Hue - două jumătăți de zi = o zi perfectă

TIPĂREȘTE

Zona centrală a Vietnamului mi-a” mâncat” șapte zile din cele nouăsprezece cât a durat circuitul nostru în această frumoasă țară. Din cele șapte zile, oricât m-am sucit și oricât m-am învârtit, n-am putut aloca pentru Hue decât o zi. De fapt au fost două jumătăți de zi și anume ziua în care am ajuns de la Phong Nha și apoi următoarea dimineață până puțin după prânz, plecând apoi spre următoarea destinație, unde am ajuns seara.

Știam ce este de vizitat, am studiat de-acasă oferta turistică a zonei și am realizat c-ar trebui mai mult timp pentru ce se poate vedea acolo. Dar n-aveam cum să dilat timpul. Niciun magician n-ar fi avut cum să-mi mai dea o zi în plus. Ar fi trebuit să tai din altă parte, mai exact din partea de sejur de la sfârșitul vacanței, adică din plajă, mare, odihnă... he, he, he... motiv clar de divorț.

Așa c-am încercat să-mpart cele două jumătăți de zi cât mai eficient, am renunțat la transportul public, pentru că trenul spre Da Nang, următoarea destinație era tren de noapte, am arvunit un tur privat customizat pentru dimineața zilei în care am plecat din Hue, combinat cu transfer privat Hue – Da Nang. Evident că astea măresc costurile, însă banii cheltuiți în plus compensează cu vârf și îndesat faptul c-am trăit pe viu o lecție de istorie a Vietnamului secolelor al XIX-lea și al XX-lea sau că am mers pe Hai Van Pass cu mașina, o șosea de coastă recomandată inclusiv de băieții de la Top Gear. Ca să nu uit... @Marius 72 tu ești” vinovatul” pentru Hai Van Pass :). Ție trebuie să-ți mulțumesc pentru c-am îmbinat utilul cu plăcutul. Singura diferență a fost că tu l-ai făcut dinspre sud spre nord, eu vice-versa.

Hue este un oraș cu vreo 700,000 de locuitori, aflat oarecum la mijlocul Vietnamului, acesta fiind poate și unul dintre motivele care l-au determinat pe primul împărat al Dinastiei Nguyen să-l transforme în capitală, chiar la începutul anilor 1800, mai exact în anul 1803. Gia Long, căci așa-l chema pe omul nostru, a ales personal terenul pe care și-a dorit să construiască” Orașul Interzis” al Vietnamului, cumva o replică la originalul chinezesc, însă mult, mult mai modest. A ales un teren de vreo 520 de hectare pe malul Râului Parfumat (Perfume River) și acolo, timp de 31 de ani, meșteri mari, calfe și zidari, au construit Orașul Imperial, reședința împăraților Vietnamului pentru 143 de ani, adică atâta timp cât au domnit cei treisprezece împărați ai dinastiei. În 1945, ultimul împărat al Vietnamului a fost trimis puțin la plimbare, după ce țara a ajuns să fie guvernată de comuniști. Orașul Imperial a trecut în” mâinile poporului” și chiar n-am reușit să citesc ceva despre ce-au vrut să facă cu el sau cum să-l administreze. Sigur, sediu C. A. P. n-a ajuns. Și cum se gândeau ei ce se gândeau ce să facă cu ditai Orașul Imperial, prin 1967 i-au” ajutat” americanii să ia o decizie, astfel că le-au dat ceva mii de tone de bombe prin zonă, pentru că Hue fiind precum am zis mai sus cumva la mijlocul țării, acolo s-au hotărât și americanii și vietnamezii să tragă o linie imaginară, ca fiind cumva un” no man’s land” . Acuma... ce să-i faci, ghinion... ceva bombe au căzut și prin ograda Orașului Imperial, așa că multe clădiri au fost distruse, unele parțial, altele total.

Nu vreau să creadă nimeni că rândurile de mai sus sunt vreun mișto ieftin sau vreo parodie de trei lei. E doar modul meu de-a protesta împotriva unora care acum acuză pe alții că bombardează pe unii care sunt la graniță cu noi. Mi-e o silă și-o greață teribilă (știu... trece cu o limonadă) de-atâta ipocrizie, dar, mergem înainte, că-nainte era mai bine :). Despre ăștia care ne-amenință toată ziua bună-ziua cu bombardeaua atomică, nu mai zic, că deja îmi bate AVC-ul la ușă.

În fine, Orașul ăsta Imperial a fost primul obiectiv pe care l-am vizitat la Hue. În zilele noastre, fostele clădiri principale au fost refăcute, după planurile originale, am înțeles eu. Se poate vizita de luni până duminică între orele 09.00-17.00, iar biletul de acces costă 200,000 de dongi pentru adulți, adică vreo 40 de lei. Din punctul meu de vedere merită fiecare bănuț. Orașul Imperial se întinde pe o suprafață enormă, ca să-ți poți face o idee, doar zidurile care-l împrejmuiesc pe toate cele patru laturi măsoară o lungime de șapte kilometri. Având doar două-trei ore la dispoziție, m-am inspirat de pe câteva forumuri turistice care recomandă un traseu adaptat exact la această fereastră de timp. Pe harta pe care am cumpărat-o odată cu achiziționarea biletelor (10,000 de dongi – 2 lei) am identificat rapid clădirile pe care doream să le vedem și ne-am văzut de traseul stabilit de-acasă.

Poarta Ngo Mon este principala poartă de acces în Orașul Imperial. Este considerată principala clădire a Orașului, este locul unde împăratul și mandarinii stăteau în timpul ceremoniilor militare importante ce aveau loc la Curte. Are două platforme, una mai frumoasă ca alta, iar tot ce împodobește această clădire are o simbolistică definită de protocoalele timpului și de tradiția milenară a Vietnamului. Odată trecută această poartă, ești practic în interiorul Orașului Imperial. Apoi, în linie cu Poarta Ngo Mon (mai pe” românește” ... Meridian Gate :)  ), se trece un pod peste un iaz cu pești multicolori, se trece prin Curtea Marilor Rituri, acolo unde mandarinii îi aduceau un omagiu împăratului și se ajunge la Palatul Supremei Armonii sau Palatul Tronului.

Acest Palat este cea mai mare structură a Orașului Imperial. Are vreo 44 de metri lungime, 30 de metri lățime și 12 metri înălțime. Clădirea era folosită pentru toate ceremoniile importate ale imperiului, de la încoronarea unui nou împărat, la primirea ambasadorilor stăini sau alte ceremonii importante, cum ar fi fost nașterea unui nou prinț moștenitor, de exemplu. Clădirea este refăcută, însă nu în totalitate din câte mi-am dat eu seama. Mai sunt pe-acolo niște platforme de lemn, semn că din când în când se mai lucrează pe-acolo. Mi-au plăcut tare mult coloanele care susțin acoperișul. Sunt din lemn lăcuit în roșu și imprimate cu dragoni aurii.

Am vrut să trec în grabă apoi de Clădirile Mandarinilor, aflate chiar în spatele Palatului Tronului, nu de alta dar acum, în acele clădiri se află magazine cu suveniruri și un magazin care închiriază costume vietnameze de epocă pentru cei care doresc o ședință foto îmbrăcați în acele costume. Rău făceam dacă treceam în viteză. De-acolo am cumpărat celebrele cutiuțe cu alifie vietnameză, cu care ne dădeam pe timpuri pe sub nas, atunci când eram răciți și înfundați pe nas, sau pe frunte, pentru alinarea migrenelor.

Royal Reading Room, clădirea unde împăratul petrecea timp dedicat lecturii, unde dicta edictele imperiale, unde mai servea un ceai alături de curteni sau știu eu ce mai făcea pe-acolo, a fost ultima clădire vizitată înainte să ne întoarcem, pe alt drum, pentru a termina în final vizita Orașului Imperial și a-l părăsi printr-o poartă aflată pe partea estică. Această clădire a fost singura care a supraviețuit atât dominației francze cât și bombardamentelor americane. Are mobilierul original, decorațiunile interioare și exterioare originale, totul arată aproape impecabil și bănuiesc că și aici au avut loc restaurări, însă au fost minime, având în vedere faptul că nimic nu a fost stricat.

Spre finalul vizitei am mai văzut o mică grădină... mai degrabă japoneză decât vietnameză, cu zeci de bonsai tunși perfect, încadrați în rocării imaginate de cineva care probabil chiar știa cu ce se mănâncă povestea asta, cu un iaz circular în care erau zeci, poate sute de pești multicolori, cu o căsuță în care se servea probabil ceaiul, mda... aș vrea și eu așa ceva la mine acasă :).

Am ieșit după aproape trei ore din Orașul Imperial, nu înainte de a răspunde unor copii despre utilitatea telefoanelor în viața oamenilor. Pentru ei, acest” interviu” este de fapt un bun prilej de a-și exersa engleza învățată la școală, așa cum ne-a spus profesoara care-i  însoțea.

Pentru că-ncepuse să se lase seara, am vrut să vedem Piața Dong Ba, un alt loc recomandat ca un must see în Hue, eventual să mâncăm ceva pe-acolo. Piața asta m-a năucit. Mă trezisem în ziua aia cu noaptea-n cap, eram puțin obosit, foame... hmm, puțin, dar mai repede aș fi vrut o bere. Aglomerație, ca la carne la noi, pe vremuri. Totă lumea zbiară, toată lumea evident vinde ceva, toată lumea mânca la acea oră, toată lumea bea ceva. În zona de mâncare toate scăunelele de pe stradă erau ocupate, așa că n-am mâncat acolo. O bucurie de arome și culori. Se gătește pe stradă, la butelii de aragaz, cu niște improvizații de furtune și arzătoare de te miri cum nu sare-n aer locul ăla. Se gătește orice fel de carne și orice fel de legume, se pune mâncarea în orice poate ține loc de farfurie. Cred că ăsta... cum îl cheamă... nea Arafat ăsta de la Interne ar face infarct și AVC în secunda doi, dac-ar vedea el norme de prevenire a incendiilor și alte E. U. -isme de-astea ce se vehiculează pe-aici. În schimb acolo, toată lumea trăiește clipa. O fi bine, o fi rău? Mie, lumea-mi părea fericită, așa cum stăteau ei pe scăunelele-alea de plastic, cu un bol de te-miri-ce în brațe, cu doi-trei copii alături, cu nevastă, cu cățel, cu purcel. Nu regret c-am bătut un kilometru pân-acolo. E o experiență.

Pân-aici fu prima jumătate de zi de la Hue. După o bere la hotel, o baie în cadă cu muuultă spumă și un somn fără vise, a doua zi, după micul dejun, ne-am întâlnit cu Mr. Hai. Omul trebuia inițial să ne plimbe câteva ore prin Hue ca să vedem ce mai era de văzut în program, însă până la urmă tot el a fost cel care ne-a dus, preț de vreo 3 ore și 110 kilometri până la Da Nang, următoarea noastră” stație” din centrul Vietnamului. Cei de la Scarlett Boutique ne-au aranjat întâlnirea cu el, la rugămintea mea de a ne ajuta cu o mașină. Ce să zic? Super profi omul. Un tip în jur de 60 de ani sau pe-acolo, vorbitor de engleză, care ne-a fost șofer, ghid și fotograf. Un om care n-a vrut să primească cei 90 de dolari la început, plata serviciilor lui, care ne-a spus că dacă la sfârșit nu suntem mulțumiți de serviciile lui, să-i dăm cât considerăm noi. Am fost atât de nemulțumiți de el, că i-am dat la sfârșit 100 de dolari și zău dacă n-am făcut-o cu cea mai mare plăcere.

Ne-a dus la debarcaderul din Hue, de unde am luat o barcă tradițională din zonă, Dragon Boat, urmând o plimbare de vreo douăzeci de minute pe Râul Parfumat, până la Pagoda Thien Mu. Urma ca după ce vizităm pagoda să ne întâlnim cu el în parcare și să ne vedem de drum. Aiurea. Ne-a așteptat pe ponton, ne-a dus la baza scărilor ce duc spre pagodă și ne-a băgat într-o ședință foto, de-aia de făceam când împlineam 6,7 sau 8 ani și mă aranja nenea fotograful zece minute până să-mi facă o poză.  Ne-am amuzat cum ne punea el să privim spre nu-știu-unde sau spre nu-știu-ce ca să iasă fotografia instagramabilă. Hi, hi, hi, ce dezamăgit a fost când i-am spus că nici eu nici soția mea n-avem nici măcar un cont pe vreuna din rețelele sociale... astea, cu milioane de useri.

Despre pagodă, pot să spun doar atât. Cine sunt eu să zic că nu-i în top 5 de văzut în Hue? :) O pagodă, cu ceva istorie în spate și cam atât. Parcul de-acolo mi-a plăcut în schimb. Mulți bonsai în ghivece, mulți arbori de hârtie și mulți arbori frangipani. Acum nu erau înfloriți, bănuiesc că e o feerie acolo când sunt plini de flori. Măcar de m-ar fi lăsat să mă cocoț în vârful pagodei ca să fac niște poze cu Râul Parfumat. Dar nu e voie. Și dacă nu e voie, nu urcăm.

Mai aveam de văzut două morminte imperiale. Cele mai vizitate, de altfel. Împărații ăștia vietnamezi au cam vrut să-i copieze pe cei chinezi. După ce-au creat propriul lor Oraș Interzis, adică palatul Imperial din Hue, au vrut să creeze și-un fel de Mormintele Ming din China, așa că pe malurile Râului Parfumat și-au creat propriile necropole.

În cele douăzeci de minute, cât am făcut cu mașina până la mormântul lui Khai Dinh, Mr. Hai ne-a explicat ce-o să vedem acolo. Ne-a povestit una-alta despre împărații dinastiei Nguyen și ne-a spus că unii împărați au fost iubiți de popor, alții, din contră, disprețuiți de popor. Khai Dinh a fost unul dintre împărații urâți de vietnamezi. Chiar și francezii l-au considerat un fel de slujbaș al guvernului francez. A fost practic plătit de francezi, ca să administreze Vietnamul. Oamenii l-au disprețuit pentru asta. N-a făcut nimic pentru popor. Ba din contră. Ca să-și construiască mormântul, a crescut taxele cu 30%. A adus materiale scumpe din Europa, mai ales din Franța. A renunțat la stilul arhitectural tradițional vietnamez și și-a pus arhitecții să facă o combinație de stil tradițional amestecat cu ceva baroc și gotic. Construcția mormântului său n-a fost terminată până a murit, așa c-a fost înmormântat în necropola neterminată. Mormântul a fost terminat de fiul său, Bao Dai, ultimul împărat al Vietnamului.

Din parcarea unde ne-a lăsat Mr. Hai am avut de urcat vreo 180 de trepte până la clădirea care-i adăpostește sicriul lui Khai Dinh. Pe la jumătate există o platformă, loc de oarece odihnă, platformă care găzduiește pe două rânduri niscai figuri sculptate în piatră, soldați și elefanți, care reprezintă un fel de gardieni ai mormântului și care ca simbolistică, au rolul de a ghida sufletul împăratului atunci când părăsește sau revine la mormânt.

La capătul celor 180 de trepte se află clădirea care adăpostește sicriul lui Khai Dinh. Acuma... ce să zic. A fost disprețuit de popor, a crescut taxele cu 30% ca sa-și construiască mormântul, dar măcar n-a furat banii. Ce-a ieșit acolo... fluieri a mirare minute-n șir. Interiorul este o explozie de culoare cu tot felul de onamente, care mai de care mai deosebite, în toate cele cinci camere ale clădirii. Peste tot este prezentă cifra cinci: cinci uși, cinci dragoni pictați pe tavan, cinci stâlpi de susținere în camera care adăpostește sicriul. Cinci, pentru a simboliza cele cinci elemente ale vieții: lemn, foc, pământ, metal și apă.

Camera din spate a clădirii găzduiește mormântul lui Khai Dinh, un altar și o statuie din bronz în mărime naturală a lui, turnată de francezi la Marsilia și dăruită lui de către francezi atunci când Khai Dinh a vizitat Franța. Oare de-aici vine și vorba aia cu” muncește măi băiatule, că-ți fac ăștia statuie de bronz” ? Habar n-am, chestia e că interiorul acestei clădiri pe mine unul m-a lăsat mască. Și cred că și pe cei de la UNESCO i-a cam lăsat mască, de vreme ce în 1993 mormântul lui Khai Dinh a devenit sit al patrimoniului mondial UNESCO.

O oră și jumătate am stat aici. Am vizitat pe îndelete, am revenit acolo unde am vrut să revedem ce ne-a plăcut, am făcut zeci de fotografii, totul în tihnă, fără să ne mâne cineva de la spate, fără să ne alerge. Mr. Hai ne-a așteptat liniștit în parcare. L-am sunat pe WhatsApp când am coborât, ne-am întâlnit la o terasă de-acolo și-am băut împreună ceva rece. Erau 34-35 de grade afară, soare arzător și umiditate excesivă.

De-acolo am făcut câteva minute cu mașina până la mormântul lui Minh Mang, un împărat care a fost iubit de popor, de data aceasta. Văzut după mormântul lui Khai Dinh, mormântul lui Minh Mang pare așa... ca o boare de primăvară după o furtună aprigă de iarnă. Mult mai puțină lume, totul mult mai liniștit, construcții mai modeste. Nu se urcă, nu se coboară, totul este în plan orizontal. Construcțiile se desfășoară pe o întindere mult mai mare, cu spațiu mult mai mare între ele. Însă totul este mai modest, totul este tradițional vietnamez, fără materialele luxoase văzute înainte, însă nu este de ratat, dacă tot te afli prin preajmă. Ca simbolistică se repetă tot ce-am văzut și la Khai Dinh, însă, dac-ar fi să folosesc termeni din fotbal am văzut un meci gen Petrolul – Oțelul Galați după ce-am văzut Liverpool – Real Madrid.

La fiecare mormânt vizitat biletul a costat 150,000 de dongi de persoană. Știu că era și ceva combo, cu oarecare reducere, dacă vizitai trei morminte.

Cred că se făcuse în jur de ora 15.00 când am terminat ce-am avut de vizitat în Hue. Cum plecasem dimineață cu tot cu bagaje de la hotel, am pornit spre Da Nang, mai pe ocolite, ca să trecem prin Hai Van Pass. Ne-am oprit întâi vreo 40 de minute la Laguna Lap An, loc unde scoicile se cultivă pe cauciucuri de bicicletă :). Serios. Pescarii aruncă cauciucuri în lagună și pe acele cauciucuri se prind și cresc scoici, care ulterior ajung pe mesele multor restaurante din zonă. În zonă sunt numai restaurante unde poți mânca... ghici... scoici, că doar nu ceafă de porc și magazine care comercializează tot felul de drăcii făcute din cochiliile scoicilor. N-am mâncat acolo. Ne-am plimbat pe marginea lagunei, am văzut o barcă care tocmai ce se întorcea cu” pradă” , am văzut câteva case construite pe piloni deasupra lagunei.

Apoi am început urcarea pe Hai Van Pass, Mr. Hai oprind de câteva ori până în vârf pentru fotografii de colecție cu Marea Chinei de Sud văzută de sus. Ne-am oprit și în punctul de maximă altitudine al acestui drum de coastă, însă era o ceață deasă, n-am văzut mai nimic. Ghinion, ce să facem? Lucrul bun a fost că aici am cumpărat cele mai ieftine țigări din tot Vietnamul. Ceva de genul 6 lei pachetul de Marlboro roșu pentru 20 de pachete cumpărate. După vreo 40 de minute am ajuns chiar la ușa hotelului din Da Nang care ne-a găzduit patru nopți. Ne-am despărțit de Mr. Hai cu strângeri de mână și mulțumiri de ambele părți.

Ne-a plăcut la Hue. Poate ar fi fost și mai bine dacă mai aveam o zi, dar a fost bine și așa. Părerea mea e că Hue nu trebuie ratat la o eventuală vizită în Vietnam. Pentru istorie, pentru o plimbare pe Râul Parfumat și de ce nu, pentru mâncare. Aici am mâncat chestii pe care nu le-am mai găsit în alte zone ale Vietnamului.

Tocmai ce ne aflam la jumătatea circuitului din Vietnam când am terminat-o cu Hue. Urmau trei zile pline la Da Nang. Cu vizite, dar și cu câteva ore de plajă. Cum voi găsi ceva timp, m-apuc de scris :).

Până atunci, deși vine toamna, eu vă doresc tot vacanțe cu zile liniștite și nopți romantice.

---

VIZUALIZĂRI: 334 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI