Farmecul medieval al Ferrarei

TIPĂREȘTE

Ferrara este un pitoresc oraş medieval, cu o fortăreață masivă chiar în inima lui şi o splendidă catedrală, înconjurat de ziduri masive cum doar la Lucca mai sunt. Şi chiar dacă nu cunoaşteți prea multe despre el, despre cei care au creat ori s-au născut aici sigur ați auzit. În Ferrara a scris Torquato Tasso şi Ludovico Ariosto, au pictat Piero della Francesca şi Giovanni Bellini, în Ferrara s-a nascut Girolamo Savonarola, temutul inchizitor, dar şi Michelangelo Antonioni, celebrul regizor. Motive suficiente pentru ca excursia noastră în Emilia-Romagna să nu omită Ferrara.

Din gară este simplu de ajuns în centru, bulevardul Viale Cavour conducându-ne uşor până la Castello Estense, primul obiectiv pe listă. Înconjurat de un şanț lat cu apă, grandiosulul castel se ridică măreț dominând întreaga zonă. Aspectul greoi al bastioanelor este oarecum îndulcit de terasele evazate spre exterior prin şiruri de console ordonat aliniate. Câteva obloane roşii sunt adăugate la ferestrele înguste, probabil pentru a crea pete de culoare pe cărămiziul tern al zidurilor.

Trecem podul batant dinspre nord-vest şi pătrundem într-o curte austeră unde aproape că mă împiedic de câteva bile mari din piatră, probabil utilizate pentru catapulte, căci sală de bowling nu era trecută printre atracțiile castelului. Turul începe cu Sala Gotică, prezentând macheta fortăreței, dar şi decorațiuni care au rămas în urma restaurărilor efectuate de-a lungul timpului. Următoarele săli sunt mai sărace în piese originale, având în general panouri cuprinzând istoria locului, genealogii, fotografii, hărți şi alte imagini. Traseul este întortochiat şi dacă bucătăria nu m-a interesat (bucătăria castelului, nu cea italiană pe care o iubesc), în schimb în temniță am găsit ceva chiar inedit. Probabil epuizând colecția de integrame toamnă-iarnă pentru avansați, unul sau unii dintre locatarii celulei s-a (u) apucat de desenat un cerc mare plin cu pătrate albe şi negre, cele albe fiind completate cu litere. Pentru amatorii de mistere, enigme şi scrabble voi ataşa şi fotografia corespunzătoare, taxa pentru descoperirea unei eventuale comori fiind de una porție de tortellini alla ragu, plus una bucată sticlă vin alb italian.

Părăsind lumea tenebroasă a sinistrelor temnițe şi ieşind la lumină avem ocazia de a descoperi pe una dintre terase o mică oază cu portocali, aliniați milităreşte în ghivece uriaşe şi plini de fructe. Am avut noroc că nu era nici unul de vânzare, că altfel deveneam posesor de portocal, Şefa îndrăgostindu-se de pomişorii ăia.

Turul castelului dezvăluie noi încăperi, aparent goale, unele având doar nişte oglinzi uriaşe sprijinite zdravăn în cadre metalice. Şi adevărul este că doar aparent sunt goale, pentru că arta este la mare înălțime, la propriu şi la figurat, mai precis tavanele sunt decorate cu fresce. Pentru început intrăm în Capela Ducală, o mică încăpere utilizată conform legendei de soția unuia dintre ducii de Este, care fiind protestantă şi-a organizat propria capelă. De jur împrejur totul este din marmură, doar în mijloc fiind fresca reprezentând pe cei patru evanghelişti. La intrare un panou ne dă explicații folosind aceleaşi cuvinte şi în aceeaşi ordine ca şi Wikipedia. Nu ştiu unde a apărut textul mai întâi, la castel sau pe Wikipedia, dar dacă vreți mai multe informații este mai ieftin pe internet şi mai frumos la Ferrara. Frescele se derulează pe tavan asemeni unui uriaş album de artă şi cu ochii ațintiți în sus sau în oglinzile ajutătoare aproape nici nu realizez când trec de la Camera zorilor, cu Helios sosind într-un car tras de patru cai albi, la Micuța cameră a jocurilor, care celebrează sporturile antice şi luptele de gladiatori, şi mai departe spre Sala "Hector şi Andromaca".

Urmează partea din castel dedicată Muzeului Giovanni Boldini, un pictor impresionist născut în Ferrara, supranumit "maestrul susurului", ca o recunoştere a delicateții care răzbate din tablourile lui. Dacă numele nu vă este cunoscut, deşi picturile sale sunt prezentate la Palazzo Pitti din Florența, la Muzeul Metropolitan din New York, la Galeria de Artă Modernă din Roma sau la Galeria Națională de Portrete din Londra, sigur cunoaşteți acel tablou reprezentându-l pe Verdi, purtând joben şi fular. Iar dacă la Veneția am descoperit o pictoriță locală, Emma Ciardi, deasemeni impresionistă, aici în Ferrara am devenit un admirator al lui Giovanni Boldini, în ciuda faptului că portretele nu erau genul meu preferat.

Părăsim castelul Estense şi păşind cu teamă pe lângă statuia înfricoşătorului Savonarola ne grăbim spre domul din Ferrara, una dintre bijuteriile arhitectonice care contopeşte stilul romanic (sau romanesque) cu cel gotic. Divizată pe verticală în trei părți, toate avântându-se spre văzduh prin şiruri ascuțite de coloane, fațada îşi dezvoltă simetria cu logii împărțite în serii scurte de către coloane care pornesc chiar de la nivelul solului. Spre partea superioară, trei rânduri de arce care dispar treptat spre interior continuă senzația de profunzime începută de logii. Din punct de vedere al stilurilor arhitectonice, la partea inferioară intrările şi primul rând de logii aparțin stilului romanic, următoarele rânduri de logii şi arce fiind în mult mai îndrăznețul stil gotic.

Şi tot o logie are şi portalul central, care menține liniaritatea de la acelaşi nivel, aici fiind amplasată şi o statuie a Fecioarei cu pruncul. Deasupra este un basorelief reprezentând pe Isus împărțind dreptatea într-o Judecată de apoi. Simetria se pierde doar la baza, lateral față de intrările secundare, unde în partea dreaptă este statuia lui Alberto d'Este, iar în stânga bustul papei Clement VIII.

Logiile continuă obsesiv şi în lateral, diferențiate ca stil precum pe fațadă. La "parter" este Loggia dei Merciai, un portic lung cât domul, care încă din timpuri medievale a fost ocupat cu magazine, deşi scopul construirii era adăpostirea pelerinilor aflați în drum spre Roma. Retrasă mult în spate, se găseşte campanila, un turn renascentist neterminat, construit cu marmură in nuanțe alb-roz, care-mi aminteşte de Toscana.

Intrând în catedrală nimerim în plină slujbă, astfel că încercăm să ne mişcăm cât mai puțin şi mai silențios. Ca majoritatea bisericilor italiene este decorată somptuos, noțiunea de simplu nefiind acceptată. Spre deosebire de exterior, interiorul domului este foarte baroc, urmare a unui incendiu şi a schimbărilor de stil din sec. al XVIII-lea.

Aşezată paralel cu domul este fosta biserică San Romano, una dintre cele mai vechi din Ferrara, construită prin sec. al X-lea. Desacralizată la sfârşitul anilor 1700 este cumpărată de primărie pentru a fi folosită drept închisoare, apoi ca depozit. Din fericire astăzi îi este readusă o parte din strălucirea trecută, fiind transformată în Muzeul catedralei. Lucrările principale ale muzeului sunt fără îndoiala Madonna lui Jacopo della Quercia şi cele două picturi executate de Cosme Tura, pictorul de curte al ducilor de Ferrara, Bunavestire şi San Giorgio şi dragonul.

Binemeritata pauză care a urmat n-a fost propriu-zis o pauză ci o incursiune în faimoasa şi delicioasa artă culinară italiană. Cum ni se lungiseră urechile de foame, am ales o terasă în apropierea Muzeului catedralei, într-un loc mângaiat de razele unui blând soare primavaratic. Am ales un Panini alla Victoria, nu ştiu dacă "Victoria" reprezintă un substantiv comun sau unul propriu, cuvântul neapărând la lista cu ingrediente. Şefa a ales tot un panini, cu o continuare ceva mai complicată, pe care însă spre deosebire de mine a putut s-o pronunțe corect de la prima încercare. În plus față de ea, am comandat şi un pahar de vin alb, italian, rugând chelnerul să aleagă vinul dintr-o zonă cât mai apropiată de Emilia-Romagna, adică să nu-mi aducă ceva din Sicilia sau Sardinia. Alegerea lui a fost inspirată, în materie de vin, dar nu şi vestimentar, căci pantalonii i se terminau la vreo cinci centimetri înainte de a ajunge la glezne. Probabil apropierea deltei râului Po sau a unor eventuale inundații au stat la baza acestei bizare decizii. Revenind la vin sunt sigur că satisfactia şi sentimentul de împlinire s-a citit pe fața mea, căci la prima apariție a originalui chelner Şefa a solicitat şi ea un pahar de vin. Aşteptarea fiind îndulcită la figurat de auriu lichid, am profitat de poziția terasei pentru a admira şi partea laterala a domului, cea cu Loggia dei Merciai şi cu campanila. Nu fac nici o referire la cât de delicios a fost acel panini, menționez doar că până la Bologna, seara, nu mi-a mai fost foame, nu am mai vrut nici măcar ceva dulce.

Având burta plină orizontul mi s-a înseninat, norii n-au mai părut atât de enervanți, aglomerația de pe stradă n-a mai fost o piedică. Cum se apropia de ora 5 şi muzeele se pregăteau de închidere am pornit frumos pe sub logii cu ochii pe vitrinele magazinelor, apoi am schimbat încet direcția să n-aibă Şefa vreo idee mai costisitoare şi am ales nişte străduțe de-a dreptul claustrofobice, la care dimensiunea maximă era înălțimea. Un nume de stradă ca Via Vecchie mi-a confirmat că aceasta era medievala Ferrara, cea pe care venisem s-o vedem. Din păcate la Museo di Casa Romei, o veche clădire renascentistă, se închisese, aşa că am ratat să văd şi pe viu frescele din Sala delle Sibille, văzute într-un album de artă. În schimb găsim Universitatea din Ferrara, unde au studiat Paracelsus şi Copernic. Ce mi s-a părut foarte ciudat, strada pe care era situată se numea Savonarola. Să fie o ironie voită sau o alegere fortuită? Trecem pe lângă alt imobil din perioada Renaşterii, Palazzo Bevilacqua-Constabili, construit cu aproape şase secole în urmă, dar renovat recent, în prezent sediul Facultății de economie. În ciuda faptului că nu văd nici un coş de gunoi curățenia este la ea acasă, eternele ambalaje care rămân în urmă într-un oraş turistic lipsind aproape total.

Ne întoarcem în Piața Catedralei şi mai admiram o dată Palazzo del Comune, vechea Primărie, fosta reşedință a puternicei familii Este. Cu zidurile şi turnul crenelat are aspectul unei cetăți amenințătoare, doar că multitudinea ferestrelor şi statuile de deasupra intrării îi îmblânzesc imaginea.

Norii se hotărasc să părăsescă bolta abia când şi noi ne decidem să părăsim oraşul şi să ne îndreptam spre gară. Alegem un drum mai sinuos, ocolind marile bulevarde şi pe strada Garibaldi putem admira un alt palazzo, al fostei familii Bentivoglio. Ridicat pe la mijlocul sec. al XV-lea atrage atenția prin abundența decorațiunilor, simboluri ale gloriei militare, dăltuite în marmură, acoperind fațada.

Şi totuşi Ferrara încă mai voia să ne arate din frumusețile ei ascunse de ghidurile turistice. Ajungând la o răscruce de străzi zărim la câteva sute de metri ceva semănând cu un tempietto. Ne adunăm toate puterile şi mergem să vedem despre ce este vorba. Descoperim Isola del Tesoro, un centru pentru copii şi bătrâni organizat într-un monumental turn de apă. Deşi nesemnificativ din punct de vedere turistic rămâne subiectul celei mai însorite fotografii din Ferrara. Emilia-Romagna mai avea multe să ne dezvăluie.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 4541 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI