Plimbare de iarnă prin Szentendre

TIPĂREȘTE

Pentru vacanța de Crăciun 2017, am rezervat un apartament într-o clădire modernă, nu departe de centrul Budapestei, dotată inclusiv cu bază spa. Evident, fără nicio masă inclusă; dar mâncarea e de obicei ultima noastră problemă când plecăm pe undeva, imposibil să nu ni se arate favorabil!

Ne-am descurcat și de data asta, deși cu oarece emoții, căci oamenii se respectă și cam toate restaurantele sunt închise începând cu prânzul de Ajun; abia în a doua zi de Crăciun încep să se mai deschidă câteva. Pe 24 decembrie am rezolvat destul de onorabil, am prins vreo 2-3 mâncătorii deschise la Târgul de Crăciun, în centru și am mâncat „la botul calului” - binișor, deși nu ieftin deloc. Pentru 25... zău că nu știam cum ne vom descurca! N-aveam altă variantă decât să încropim ceva „acasă”, din resturile de cumpărături pe care apucaserăm să le facem înainte... că și supermarketurile erau închise, normal!

Și totuși... avea dreptate profu' de mate' din liceu: când nu știi rezolvarea unei probleme, nu te mai gândi la ea, lasă subconștientul să continue ce-ai început tu și o să-ți dea răspunsul când te aștepți mai puțin! Seara, în timp ce butonam telefonul, apăru și revelația! Mi-am amintit că acum ani mulți, cu ocazia primei mele vizite în Budapesta prilejuită de participarea la un eveniment științific, organizatorii ne-au dus într-o mică excursie prin împrejurimi. Îmi plăcuse tare mult un sătuc romantic, fieful artiștilor maghiari și nu numai... Cum îl cheamă oare?! Am luat harta și am început să mă joc pe ea. N-a fost greu să-l găsesc: Szentendre! Da, cum ar veni „Sfântul Andrei”, cum oi fi uitat?! Bine, nu-mi garanta nimeni că nu vom găsi închise și restaurantele de aici (deși speram să nu, locul fiind unul eminamente turistic!); chiar de va fi așa, previziunile meteo pentru prima zi de Crăciun fiind mai mult decât optimiste, măcar facem o plimbare într-un loc frumos și pe urmă ne întoarcem să mâncăm „din traistă”...

Ai mei au îmbrățișat cu entuziasm propunerea, așa că am pornit a ne documenta despre cum aveam să ajungem acolo. Ca să n-o mai lungesc, am luat tramvaiul 2 și am coborât la Podul cu Lanțuri, pe care am traversat, apoi am mers pe malul Dunării vreo 10-15 minute până la Bathyany Ter, de unde pleacă metroul de suprafață spre Szentendre. Pe urmă am văzut că ar fi fost mai comod să fi coborât din tramvai la Podul Margit și să fi luat trenul de la următoarea stație (la fel o cheamă, Margit hid), ce se află chiar în capătul din Buda al podului (seara, când ne-am întors, așa am făcut). Distanța dintre Szentendre și Budapesta este de aproximativ 20 km, deci biletele obișnuite pe care le-am folosit în oraș n-o acoperă, e nevoie de 2 bilete de persoană pe sens, cel puțin așa am înțeles de la tanti care ni le-a vândut (dacă om fi înțeles bine și/sau dacă ea ne-o fi înțeles pe noi). Trenurile se succed la intervale variabile (10-30 minute), iar călătoria ține cam 40 de minute, calea ferată urmând țărmul vestic al Dunării și străbătând câteva sate drăguțe și curate.

Destinația noastră e capăt de linie, așa că am coborât împreună cu toți ceilalți călători - destul de mulți, ceea ce ne-a întărit convingerea că fusese o idee bună să venim aici. Chiar în fața gării este un pasaj pe sub șosea; o săgeată uriașă desenată pe asfalt ne-a recomandat drumul spre centrul localității. În capătul celălalt am descoperit un panou cu o hartă, pe care erau marcate toate punctele de interes turistic, denumite bilingv (maghiară/engleză). N-am stat s-o studiem prea tare, am pozat-o și am pornit mai departe.

Dar înainte de asta, poate ar fi cazul să vă spun câteva vorbe despre istoria acestui loc. Prima așezare a fost ridicată în sec. 11, în jurul unei biserici închinate Sf. Andrei, care a împrumutat satului numele său. În anii 1300, Szentendre a intrat în proprietatea regelui, căpătând privilegii speciale. A venit însă stăpânirea otomană pentru un secol și jumătate, timp în care satul a fost - încet, încet - aproape abandonat.

La sfârșitul sec. 17, când oastea creștină a eliberat țara și implicit Szentendre, Serbia încă se afla sub jug turcesc. Așa că în jurul anului 1690 se produce o migrație masivă, cel puțin 40000 de familii de sârbi ocupând satele cândva abandonate din Câmpia Panoniei. În Szentendre s-au format adevărate cartiere sârbești, în funcție de zona din care se strămutaseră oamenii, ceea ce explică abundența bisericilor ortodoxe în acest sat. Prezența Dunării a creat premisele dezvoltării negoțului de orice fel, apogeul dezvoltării localității fiind în sec. 18. A urmat din nou o perioadă de declin, ceea ce a avut un efect benefic asupra conservării clădirilor și în general a atmosferei patriarhale a satului, lucru care avea să atragă într-un viitor nu prea îndepărtat mulți pictori, sculptori și poeți maghiari.

Urmăm strada principală și înțelegem încă de la primii pași de ce Szentendre a fost supranumit „o perlă mediteraneană aruncată în câmpia Panoniei”: case în culori pastelate sprijinindu-se una de cealaltă, cu acoperișuri șindrilate, cu intrări boltite păzite de masive uși de lemn (mie astea mi-au amintit mai mult de porțile noastre săsești), alei înguste, pietruite, turle de biserici oriunde-ți îndrepți privirea... Și multă pace - liniștea aceea rurală încărcată de vechi mistere...

În curând drumul nostru se intersectează cu un pârâiaș îndiguit, stăm pe pod câteva minute bune și-i urmărim curgerea zglobie. De fiecare parte a vadului sunt amenajate alei de promenadă, mărginite de mici spații verzi; deasupra, sălcii pletoase, desfrunzite ce-i drept, dar nu poți să nu-ți imaginezi ce peisaj idilic completează ele în sezonul cald!

Identificasem deja casa-muzeu a familiei multidisciplinar-artistice Ferenczy, dar evident că nu se putea vizita, fiind prima zi de Crăciun; dealtfel, orășelul abundă de astfel de mici expoziții, și e normal, având în vedere trecutul său recent. În plus, există un Muzeu al Marțipanului și unul al Crăciunului (speram ca măcar pe acesta să-l găsim deschis, dar n-avea să fie așa; chiar și Moș Crăciun se odihnește de Crăciun!). Chiar și un muzeu etnografic în aer liber există, la vreo 3 km de orășel... Bine de știut pentru altădată.

Ne continuăm plimbarea pe strada principală, devenită între timp pietonală, ocupată pe o bună bucată de căsuțe de lemn - un mic Târg de Crăciun se pare, deja aflat și el în hibernare... Ar fi fost drăguț să-l fi prins deschis, ne imaginăm agitația lui festivă, bogăția de arome și culori; dar na, vina ne aparține, că nu ne-am gândit să venim aici cu câteva zile mai devreme... Totuși, e frumos și așa, vremea e splendidă, localnici și turiști se plimbă agale deopotrivă cu noi, casele sunt decorate în fel și chip, oriunde întorci privirea există un motiv de uimire și încântare!

Ne atrage atenția o plăcuță fixată pe clădirea cu nr. 20: e fosta locuință a celui dintâi primar al orașului, sârbul Dumtsa Jeno, cel ce a gândit reconstruirea localității după eliberarea de sub ocupația turcă. La capătul străduței din stânga se profilează pe cerul senin turla unei biserici; ghidul nostru ne povestește că-i vorba de cel mai impozant edificiu de acest gen din oraș, fosta biserică ortodoxă greacă - Csiprovacska, după numele satului sârbesc din care au provenit ctitorii ei. Când s-au întors acasă, aceștia au luat cu ei toate odoarele și mobilierul, astfel că biserica a rămas goală până în 1940, când a devenit biserică romano-catolică.

Revenim pe strada principală, care ne conduce în curând în Piața Fo (Piața Mare), centrată de un frumos pom de Crăciun. Aici converg mai multe artere, mărginite de case vechi, frumoase și tot aici găsim unul din simbolurile orașului: Crucea Memorială - un mic monument împodobit cu splendide filigranuri metalice baroce, ridicat în 1763, la sfârșitul epidemiei de ciumă. Tot ghidul scris ne atrage atenția asupra deosebirii esențiale dintre acest monument și cel similar înălțat cu aceeași ocazie în Districtul Castelului din Buda, care însă se termină cu o statuie. Pentru cel din Szentendre s-a ales crucea, fiind ridicat de ortodocși, a căror religie interzice reprezentarea Divinității sub formă de statui.

Tot aici, în Piața Mare, stăm și admirăm frumoasa fațadă barocă a bisericii Blagovestenska, ridicată în 1752, ortodoxă deasemenea. Din păcate, o găsim închisă, așa că nu putem admira și altarul ei sculptat în marmură roșie sau iconostasul, despre care am citit că ar fi unul dintre cele mai frumoase!

Dacă am coti-o la stânga, am ajunge în zona de sus a orășelului, unde mai există câteva edificii vechi și prețioase, precum Capela Baptistă închinată Sf. Ioan (sec. 13) sau Basilica Belgrad, singura în care se mai țin slujbe în rit ortodox, pentru cei 100-120 de sârbi care încă mai trăiesc în Szentendre.

Dar noi ne continuăm plimbarea pe artera principală și orășelul continuă să ne uimească și să ne încânte! Zona devine din ce în ce mai animată, găsim magazine deschise, cu suveniruri de tot felul frumos expuse, mici cafenele romantice, cu mesele afară, în mare parte ocupate... Toată lumea zâmbește, toți se bucură de Sărbătoare și de razele călduțe ale soarelui... Ne oprim la o tarabă improvizată, de unde cumpărăm câte un pahar de vin fiert, ocazie cu care descoperim curtea interioară a unui restaurant chiar în spatele tarabei cu pricina! Bingo! Tati intră să vadă dacă e deschis; e. Și, ca să nu avem emoții, facem rezervare pentru masa de prânz. „Mami, să vezi ce frumos e înăuntru! O să-ți placă sigur!”

Mai avem vreo oră jumate timp de colindat prin oraș. O ținem tot înainte, căscăm gura în stânga și în dreapta la decorațiuni, ieșim din zona turistică, ajungem într-un parc-pădurice presărat cu tot felul de statui de piatră, între care remarc un patruped greu încadrabil într-o specie anume, pe care stă o tanti pe burtă, așa cum stai pe o saltea ce plutește în piscină... Hmm... Ce-o fi vrut să spună artistul?!

Decidem să ne întoarcem, ne abatem un pic și spre Dunăre, pontonul unde acostează ambarcațiunile stă solitar în mijlocul apelor, oamenii au luat cu asalt faleza și terasele micilor cafenele. Descoperim un mic bazar, ne pierdem printre mici prostioare parfumate, colorate, minunate! Cumpărăm și noi câte ceva, că nu ne putem abține...

La ora stabilită, ne prezentăm la mâncătorie, Barczy Fogado pe numele ei. Străbatem curtea pietruită, într-o margine, sub copertină, stau înghesuite mese și băncuțe de lemn, visând la vremuri mai călduroase. Trecem de ușa simplă, se fac niște scări pe care urcăm la etaj. În micul antreu ne întâmpină un... struț împăiat, alături de un brăduț împodobit, câteva ghivece cu mușcate încă înflorite, precum și ceva decorațiuni cu tentă etnografică. Deja îmi place. Călcăm pe podelele de lemn, care scârțâie sub pașii noștri. În dreapta, dibuim intrarea în restaurant și imediat ce pătrundem, suntem preluați de un chelner zâmbitor, care ne conduce la masa rezervată (Tati avusese posibilitatea s-o aleagă).

Într-adevăr, foarte drăguț! Spațiul nu-i generos deloc, pe alocuri sunt fixate blaturi de lemn în ziduri, pe post de măsuțe, probabil că-i vorba de o casă veche (avea să mi se confirme acest lucru ulterior, când am primit nota de plată într-un soi de mică mapă, pe care sunt prezentate câteva informații; casa Barczy datează din 1734, fiind un frumos reprezentant al „barocului țărănesc”). Pereții sunt finisați grosier și văruiți în alb, tot ce înseamnă textilă (fețele de masă, pernuțele de pe băncuțe, perdelele care împodobesc tocul de lemn ce marchează trecerea dintr-o încăpere în alta) sunt albastre, cu delicate desene albe. Peste tot sunt farfurii și căni de lut, lămpi vechi, dar cel mai mult mă încântă dozatorul de palincă fixat într-un suport metalic!

În fine, ne instalăm, primim meniurile, le studiem, alegem. Supă-gulaș (ce ne va fi servită într-un ceaunel suspendat deasupra unei mici spirtiere arzânde!), pane de brânză Camembert cu dulceață de merișoare, un soi de ouă-papară amestecate cu roșii și ardei, valdostana (nu mai știu dacă așa se numea sau altfel, dar cam asta era) cu cartofi prăjiți și brânză rasă deasupra, ardei umpluți, șnițel vienez. Cam mult, veți zice, dar v-am explicat contextul; cine știe când aveam să mai dăm de o asemenea abundență?! :) Tati și-a făcut curaj cu o dușcă de pălincă de prune, în rest am stropit bucatele cu bere locală. Văd pe nota de plată trecută și o cafea, dar nu mai știu cine a dorit-o. Cert e că ne-am ospătat pe cinste, foarte bune toate! Ca să nu mai zic de tihnita ambianță de han din alte vremuri!... Toată afacerea ne-a costat 23298 ft (cam 73 euro), din care 10% bacșișul (oficial, trecut pe nota de plată). Recomand locul!

Ne-am întors pe malul Dunării, aurită pieziș de razele soarelui de iarnă, care deja se pregătea de culcare... Faleza superioară e amenajată cu bănci și frumoase corpuri de iluminat, iar cea inferioară cu pistă de biciclete. În capătul sudic, ne-am distrat un pic urmărind plutirea browniană a unui grup de rățuște gureșe... Am ajuns în gară cu doar 2-3 minute înainte ca o garnitură să plece către Budapesta și pe drum am revăzut de câteva ori fotografiile zilei; noroc cu ele, altfel greu aș fi crezut că n-am visat, că într-adevăr m-am plimbat pe străduțele pietruite, printre casele vechi, colorate din alt veac...

&&&

Cam asta a fost ultima poveste pe care v-o spun anul acesta. Sper că Moșul Bun v-a vizitat azi-noapte și v-a adus cadouri frumoase, dar mai ales pace în inimi, zâmbete pe buze și pe cei dragi alături. Vă doresc ca anul ce vine să vă găsească sănătoși, cu punga groasă, cu chef de plimbărit și de povestit mai apoi!... La mulți ani, frumoasă comunitate AFA!

---

VIZUALIZĂRI: 1600 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI