Modena pietonului

TIPĂREȘTE

Nu am venit la Modena cu gândul la celebrii bolizi Ferrari, Lamborghini sau Maserati care se fabrică aici. Jucăriile pentru copii răsfățați cu bani mulți, nu mă atrag şi nu este vorba de strugurii prea acri, căci nici tablouri de Van Gogh nu pot să cumpăr, dar nu ratez nici o ocazie de-a le vedea. Pietonul din mine era mult mai înclinat să ajungă în Piazza Grande, să soarbă o cafea fierbinte la o terasă ascunsă printre vechile clădiri din centru şi să viziteze Palazzo dei Musei.

Am coborât din tren doar câțiva călători şi nu cred că mai erau mulți turişti printre noi. Italia are atât de multe atracții încât un oraş unde istoria este la fiecare pas, unde arta marilor maeştri face parte din decorul citadin, nu mai reprezintâ ceva inedit. Agențiile de turism sunt axate pe marile centre Roma, Veneția, Florența, astfel că mici oraşe ca Modena, Vicenza sau Lucca nu sunt decât destinații întâmplătoare. Şi dacă pe alte meleaguri o stradă cu case tradiționale construite în ultimile decenii primeşte sute de mii de turişti, Modena luptă din greu pentru a-i aduna, deşi Piața Mare are o catedrală şi un turn construite pe când multe alte state nici nu existau pe hartă.

Din micuța gară am pornit per pedes, căci mersul pe jos nu s-a desființat, în ciuda a ce spun unii, şi am fost surprins de bulevardele largi ale oraşului. Palatul Ducal, care stăvilea Corso Vittorio Emanuele, se ridica maiestuos precum un zid de cetate inexpugnabilă. Şi chiar are ceva dintr-o cetate, căci vreo câțiva militari se învârteau în curtea lui cu un tractoraş de dimensiunile unui Lăstun. Mi-am adus aminte că în zilele noastre aici este Academia Militară Italiană. Am ocolit clădirea imensă şi am remarcat că fațada este mult mai atrăgătoare, deci zvonurile cum că arhitectul Bartolomeo Avanzini ar fi primit ceva "indicații prețioase" de la mari maeştri ai barocului precum Pietro da Cortona, Bernini sau Borromini ar putea avea un sâmbure de adevăr. În apropiere descoperim biserica San Domenico, dar aceasta era sub asediul constructorilor, cel puțin pe anunțul afişat la uşă, deşi eu n-am auzit nici un zgomot. Probabil era o luptă surdă sau poate începuseră siesta mai din timp. Înaintarea continuă fără ca nici o tentație vestimentară sau gastronomică să ne abată din drum. Şefa ar fi vrut să mai analizeze nişte articole de îmbrăcăminte, dar m-am ținut bățos şi intransigent şi n-am oprit decât în Piazza Grande.

Piazza Grande, numită până pe la mijlocul anilor 1500 şi Piazza del Duomo, a fost secole de-a rândul sediul puterii administrative, dar şi centrul celei religioase. Pe caldarâmul lustruit de milioane de paşi, dar şi în prăvăliile aflate sub arcadele lui Palazzo Comunale, s-au încheiat afaceri şi s-au expus mărfuri, s-au schimbat opinii politice sau religioase, s-a desfăşurat viața trepidantă a unui oraş italian. Aici au avut loc serbări şi festivități exuberante în onoarea patronului oraşului, Sfântul Geminianus, aici s-au încolonat solemne procesiuni religioase, aici chiar a fost instalat butucul călăului sau ridicată o spânzurătoare. Poate mai greu de sesizat în vremurile noastre, dar într-unul dintre colțurile pieței se află La Preda Ringadora, o masă din marmură, fără doar şi poate aparținând unui templu al vechii Mutina. Odată servea drept piedestal oratorilor sau (brr) oferea răgaz corpurilor neînsuflețite găsite şi neidentificate. Tot discretă este şi La Bonissima, statuia unei femei, fixată în colțul Palatului orăşenesc, acolo de unde porneşte Via Castellaro. Legenda spune că ar aminti de o nobilă doamnă din sec. al XIII-lea, care obişnuia să-şi ajute concetățenii mai săraci.

Dar centrul atenției tuturor vizitatorilor Modenei este celebra catedrală şi clopotnița ei. Piatra de temelie a Domului din Modena a fost pusă la 9 iunie 1099, când a început punerea în practică a ideilor maestrului constructor Lanfranco din Como. Ceea ce acesta a creat a devenit un punct de referință al stilului romanic, un model adoptat de mulți alți constructori.

Fațada prezintă basoreliefuri realizate de Wiligelmus cu istorii biblice despre Adam şi Eva, despre Abel şi Cain sau despre arca lui Noe. La partea superioară este magnifica fereastră rotundă, sculptată în sec. al XII-lea de Anselmo da Campione şi ucenicii săi. Leii care străjuiesc intrarea sunt probabil din epoca romană, cum sunt dealtfel şi multe alte părți din marmura care alcătuieşte edificiul. Deoarece poziția catedralei prezintă latura ei sudică spre Piazza Grande, aici au fost create două porți. Porta Regia, ieşită mult în afară, are la nivelul superior logia care urmăreşte ca un laitmotiv întregul perimetru al domului, şi Porta dei Principi, mai discretă, decorată cu scene din viața sfântului Geminianus, sfântul ocrotitor al oraşului. Pe aceasta din urmă se face şi accesul vizitatorilor în catedrală.

Interiorul este împărțit longitudinal în trei părți prin coloane, continuate pe vertical cu două rânduri de arcade. În față se vede cripta sfântului Geminianus. O mulțime de opere de artă religioasă sunt răspandite şi nu ştii la ce să te uiți mai întâi. Îmi atrage atenția prin auriul dominant un poliptic făurit de Serafino de' Serafini la sfârşitul sec. al XIV-lea şi reprezentând încoronarea fecioarei Maria alături de alți sfinți. Amvonul a fost realizat în piatră de Istria şi Aurisina de Enrico da Campione în 1322, figurând pe Isus, Maria şi pruncul şi alți nouă sfinți. Agostino di Duccio a sculptat statuia Sfântului Geminianus salvând un copil căzut din turnul Ghirlandina. Nu poate fi trecut cu vederea Altarul statuetelor, o teracotă policromă a lui Michele da Firenze.

Ieşim prin partea de nord, prin Porta della Pescheria, împodobită pe arhivoltă cu imagini în care se spune că ar fi legendarul rege Arthur. Dar cum a ajuns povestea din Camelot în Emilia-Romagna nu pot spune. În față ni se prezintă uriaşul Modenei, turnul Ghirlandina, aproape 90 de metri de marmură romană aşezată pe verticală. Numele i s-a tras de la ghirlande, balustrăzile din marmură care-l decorează. S-a început lucrul la el la începutul sec. al XII-lea şi a fost terminat în 1319, meşterii fiind tot din familia Campionesi. De aici se anunța deschiderea şi închiderea porților oraşului şi tot aici era arhiva.

Am colindat fără grabă pe străduțe înguste unde razele soarelui răzbăteau mai greu şi mi-am găsit şi cafeneau dorită. Clădirile înalte, despărțite de spații strâmte, pentru a se profita de fiecare palmă de pământ, îți dau o senzație de claustrofobie. Câte un palazzo vechi aliniat cu imobile recente, dar care nu încalcă regulile nescrise ale bunului gust, crează o alternanță plăcută de culoare. Fără să ne dăm seama am ajuns la Palazzo dei Musei, un palat auster de la sfârşitul sec. al XVIII-lea, de un cărămiziu tern, destinat inițial ca loc de găzduire a săracilor. Astăzi, în ciuda aspectului modest, adăposteşte principalele centre culturale ale Modenei: Galeria Estense, Biblioteca Estense, Lapidarium, Muzeul de arheologie şi etnografie. Ceea ce mă interesa, Galeria Estense era tocmai la ultimul etaj, dar am beneficiat de avantajele tehnicii şi am folosit liftul. Colecția de artă adunată aici se datorează familiei Este, care după ce şi-a mutat capitala de la Ferrara la Modena, în 1598, a adus şi operele de artă şi le-a expus în noul Palazzo Ducale până la înfăptuirea statului italian în 1861. Din 1854 colecția a fost prezentată şi publicului în acelaşi Palat Ducal, iar din 1894 a fost mutată la ultimul etaj al Palatului Muzeelor.

Prima lucrare văzută este binecunoscutul bust al lui Francisco I d'Este sculptat de Gian Lorenzo Bernini. Cei doi nu s-au întâlnit niciodată, maestrul folosind exclusiv portrete care i-au fost trimise din Modena. Şi totuşi privind cu atenție nu ştii ce să admiri întâi, figura detaşată, senină a ducelui sau virtuozitatea artistului. Când bustul fu gata şi ajunse la Modena, în noiembrie 1651, ducele a fost atât de încântat că trimise autorului astronomica sumă de 3000 de scuzi.

Apoi colecția este ordonată cronologic, începând cu sec. al XIII-lea până în sec. al XVIII-lea şi împărțită pe şcoli şi curente artistice. Cele mai vechi opere datează din timpurile când Curtea familiei Este din Ferrara era un centru major al renascentismului. Polipticul numit "Încoronarea Fecioarei alături de sfinți" creat de Angelo şi Bartolomeo degli Erri, pictat pe lemn, în nuanțe calde, predominând auriul, captează prin claritatea trasăturilor personajelor ilustrate, prin firescul pozițiilor în care sunt imaginate. "Sfântul Anton din Padua" este una dintre ultimile capodopere ale lui Cosmè Tura, sfântul fiind surprins într-o ipostază meditativă. Correggio este prezent cu o frescă, "Madonna şi pruncul cu sfinții Francisc şi Quirino", frescă ce a avut un traseu sinuos plecând de la biserica San Quirino, trecând pe la Santa Maria della Misericordia, pentru a poposi în colecția ducelui Ercole al III-lea d'Este.

Expoziția continuă cu pictori ai sec. al XVI-lea din zona Veneto. "Plângându-l pe Isus" pictat de Cima de Conegliano accentuează o simetrie a poziționării personajelor şi constituie o rară transpunere în imagini a temei compasiunii, a participării Fecioarei la patimile Fiului. În 1924 a fost cumpărat de la Veneția, de la biserica San Geminiano, un grup de trei tablouri de Paolo Veronese: "Sfântul Ioan Botezătorul", unde sfântul apare într-o postură relaxată, având la picioare un blând miel, "Doi sfinți" (probabil Geminiano si Severo) privind cu interes o carte ținută de un țârcovnic şi "Sfântul Mina" cu armură şi halebardă, amintind mai mult de un condotier. Ducele Francesco I d'Este a achiziționat, probabil de la biserica San Benedetto din Veneția, tabloul lui Tintoretto intitulat "Madonna şi pruncul cu sfinți", realizat în spiritul epocii, cu sfinți atletici, de-a dreptul musculoşi, înconjurând-o pe Fecioară într-un decor paradisiac.

Sosirii familiei Este la Modena îi urmează o perioadă înfloritoare şi pasiunii pentru artă. Un tablou de Guido Reni aflat în Oratoriul celor Cinci Sfinte Răni al bisericii Santo Stefano din Regio Emilia cu titlul "Crucificarea" intră în colecție în 1780. El a fost întotdeauna admirat pentru atmosfera abstractă, dată de tonurile argintii în care Isus pare că levitează. Tot de Guido Reni, "Sfântul Rocco încarcerat", este cumpărat de la Carpi, de la biserica San Rocco de către Francesco al III-lea d'Este. În 1805 se adaugă colecției un altar portabil, o lucrare timpurie a lui El Greco, în care sunt recunoscute influențe ale maeştrilor venețieni. Dar cea mai reprezentativă lucrare a perioadei rămane "Portretul lui Francesco I d'Este" pictat de Velazquez, portret realizat pe când tânărul duce era la Madrid, ca oaspete al familiei regale spaniole. Ducele apare împlătoşat precum o căpetenie de oşti, purtând ordinul Lânei de aur, care-i fusese conferit de regele Filip al IV-lea. Strălucirea armurii se armonizează cu figura proaspată a ducelui, dând tabloului voioşie, în ciuda fondului întunecat.

Am părăsit muzeul încântat de ceea ce văzusem şi le-am iertat că n-aveau câteva cărți poştale cu tablouri din expoziție. Am continuat pe Via Emilia Centro, pentru că Şefa nu-şi cumpărase suvenir tradițional din Modena. Şi cum bani de un Ferrari n-avea şi-a cumpărat un borcanaş de oțet balsamic, la care a primit şi o mulțime de sfaturi cum trebuie folosit şi în ce cantități. Văzând cât este de vâscos am tras doar concluzia că-i foarte concentrat, dar n-am ascultat indicațiile tinerei vânzătoare, fiind prea obosit ca să traduc. Citisem şi că Modena a dăruit bucătăriei italiene tradiționale tortellini şi tortelloni, deci la întoarcerea în Bologna cina mea a constat din tortelini, plus una sticlă vin alb, totul în cinstea marelui Pavarotti, fiul iubit al Modenei.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 3795 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI