Pe drum(uri) cu prietenii

TIPĂREȘTE

Nu ştiu pentru alţii cum o fi însă pentru trupa noastră de drumeţie Via Transilvanica reprezintă o atracţie şi, totodată, un catalizator al mişcării în aer liber. Cum acest nou simbol al României trece şi prin Mediaş, nu puteam lăsa neparcurse porţiunile de dinaintea şi de după oraşul nostru, astfel încât zecile de kilometri le-am luat la pas în etape succesive pe parcursul a doi ani între Sighişoara şi Blaj. Mai mult, grupuri de câte 5 sau 7 persoane au drumeţit în etape de câte 3 sau 4 zile, concretizate în amintiri vesele, momente picante sau duioase, pe alocuri, păstrate în filmuleţele sau fotografiile din arhiva noastră. Dar marea provocare se clocea de anul trecut: să pornim de la Putna şi să ajungem la Vatra Dornei, 5 zile de umblat prin frumoasa Bucovină.

Văpaia a fost iscată şi dorinţa întreţinută de Adriana, cea care avea să se ocupe de toată organizarea drumeţiei. Fără ea şi cârca de eforturi depuse constant timp de 2 luni nu văd cum am fi bifat aventura noastră, povestea rândurilor de faţă. Emulaţia stârnită de ea ne-a contagiat pe toţi, iar tratamentul administrat (săptămâna de mişcare) ne-a însănătoşit zdravăn în plan fizic, psihic şi camaraderesc. Că pe parcurs s-au mai semnalat cazuri de distracţie maximă, scene de teatru sau dans în pădure nu le pot trece chiar la “dovezi ale contraindicaţiei terapiei de grup hoinar” .  E complicat să înregistrezi toate prezenţele, dorinţele unora de a participa şi apoi refuzul când se apropie plecarea iar camerele sunt deja rezervate şi repartizarea pe maşini făcută, să împarţi trupa pe camere cu mare atenţie în ce priveşte simpatiile reciproce sau abia desluşite antipatii posibile, să foloseşti un ton mai hotărât când se impune o oarecare disciplină sau unul care să îmbuneze vreun supărat cu motiv sau din senin.

După perioada de pregătiri şi cele 7 zile petrecute împreună de grupul nostru de 12 persoane – cea mai mare „adunătură” care a parcurs un traseu de 5 zile neîntrerupte pe Via Transilvanica – pot afirma că drumeţia a reprezentat o oportunitate excelentă de a admira frumuseţea acestui colţ de Românie, de a întări prietenia noastră şi de a descoperi calităţi şi suflete de valoare superioară celor intuite/cunoscute până în acele momente. Iar toate cele pomenite te îndrumă spre reflecţii diverse, unele spontane iar altele la zile distanţă, după rememorarea de unul singur a tot ce ţi-a oferit drumeţia. Cert e că am avut parte de una dintre cele mai frumoase şi – clar! – de neuitat vacanţe.

Deşi întâlnirea în vederea plecării din Mediaş nu s-a petrecut sub cele mai bune auspicii, o vreme destul de rece şi ploaie măruntă, bucuria devenise evidenţă pe măsură ce participanţii descindeau din maşinile celor care i-au adus până acolo, soţi, copii sau taximetrişti. Până se efectuează pupăturile de rigoare şi asigurările că vom petrece o săptămână pe cinste, unii trebuie să se ocupe de poziţionarea bagajelor în maşini. Deşi specificasem instrucţiuni aidoma Wizzair, cum nu adusesem acel verificator de capacitate bagaje, unii au scăpat nesancţionaţi deşi au întrecut măsura (bagajelor).

Planificarea prevedea să mergem cu două maşini – una cu 5 locuri şi alta cu 7 – până la Vatra Dornei, le lăsăm la pensiunea în care vom înnopta la finalul aventurii, iar de acolo am închiriat în microbuz pentru a ne transporta la Putna. Toate decurg conform planului până la destinaţia finală, mai puţin baia cu vin de care are parte Giancarla, într-o curbă în ac de păr spre Pasul Palma pe care soferul microbuzului o negociează într-atât de strâns încât, luat pe nepregătite şi aflat pe culoar, mă răsucesc cu sticla destupată şi în pierdere evidentă şi necontrolată de echilibru contribui involuntar la “un păr mătăsos şi strălucitor” şi un balsam al rufelor departe de a degaja un iz acceptabil în mănăstirea ce urmează a ne oferi culcuş în noaptea asta.

Dacă nu am ajuns cu grupul AFA la Ciumârna în martie, admir acum, în mai, panorama superbă de aici, înainte de a fi debarcaţi în parcarea de la prima bornă gri închis cu marcaj portocaliu. Intrăm pentru un tur al superbei Mănăstiri Putna - prilej pentru deţinătorii de carnete VT să le ştampileze cu patalamaua ce dovedeşte că ai fost şi aici, la start -, ne luăm apoi în primire camerele (doamnele cu doamnele, bărbaţii cu bărbaţii, chiar dacă unii eram soţ şi soţie) iar seara ne dezmorţim la o bere nefiltrată, la taclale cu patronul Restaurantului Şemineu care ne face să visăm la o altă aventură, Via Huţulca...

Dimineaţa suntem primii care mişună pe uliţele satului. În căutare de secţie de votare, întrucât spiritul nostru civic şi, mai ales, fantoma scrutinului din decembrie nu ne dau pace şi ne determină a pune o ştampilă şi pe buletinele de vot. Voioşia noastră matinală contrastează puternic cu blazarea membrilor ce aproape că umplu sala de clasă în care e amplasată urna. Pentru ei probabil că suntem o altă gaşcă de zănateci care n-au altceva mai bun de făcut în România anului 2025 decât să o ia de nebuni pe coclauri, prin păduri şi peste obcine. Bărbaţii nu ne părăsim chilia până “nu ne spălăm pe dinţi” , într-un ritual procesat de Dan şi care a avut darul de a transmite ceva din însemnătatea pioasă a locului. Purificarea a fost curmată brusc de Adriana care doar că bate la uşă şi intră direct peste noi taman când în aerul încăperii se ridică miasma coniacului de casă, lichidul ce sta la baza incantaţiei. “Nici nu a început drumeţia şi voi beţi deja” avea să fie laitmotivul zilelor următoare când mai palmam între noi sticluţa cu licoare maronie pentru a face ploaia mai prietenoasă şi mai uşor de suportat. Dar cu mâna pe inimă declar că prima duşcă a fost după la votul exprimat la secţia nr. 442…   

Momentul mult aşteptat de trupeţi a sosit, aşadar ne pornim la drum. Pădurea de un verde tineresc şi crud ne primeşte să o explorăm, deloc mirată că mai pleacă unii în aventura VT. Primele observatoare de animale ne încetinesc marşul, câţiva dintre noi dorind să-şi imortalizeze prezenţa în amintirea Instagramului cocoţaţi sus în ele. “Staţi mai încet, avem timp!” se aude câte o voce a pipaşilor cărora deja viciul le cere socoteală. Îi marginalizăm, dar trebuie impuse reguli. Rămân în coada plutonului iar pauzele sunt pentru toţi, nu ne abatem de la mers pentru ţigări. Iar cum regulile sunt făcute pentru a fi încălcate, durata de valabilitate a acestei norme a ţinut foarte puţin, doar până ce alte voci au început a solicita pauze pentru un biscuit, o ciocolată sau apă. Deja la pretenţii multiple se cere egalitate…

Codrii Bucovinei au o frumuseţe cum rar mi-a fost dat să văd iar cărările ce şerpuiesc printre copaci le sporesc atracţia, alcătuind un ţinut de poveste ce merită cu prisosinţă explorat. În concordanţă cu aşteptările mele, Hortensia şi Florina se instalează deja în frunte şi impun un ritm destul de alert şi care provoacă după o vreme murmure printre cei cărora le e mai dificil să ţină pasul cu ele, antrenate ani buni în drumeţii de durate mai lungi. Cum deja ne cunoaştem de vreo doi ani, faptul că Alina rămâne mereu în urmă pentru a poza o floare sau a petrece timp de una singură pentru reflecţii personale nu ne mai surprinde sau îngrijorează. Însă mă pufneşte de-adevăratelea râsul şi mă amuz copios de unul singur când - pe fondul unor tunete şi fulgere prevestitoare de “vreme mare” – şi aflată momentan în frunte lansează un apel către ocupantele obişnuite ale locurilor fruntaşe anterior pomenite, acel “haideţi, să nu stăm după voi, uite ce vreme se apropie!” . Nici potopul vremelnic ce a urmat nu a putut să-mi şteargă voia bună declanşată de chemarea Alinei, împărtăşită şi de către ceilalţi când au aflat motivul bunei mele dispoziţii.

Devenim mai serioşi şi pioşi la capăt de drum, odată ce intrăm în Mănăstirea Suceviţa, lăcaş de cult aflat în fază de restaurare şi păstrător de colecţii de icoane, obiecte de cult sau cărţi bisericeşti. Întrucât suntem grup mai mare de 10 persoane beneficiem de ghid gratuit, astfel că maica stareţă ne povesteşte detalii interesante despre istoria mănăstirii. Dacă nume, date calendaristice sau ani nu rămân întipăriţi în memoria colectivă a trupei, referirile la Scara Virtuţilor cu ale ei trepte vor constitui prilej de multe comentarii, reflecţii – serioase sau mai haioase – şi tachinări în zilele ce vor urma. De aici şi până la cazare vom mărşălui 2,5 kilometri pe trotuar, prin faţa gospodăriilor bucovinene, aranjate şi bine întreţinute. Însă ce mi-a marcat cu adevărat respectiva porţiune de drum l-a reprezentat numărul maşinilor de lux înmatriculate în judeţul Suceava care au trecut pe lângă noi. Ceva ireal! E posibil ca mulţi să fii lucrat în străinătate şi să se fi întors de acolo cu ceva euro la teşcherea, dar nu îmi pot alunga din minte nici gândul că acum câţiva ani pădurile erau mai dese pe aici…

După prima zi de umblătură suntem întâmpinaţi cu un pahar – sau mai multe, sticla rămâne pe masă! – de către proprietarul Pensiunii Poiana de vis. Apăi chiar de vis e poziţionarea acesteia, cu o terasă ce îţi oferă o privelişte de la care nu îţi mai venea să întorci privirea! Aveam să aflăm că pe pajiştea din faţă au fost surprinse, de oaspeţi sau gazdă, în mai multe dimineţi căprioare ce păşteau liniştite. Flori albe şi albastre mărunte pierdute prin iarba ce le întrece ca înălţime, liliac înflorit ce îşi trece ramurile peste gardul vechi de lemn, meri şi peri înfloriţi sau pădurea care mărgineşte pe o latură tăpşanul aidoma unui covor persan creează cadrul idilic în care ai lenevi ore bune. Nu să arunci rucsacul în spate şi să o iei din loc după un mic dejun foarte gustos şi bogat… Oricum de astăzi ne va fi mai uşor întrucât proprietarul se oferă să ne transporte contracost calabalâcul pănâ la următoarea cazare. Şi aşa vom continua de acum înainte, un mare avantaj recunoscut de toţi cei implicaţi în a-şi căra în spate catrafusele necesare săptămânii în curs.

Dimineaţa celei de a doua zile începe sub semnul lui “îmbracă-te că…, dezbracă-te că…” , mai concret ia pelerinele, dă jos pelerinele încă de cum terminăm micul dejun. Apoi, în doi timpi şi trei mişcări, soarele îşi umflă muşchii şi în câteva minute mătură cerul de nori, lăsându-ne sub unul albastru şi soare vesel la care nu aveai cum spera cu puţin timp mai devreme. Ne încolonăm şi plecăm în etapa secundă a itinerariului, viteza de deplasare fiind mai vijelioasă decât în ziua precedentă datorită kilogramelor mai puţine din spate, a vremii splendide dar şi a bunei dispoziţii acumulate încă de la poveştile din seara trecută.            

Traseul ne poartă pe lângă o bisericuţă micuţă ridicată undeva în pădure, oferindu-ţi prilejul de a te ruga sau reculege în linişte, pe lângă vile de-a dreptul năucitoare prin frumuseţe sau poziţionare dar şi prin noroi în care ne afundăm bocancii profi.            

Nu toată lumea e la plimbare, întâlnim şi personal implicat în exploatarea silvică aflat la datorie chiar într-o zi de duminică.            

Elanul începe treptat să se taie din momentul în care luăm în piept prima pantă a zilei, una cu o înclinaţie care te face să îţi verşi maţele la un moment dat.            

Numele meu începe a fi tot mai des auzit, strigat şi, cine ştie, poate înjurat! “Marius mai este? Marius mai avem? Marius când facem pauză?” – cam astea au fost întrebările receptate de pavilioanele mele auditive. Altele probabil au fost murmurate în barbă sau de cei aflaţi mai în spate şi nu au ajuns până la mine…           

 O apreciere deosebită se cuvine a fi împinsă spre Adriana – cumnata (spre a o deosebi de soţie!) care a marşat laudativ pe panta cu o înclinare dementă. Pentru ca apoi să tragă cu acelaşi nesaţ din ţigară, atenuând binefacerea efortului.            

Urmează porţiuni mai lejere în care spiritul vesel şi glumeţ revine, un aport semnificativ – ca pe tot parcursul drumeţiei – avându-l Lucu, cel cu o contribuţie importantă şi la poezia scrisă în ultima zi a aventurii noastre.            

De sus, privirea alunecă peste obcine, pierzându-se în hăt-depărtări, obturată de nori pufoşi. Peisajul devine splendid, o recompensă după eforturile depuse anterior. Turme de oi, stâne de vară, pete de verde în diferite nuanţe şi vârfuri în depărtare cu zăpadă pe creste ne determină la pauze de admiraţie, complementare celor de odihnă.            

Respectând ciclul zilei trecute, după amiaza aduce cu ea o ploaie măruntă şi ceva mai rece, ceea ce ne creează unora dificultăţi. De înaintare sau termice.            

Dacă la primele beţele de drumeţie îşi dovedesc necesitatea, cele din urmă trebuie combătute “medicamentos” iar paracetamolul va deveni de acum încolo substituentul lexical utilizat de bărbaţi pentru administrarea dozelor de coniac. Jumătate de tabletă devine sinonim cu o gură iar doza de şoc cu o duşcă bună.            

Cert e că tratamentul şi-a arătat eficienţa iar la finalul drumeţiei nu am raportat nicio stare de răceală… Cu menţiunea şi cu mâna pe inimă! că nu am încălcat prescripţia “medicală” .             

Drept e că am luat şi ceva stimulent nutrivit suplimentar, câte un pahar de ţuică seara înainte de cină!            

Cum printre noi aveam şi practicanţi ai qigong-ului, aceştia aveau să beneficieze de un cadru natural sublim pentru şedinţa zilei de astăzi, creionat de pajişti umbrite sau scăldate în soare, păduri semeţe şi un amalgam noros senzaţional.            

Cu puteri recăpătate – în urma acestei şedinţe sau a odihnei – înaintăm pe poteci ce străbat acea Bucovină de poveste ce a încântat atât amar de lume ce a cutreierat-o.            

La un moment dat, după ce ieşim din pădure, Vatra Moldoviţei ne apare întinsă pe câteva dealuri, ceva de poveste dacă adăugăm şi ploaia care cade undeva pe fundalul îndepărtat, cumva prăvălită peste culmile ce au îndrăznit a se ridica peste medie.            

Intrarea în Pensiunea Alexandra reprezintă triumful acestei zile considerate cea mai istovitoare din întreg programul. Iar căldura camerelor şi felul în care se prezentau bunătăţile ce ne aşteptau pe masă au darul de a mai atenua din oboseala etapei-regină, dacă-mi permiteţi utilizarea denumirii preluate din ciclism.                   

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd o versiune cu mai puține reclame
• Ai dori o versiune COMPLET fără reclame? — devino membru afaFanClub

---

Membrii afaFanClub accesează AFA FĂRĂ RECLAME, pentru 8-9 lei/lună!

Cum devin membru afaFC? -- cumperi un abonament pe 6 sau 12 luni.

Detalii despre abonamentele afaFanClub aici

• ABONAMENT afaFC pe 6 LUNI = 59 lei Cumpără afaFC 6 luni
• ABONAMENT afaFC pe 12 LUNI = 100 lei Cumpără afaFC 12 luni

*) Nu uita să completezi, la DATE FACTURARE, username (de exemplu la Adresă)

---

VIZUALIZĂRI: 183 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI