bolid de Formula1 dintr-o piaţetă, pe care era aşezată şi cifra aniversară 90, şi de acolo până la stadion n-a mai fost decât o aruncătură de băţ. Dar, n-am văzut decât exteriorul, un joc de fotbal real am urmărit câteva minute pe un teren artificial din apropiere.

Pe urmă, am descoperit într-o vitrină a unui magazin fiţos maşini de lux, extrem de scumpe şi arătoase, mărci celebre, ediţii limitate, pe care le-am imortalizat în câteva fotografii.

Grădina Exotică şi Noul Muzeu Naţional de Monaco

Deodată ne hotărâm s-o luăm spre Grădina Exotică pe care sperăm s-o mai găsim deschisă, vedem indicatoare, însă ne apucăm să şi întrebăm localnicii de pe la magazine cum ajungem acolo că nu eram prea lămuriţi. Ajungem la concluzia că trebuie să ne folosim de o succesiune de ascensoare intercalate cu ceva mers pe jos pe alei, Grădina Exotică fiind practic „agăţată” în stâncă la o înălţime considerabilă, şi cumva la graniţa fină, insesizabilă cu Franţa. Ne luăm inima în dinţi şi o pornim la drum, căci ne dăm seama că lifturile sunt cea mai deşteaptă şi rapidă cale de a ajunge în vârf, ca să nu mai zic cea mai modernă şi civilizată, pe deasupra, fiind un mijloc de locomoţie gratuit. Singura problemă a mea este că sunt un pic claustrofobă şi mi-e cam teamă şi de lifturi după ceva experienţe neplăcute petrecute pe la noi. Dar, cum mai mereu ne întâlneam şi cu alte persoane la ascensoare, soţul mă susţinea făţiş, strângerea de inimă dispărea.

După prima rundă de ascensoare nimerim în Parcul Princesse Antoinette, elegant amenajat, în care bunicii şi nepoţii îşi petreceau duminica, unde adolescenţii se întreceau în diverse jocuri şi unde am auzit şi graiul nostru strămoşesc vorbindu-se pe-acolo. Tot acolo, am văzut clădiri uriaşe cu multe etaje, dar şi o mulţime în construcţie, macaralele ce le clădesc parcă sunt aninate în munte. Urmează alte urcuşuri, alte reprize de mers pe jos, şi, în fine, ieşim pe Boulevard de Jardin Exotique.

Aici ne atrage atenţia Nouveau Musée National de Monaco, nu neapărat că-şi anunţa primirea liberă a vizitatorilor, ci prin clădirea sa somptuoasă şi priveliştea asigurată către tot principatul din curtea sa. Muzeul este găzduit de Villa Paloma, intrăm un pic, se vedea că lucrătorii duceau lipsă de clienţi, amabili ne explică ce era cu expoziţiile de pe-acolo, ale sculptorului şi pictorului italian Ettore Spalletti, ne oferă broşuri şi ne invită în sălile de expoziţie. Ne impresionează arta abstractă expusă, dar, cum nu ne răgăsim absolut deloc în peisaj, după ce vizionăm camere de pe două etaje, ne grăbim să ieşim.

La câțiva pași dăm, în fine, de Jardin Exotique de Monaco, o emblemă a bunului gust peisagistic și botanic, o adevărată oază de verdeață suspendată pe stânci într-o aglomerare urbană de zgârâie-nori. Intrarea costă 7,20€/persoană, iar priveliștea către întreg principatul este uluitoare. Dacă nu găseam deschis, merita să ajungem aici chiar și numai pentru deschiderea oferită asupra împrejurimilor, până hăt departe la mare. A fost construită și amenajată la începutul secolului trecut cu multe specii de plante, dintre care cactușii sunt preponderenți, aduse din Mexic, și apoi ridicată la rang de artă. De fapt, este un adevărat complex, cuprinzând pe lângă grădina botanică îm sine, o grotă care se vizitează obligatoriu cu ghid și Muzeul de Antropologie. Nu am vizitat nici muzeul, nici peștera, dar știu că pentru aceasta din urmă se coboară 300 de trepte, de la înălțimea de 98 m la 40 m. Restul, până aproape de nivelul mării, rămâne apanajul speologilor. Ne-a plăcut grădina, am admirat plantele, dar, îndeosebi peisajele, apoi am făcut cale întoarsă până jos tot cu ascensoarele, căci deja de-acum știam cum să le folosim, prinseserăm curaj!

În Monaco, oriunde te-ai uita, te simţi ca-ntr-o poveste cu prinţi şi prinţese, sau ca-ntr-un un vis din care nu ai vrea să te trezeşti. Ţărişoara de numai 2 kmp şi 39.000 locuitori dintre care mai puțin de jumătate sunt monegasci get-beget, a devenit în timp un loc sofisticat şi extravagant, de o strălucire de neegalat, simbolul fastului. Este paradisul fiscal care asigură o grandoare greu de definit. O lume a bogaţilor, despre care se spune că ar fi locul cel mai scump de pe pământ.

Cu toate acestea, în Monaco noi nu ne-am simţit tocmai confortabil, opulenţa copleşindu-ne şi dându-ne de înţeles că nu ne regăsim acolo. Este sentimentul că aproape nimic de pe-acolo nu te reprezintă, că nu aparţinem acelei lumi. Luxul afişat pretutindeni, greu de descris în cuvinte, un sistem total diferit de al nostru, foarte civilizat şi extrem de avansat dă pe spate pe oricine, dar totodată incomprehensibil pentru noi.

Parcă şi oamenii locului sunt total diferiţi: senini, relaxaţi, liniştiţi, calmi, iubiţi de soarta care le-a hărăzit o asemenea origine şi odată cu ea, o situaţie financiară de invidiat, însă cu marele „ghinion” că nu pot să joace la cazinoul din Monte Carlo! :)

Vă rog, ataşaţi următorul videoclip: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 6144 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI