Giethoorn - splendoarea rurală a Olandei

TIPĂREȘTE

Cu vreo două decade de ani în urmă aşteptam cu nerăbdare o emisiune săptămânală, anume “Spectacolul lumii văzut de Ioan Grigorescu” , cea care mi-a inspirat – aveam să îmi dau seama peste câţiva ani – dorinţa de a călători şi explora lumea.

Că n-am călătorit până în prezent decât în Europa, o infimă parte din Asia şi o fărâmitură din Africa, este o altă poveste. Dar cutezăm a explora în continuare, atât cât vom fi sănătoşi şi la pungă… cu posibilităţi.

Ei bine, din tot ce am vizionat la acea emisiune de-a lungul episoadelor, am rămas cu două locaţii care mi-au luat piuitul: o staţiune din Canada şi un sat olandez.

Dacă spre regretul meu – deşi ani de zile mi-am stors creierii de nu ştiu cât mă vor mai ţine! - nu îmi aduc aminte numele staţiunii nord americane în care nu se intra cu autoturismul (am considerat ceva ieşit din comun la sfârşitul mileniului trecut, am compensat oarecum vizitând Elveţia, acolo unde am descoperit două staţiuni identice din punct de vedere al respectivei interdicţii: Wengen şi Murren.

În ce priveşte aşezarea rurală olandeză vizionată, am ştiut că acolo trebuie să ajung odată şi odată.

Iar acel infinit al timpului s-a împlinit acum doi ani, când am luat decizia să vizităm Ţările de Jos, cum îi spune mai nou Olandei. Iar din itinerariu nu avea cum lipsi Giethoorn, satul ce mă impresionase.

“Mica Veneţie a Olandei” a fost la origine un sat de mineri veniţi aici din toate colţurile ţării pentru a exploata zăcămintele de turbă. Pentru ca acestea să fie uşor transportate s-au construit canale, iar pe insulele formate minerii şi-au construit case în care să poată locui. Podeţele ce traversează canalele au fost proiectate pentru ca localnicii să poată comunica între ei.

Se spune că primii oameni care au venit aici au găsit o întindere imensă de coarne de capră, probabil rămase după potopul din anul 1170; de la ele şi numele de Geytenhorn - coarne de capră în olandeză - care s-a transformat, în timp, în Giethoorn.

Conform planificării, s-a nimerit să plecăm din Utrecht către minunea rurală într-o zi de sâmbătă. Şi, ieşit din tiparele planificării, trenul ce avea să ne ducă din Utrecht către Zwolle s-a defectat pe şine, fapt ce a condus la pierderea legăturii către Steenwijk.

Nu aveam de unde ştii că situaţia devenea inconfortabilă decât în momentul în care vom ieşi în faţa gării din Steenwijk pentru a lua autobuzul spre Giethoorn.

Cu trenurile nu e problemă în Olanda – permiteţi-mi să folosesc în continuare această denumire – întrucât, aidoma Elveţiei, sistemul lor e atât de bine pus la punct încât din orice gară către orice altă gară din ţară ai tren din jumătate în jumătate de oră.  

Doar că noi, întârziind în staţia de schimb, am avut un alt tren, însă autobuzul ce pleca din Steenwijk către Giethoorn demarase cu 25 de minute mai devreme, sincronizat cu trenul anterior. Avea să fie ultimul din ziua respective întrucât sâmbăta autobuzele au program redus, astfel încât nu ne-a rămas decât să ne îndreptăm spre staţia de taxiuri.

Ca mai peste tot, când ai un troler, ai pierdut autobuzul şi trebuie să ajungi în altă localitate, tarifele enunţate de şoferi sunt ameţitoare. Ceva de genul unei nopţi de cazare pentru un drum de 10 km.

Doar atât e până la cazare? Ce reprezintă, totuşi, această distanţă? Nicidecum un impediment pentru noi (poate pentru mine, Adriana avea să ajungă destul de frântă de la trasul trolerului…). Însă hotărârea o luasem de comun acord.

Adevărul e că pista pentru biciclete şi pietoni ce însoţea şoseaua se prezenta “curea” , în jur plin de verdeaţă, copaci şi câmpuri verzi pe care berzele îşi făcuseră apariţia la început de martie.

Fără bagaj, plimbarea poate fi considerată chiar reconfortantă. Cale de câţiva kilometrii treci pe lângă mici iazuri în a căror apă par plantate diverse soiuri de copaci ce formează un décor magic iar odată cu apropierea de sat apar case de lemn, viu colorate, cu un singur etaj având curţi impecabil tunse.  

Gardurile vii şi aranjamentele florale sporesc frumuseţea imobilelor.

Dar le măresc exponential şi valoarea! Aveam să aflăm că Gieethorn este cel mai scump sat olandez, pretul unei case pornind de la 400.000 euro. De necrezut pentru cine nu le-a văzut cum arată!  

Iar pentru cei care le privesc la faţa locului devin un vis pe care şi l-ar dori împlinit măcar pentru o săptămână (acela de a locui în ele).

Pe vremuri satul fusese construit astfel încât fiecare stradă însemna un canal navigabil iar trecerile de pietoni înlocuite cu podeţe de lemn arcuite, pentru a permite circulaţia mijloacelor de transport, adică bărcile.  

Ulterior s-a extins, au apărut şi drumurile dar, autorităţile demne de laudă, au ţinut în afară şoseaua principală, în sat ajungându-se pe o stradă îngustă, de o singură bandă, flancată de două mici canale astfel încât să păstreze autenticitatea locului.  

Pe aceasta au acces doar localnicii, pentru turiştii sosiţi cu maşini sau autocare fiind amenajată o imensă parcare în preajma supermarketului Plus.  

Mă credeţi sau nu, îmi este extrem de greu a descrie ce simţăminte încercasem acolo. Devenise cert un lucru: nu mai voiam să plec, să revin în cotidianul stradal contemporan, în hărmălaia auto sau în cea a vecinilor ce dau volumul pieselor la maxim dintr-o “pornire altruistă” , pentru a asculta toată strada gratuit muzica lor.

Atâta tihnă nu îţi vine a crede că e posibilă! Un aşa stil de viaţă pare o utopie.

Ne-am plimbat în susul şi josul canalelor, am trecut zeci de poduleţe şi am admirat de câteva ori mai multe grădini într-o sarabandă de oftaturi. Unele de entuziasm iar altele de regret. Că se poate şi altcumva decât suntem noi învăţaţi.

Imaginaţi-vă un localnic întins pe un şezlong într-o duminică dimineaţa citind dintr-o carte şi sorbindu-şi cafeaua în timp ce prin faţa proprietăţii lui trece lin câte o barcă.

Sau un altul ce se întoarce de la supermarket, îşi lasă ambarcaţiunea la ponton şi cară plasele pe peluza demnă de revistă, întâmpinat de ţopăiala tonică a labradorului ce speră că va primi şi el ceva bunătăţuri.

Giethoorn e satul în care nu am văzut delimitări ale proprietăţilor decât prin gard viu şi o sumedenie de hortensii într-o infinită paletă cromatică. Am nerăbdarea să ajung în Insulele Azore pentru a mă convinge că, într-adevăr, acolo e paradisul acestor flori. Până atunci, ce am văzut aici e ceva de vis! Pentru cei care s-au ofticat deja, fac mențiunea că le-am văzut în articolele de documentare 😀 Când am fost noi acolo, la putere erau brândușele și magnoliile. 

Sălcii plângătoare aflate pe malul canalelor ce-şi varsă lacrimile (crengile) până pe luciul apei, frunze imense şi zvelte de brusturi care încearcă să ofere o minima intimitate unor porţiuni din curţile caselor de cărămidă roşie acoperite cu stuf fac din această localitate un paradis imobiliar.    

Alături de Grădinile Keukenhof, Giethoorn reprezintă un obiectiv turistic de neratat odată ajuns pe meleagurile aflate sub nivelul mării. În a mea subiectivă opinie, vara e mai atrăgător decât Veneţia.  Mult mai curat, mai verde şi plin de flori, infinit mai liniştit, cu toate că numărul turiştilor creşte şi aici de la an la an, ca mai peste tot.

Satul canalelor mie mi se pare mai elegant  şi frumos decât Oraşul lagunelor.

Ne-am desprins cu o oarecare greutate din vraja minunată a locului. L-am părăsit totuşi nehotărâţi pe de-a-ntregul în privinţa celei mai arătoase case, a celei mai spectaculoase curţi sau a celui mai elegant poduleţ.

Dar cu bucuria de a ne fi plimbat prin unul din cele mai frumoase sate în care am călcat vreodată şi cea de a-mi fi împlinit un vis născut în adolescenţă.        

---

VIZUALIZĂRI: 335 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI