Ruta Farurilor si peisaje de poveste

TIPĂREȘTE

Asta e ultima zi plina. Maine, in drum spre casa, o sa mai vizitam Lugo, despre care n-am citit nimic (ne va surprinde, oare?). Dar astazi… astazi va fi o zi minunata. Lasam estul si ne indreptam spre vest. Nu mai avem obiective notate pe hartie. Stim doar ca aici incepe ruta farurilor, si ca o sa dam de peisaje care ne vor taia rasuflarea. Ne propunem sa oprim pe unde vedem cu ochii. Fara graba, dar fara pauza, cum zic spaniolii.

Farul din San Cibrao este cel mai putin spectaculos. Poate pentru ca peisajul inca nu e atat de deosebit precum vom vedea in urmatoarele ore. E dimineata si racoare. Iar suntem singuri acolo, langa far. Respiram cu nesat aerul cu aroma sarata a marii si facem cateva poze. Creierul da ordin furnicilor sa ne gadile talpile. Hai la Estaca dos Bares, cel mai nordic punct al Peninsulei. Nu mai avem rabdare si pornim. Strabatem cei cativa zeci de kilometri nemastiind incotro sa ne uitam. Trecem prin Viveiro, unde facusem o mica oprire cu o seara inainte, si pe care-l vom lua la pas spre seara, la intoarcere. E reflux, golfuletele (pardon, estuarele) sunt goale si ni se pare amuzant sa vedem barcile… “parcate” pe nisip, adica pe locul unde peste cateva ore va fi din nou multa apa. Mergem tot pe N-642, de data asta in directia Ferrol. Trecem de Barqueiro si incepem sa urcam prin padurile de care nu vrem sa ne dezobisnuim. Copacii se imbratiseaza deasupra soselei, iar trunchiurile din dreapta lasa sa se intrevada albastrul Cantabricii. Inca e Cantabrica. Aici, in Estaca dos Bares, marea se impleteste cu Oceanul Atlantic. Asta ne spune panoul informativ (desi si farul Ortigal, urmatorul, din Ortigueira, isi atribuie acelasi lucru, si ne gandim ca probabil inca vreunul mai spre vest…). Lasam, deci, masina, in parcarea neamenajata (sau amenajata in mod rustic, adica e de pamant, si ne dam jos nerabdatori. Ne luam dupa nemtii din fata noastra, care incearca sa coboare un pic spre mare. Se intorc repede (moment in care noi ne facem ca facem poze), pentru ca panta e abrupta, stancoasa, si nu se poate cobori. Si ne indreptam spre far. Un caine incepe sa latre si ma opresc zicand: Eu acolo nu merg. Doamne ce turbata pot fi cateodata. Noroc ca am langa mine atata rabdare incat… incat… imi trec repede bazdabacii. Hai in dreapta, mi se propune ca alternativa, si apucam pe o sosea asfaltata, dar ne dam seama in doua minute ca nu avem nimic de vazut si ne intoarcem la locul de langa parcare. Au mai parcat doua masini si vedem un cuplu cu o fetita in carca care se indrepta spre far. Haide bre, ca doar nu ne-o manca bau bau. E o casa acolo, langa far, iar catelul (nu mi se mai pare asa infiorator) alearga vesel spre stapanii care tocmai coboara din masina cu inca un caine. Tiptil tiptil trecem pe langa far (farurile nu mi se par ceva special, si totusi imi plac…) si ajungem pe cap.

Cabo Estaca dos Bares. Ce frumusete!! Avem grija unde pasim, poteca e plina de pietre. Farul ramane in spate. Avem marea in stanga, marea in dreapta si marea in fata. Splendida. Bine, mai e si cladirea asta oribila care pare abandonata. Cine-o fi fost dasteptul de-a construit-o aici, pleosc, in mijlocul acesteti frumuseti? Cu ce scop? In fine, trecem pe langa si, cand credem ca am ajuns la finis, adica la pietroiul pe care e scrisa latitudinea, ne dam seama ca mai avem de coborat. Mai cu grija, ca e haul in stanga. Ce cauta motoreta asta aici? Da, e de-alea de teren, care face mult zgomot si merge prin noroaie si pe munti. Asteapta sa trecem noi si urca spectaculos cateva stanci. Cu haul in dreapta (caci mergea in sensul opus). Frumos. Trecem si prin niste ciulini, si ajungem la punctul maxim. De aici, ori facem o saritura spectaculoasa si inotam pana la unul din cele trei vapoare pe care le zarim in larg, ori facem cale intoarsa. Cum nu stim sa inotam, ne hotaram sa ne asezam cateva minutele pe un pietroi inainte de a face cale intoarsa. Si sa stam. Nu vorbim. Ne uitam doar, cat cuprinde. Respiram fara zgomot, nu cumva sa deranjam natura. Cateva minute pe care nimeni, niciodata, n-o sa ni le ia. Uite ca ajunge si cuplul cu fetita in brate. Ii depasisem fara sa ne dam seama. Nu-mi mai e frica sa ma intorc la far. Trec viteaza pe langa caine si ne si oprim sa citim povestea farului. O vedeti in poza daca sunteti interesati.

Hai mai departe. Cum va spuneam, pentru azi nu avem un plan bine definit. Dar acolo, de pe Capul Estaca dos Bares, vedem urmatorul cap si din priviri ne propunem sa mergem. Iesim iar la nationala si, dupa ce ne uitam pe harta si parcurgem cativa kilometri, cotim iar la dreapta, spre Cabo Ortigal. Localitatea prin care trecem se numeste Cariño. Ce nume frumos! In spaniola, cariño inseamna dragoste, dar e doar sinonim partial cu amor. Mai e si apelativul cu care multe cupluri se striga. Un fel de amor, un fel de dragoste, iubire, dar mai… domolit, fara focul din amor. Oare m-am explicat bine? Oricum, il salut in gand pe cel care i-a pus acest nume satului acesta. Mie mi-a placut.

Acelasi munte impadurit, aceeasi atmosfera de poveste, de timp ireal, pe sub bolta de crengi impreunate deasupra soselei… Ne apropiem si… gardul de pe marginea soselei, ca ale noastre de la munte, cateva barne din lemn… ne da senzatia de “mai ingrijit” decat Estaca dos Bares. Da!! Asa este!! Deodata vedem farul Ortigal, de-acolo de sus. Muntele din stanga e mai inalt, peisajul este mai spectaculos, contrastul de culori e mai frumos… Ca sa nu mai vorbim de sosea, e recent asfaltata, este si parking special amenajat, mult mai spatios, iar farul este asezat pe o platforma, asfaltata si ea. Estaca dos Bares era mai salbatic, mai in…stare originala. Ortigal este mult mai pregatit pentru a primi turisti, ca sa zic asa. Poate satul vecin a avut mai putine fonduri, who knows? Ne amuzam cand citim ca si aici Cantabrica se uneste cu Atlanticul. Ce mai conteaza? Oricum nu are cum sa existe o linie bine definita, aici se termina marea si incepe oceanul, concluzionam, si asa impacam si capra si varza. Credem noi. Ca oricum nu conteaza.

Ne intoarcem pe unde am venit, nu inainte de a ne minuna (si a poza) cimitirul intalnit in cale. Stiti ca aici decedatii se odihnesc la etaj? Sau si la noi e asa la cimitirele de la oras si habar n-am eu? Ce ni s-a parut curios a fost faptul ca fiecare “mormant” (impropriu spus), asezat la etaj, avea geam in fata. Initial ne-am “speriat”, crezand ca se vede sicriul dinafara. Dar nu, este doar locul unde se aseaza flori, poze, etc., si imediat ne-am dat seama ca au pus geamuri ca sa nu ia vantul ulcica, de exemplu…

Ajunsi in Ortigueira, la iesire, vedem Biroul de Turism si intram ca sa cerem un sfat ceva. Sigur sunt multe locuri de vazut in zona. Alegem sa oprim in satul de langa, Espasante, dar la intoarcere, pentru ca ni se spune ca sunt fieste, si sigur dam de ceva folclor de exemplu. Dar acum hai pe munte, il traversam, sa ajungem la Cheile Garita de Herbeira despre care ni se spune ca merita vazute. Si incepe urcusul. Si deja trecem de padurile de eucalipti si eu mai stiu ce altfel de copaci (sau eucaliptii sunt doar acolo, mai jos? nu mai stiu, stiu ca R. imi tot zicea ca frunzisul celor tineri e total diferit de cel al eucaliptilor batrani; mie-mi place sa-l ascult atunci cand vorbeste de frunze, flori, copaci…, chiar daca pare ca nu prea-l bag in seama decat atunci cand se opreste, smulge o frunza, o freaca intre degete si-mi da sa miros in timp ce-mi spune denumirea stiintifica, pe care o uit in aceeasi secunda in care o aud…). Ajungem la pajistile eterne. Dreapta: vaci fara stres, care pasc agale. R. imi vorbise de las rubias gallegas, zicandu-mi ca abia asteapta sa le vada. Cum adica blondele galiciene? Ce treaba ai tu cu blondele galiciene? il intreb eu, mai mult asa, de forma, ca stiu ca urmeaza o surpriza. Da, mai, e o rasa de vaci de aici. Ei bine, am vazut blonde, am vazut brunete, am vazut roscate, ba si cu suvite (adica patate) … Am vazut vaci de toate neamurile acolo, sus, pe pajistile Galiciei. Credeti-ma ca intindeai mana si atingeai norii. O sa vedeti in poza. Stanga: cai si manji harjonindu-se. Or fi salbatici? ne intrebam in acelasi timp. Nu arata a salbatici, ne raspundem tot noi. Dar noi habar n-avem daca se deosebesc cu ceva de caii… domestici. Cred ca nu. Nici nu ne-am dat jos din masina ca sa demonstram acest lucru. Doar am oprit masina si am deschis geamul incercand sa imortalizam una din cele mai frumoase imagini pe care ochii mei le-au putut vedea vreodata. Cai pascand, doi manji jucandu-se nestingheriti, pajistea verde, munte in stanga si-n dreapta, norul de puteai sa-l atingi cu mana si pe fundal, acolo, jos… marea. Cu un telefon si-un aparat modest am incercat, fiecare dupa pricepere, sa surpindem aceasta vedere. Mie oricum mi-a ramas incrustata pe retina. Pe vecie.

Ne continuam drumul. Dupa un alt mirador unde dom’ doctor reuseste sa loveasca usa masinii de o banca din fier, facem cale-ntoarsa, pentru ca vrem sa ajungem la Garita de Herbeira. Ajungem. Parcam. In stanga sunt imense mori de vant. In dreapta urcam putin si ajungem la o troita parasita. Vacile (blonde, brunete, roscate) pasc pe langa ea. Ba, cand ne apropiem de gardul care ne desparte de hau, vedem vreo doua catarate acolo, cu picioarele din fata pe alt etaj decat cele din spate, luand pranzul linistite. Mergem in stanga troitei, unde se afla un grup mititel, dar zgomotos. Au aparate si incearca sa faca poze. Noi luam deja pulovarul pe noi, cred ca ne aflam la 10-12 grade. Si… ne dam seama ca acolo jos, se afla cheile. Dar abia reusim sa vedem ceva, ceata invaluie partea aia aproape in totalitate. Ne invartim noi cateva minute, dar ceata nu-si modifica consistenta. Aceste chei, cu o inaltime de 615 metri, sunt considerate drept cele mai inalte din Europa, pentru ca, desi exista fiorduri in Norvegia de 1.100 m, Garita de Herbeira are deschidere directa la mare. Ne mai minunam cateva clipe de animalele catarate pe acolo… Ba, in drum spre masina, vedem si cativa pescarusi ce-si faceau siesta pe marginea unor baltoace.

Coboram pana la satul San Andrés (prietenii stiu de ce) si ne propunem sa iesim iar la nationala, pentru ca ni se cam face foame si azi ne-am propus sa mancam caracatita. Asa si facem odata ajunsi in Cedeira, municipiul de care tine Garita de Herbeira. Gasim repede o piata plina de terase si restaurante, unde o portie de caracatita a feira, adica stropita din belsug cu ulei de masline si boia, costa 13 euro. Painea e si ea buna, si, desi am vrea un Albariño din Galicia (vin alb foarte cunoscut), ne limitam la o bere indoita cu suc de lamaie. Toata lumea mananca o multime de fructe de mare aici. Eu nu pot de cativa ani, am alergie la creveti, de exemplu. Dar sepia, calamarii, caracatita… of… ce bunatati! Parca nici un vreau sa mananc piersica drept desert, ca sa-mi ramana inca gustul ala minunat a mare. Ma rog, e un fel de-a spune. E sambata dupa amiaza si lumea bea cafea la terase sau se plimba pe malul marii. Si aici este un estuar, acesta fiind un fenomen cunoscut mai ales in partea nordica a tarii, si mai ales (scuze de repetitie) in Galicia: Rías Baixas, in partea de jos a comunitatii, si Rías Altas, astea pe langa care am trecut noi in cele cinci zile de vacanta.

De la Cedeira am plecat inapoi, desi eram la doar treizeci de km de Ferrol. Ne-am propus sa luam la pas (sau la roata) si partea de jos pe viitor. Cum stiam de fiestele din Espasante, ne-am dus direct acolo, fara sa mai oprim in Ortigueira. Intrebam doi localnici unde e targul, si ni se spune ca pe paseo marítimo. Trei tarabe pricajite, vorba vine, si cativa hippies, pe langa un magician care isi incepea spectacolul in fata a cinci copilasi care-l mai vazusera si de dimineata. O scurta plimbare si… inapoi spre masina. Ohh!! Da’ ce ne-aud urechile? Cimpoaie!! Instrumentul prin excelenta al Galiciei si al Asturiei. Ne tinem dupa ureche si ajungem intr-o piatoleta unde… ce ne vad ochii? Un grup folcloric, desi fara port traditional, care canta si danseaza. Un fel de calusari de-ai nostri, inconjurati de rude si prieteni. Imediat mi-a atras atentia faptul ca numarul baietilor/barbatilor era acelasi ca cel al reprezentantelor sexului feminin. Lucrul asta este imposibil de vazut in Castilia. Intotdeauna in grupurile de dansuri (si nu numai) sunt cel mult doi, trei barbati. Mi-a placut la nebunie sa vad altceva acolo, in satucul ala mic din A Mariña Lucense. Aveau un fel de vataf, care, atunci cand incepea muzica, facea primii pasi, si la fel si atunci cand schimba pasul. Toti ceilalti il urmau imediat. Mi-a placut la fel de mult faptul ca erau multi tineri, ceea ce inseamna ca galicienii tin cu dintii de traditiile lor. Ba una din fete avea si aspect de hippy, deci un conteaza perspectiva asupra vietii atata timp cat iti place ceva. M-am lipit de-un stalp si nu am fost intrerupta. Zambetul mi se afiseaza pe fata, ramane lipit, acolo, si ma pot uita ore intregi la asa ceva, nu m-as plictisi. A mai fost un moment frumos cand fetitele (presupun ca ale catorva din dansatori) si-au etalat si ele cunostintele: au cantat si au dansat, mandre nevoie mare. Li s-a cerut un bis, si se tot codeau, ba ca una stie cantecul, ba ca nu stie. Pana la urma, una simpatica foc si-a luat prietena deoparte, zicand in gura mare: Vino, te rog, ca trebuie sa stam de vorba. Mi s-a propus sa ne tinem dupa ei, ca la Calus, ce sa mai. Dar mai aveam marcat pe harta si Viveiro, unde se tinea si un targ medieval. Asa incat mi-am urnit cu greu picioarele. Astea sunt momentele in care ma simt cel mai bine intr-o calatorie/vacanta. Momentele care ma apropie de esenta locului respectiv. Momentele in care ma pot simti si eu, un pic, de acolo. Ma pot contopi, intr-o mica masura, stiu, cu locul si localnicii.

Cand un prieten imi vorbise, acum vreo doi ani, de Ruta Farurilor din Galicia, nu m-am interesat. Imi spunea ca multe autocaravane opresc la un far in fiecare zi, sau la doua. Am vazut cu ochii mei acest lucru. Noi am facut o mica, foarte mica parte. Zona ne-a intrecut asteptarile. Partea de vest a A Mariña Lucense ne-a placut mult mai mult, ca si peisaj, decat cea de est.

Ne vedem la Viveiro!

---

VIZUALIZĂRI: 2435 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI