Il cuore della Costiera Amalfitana (inima Coastei Amalfi): orăşelul Amalfi

TIPĂREȘTE

Amalfi, nume cu rezonanţă istorică, este astăzi ştiut ca al unuia dintre cele mai frumoase şi căutate locuri din Italia, sau mai bine spus al unei întregi zone de coastă, preferata turiştilor ce vin la întâlnirea cu o zonă răsfăţată de Creator şi desăvârşită de Om.

Aşadar, ne pregăteam să coborâm din autobuz în Amalfi şi, deşi, văzusem nenumărate fotografii şi filmuleţe cu orăşelul rupt din rai, aveam emoţii la impactul vizual aievea cu minunatul Amalfi, cel care avea să fie baza noastră pentru două nopţi şi tot atâtea zile.

Amalfi impresionează, la prima privire, prin îngustimea din cale afară a şoselei la intrarea în orăşel în timp ce ne îndreptam spre terminal: abia au loc să treacă două maşini una pe lângă cealaltă şi chiar dacă, teoretic, ar putea să se afle pe margine şi vreun pieton, acesta trebuie să se lipească de parapete pentru a putea circula maşinile. Spun asta din experienţă proprie, deoarece până la cazarea noastră trebuia să ne strecurăm pe această bucată de şosea şi într-una dintre dăţi, chiar lipiţi de parapete, autoturismele erau nevoite să-şi plieze oglinzile retrovizoare ca să poată trece pe lângă noi în viteza melcului fără să ne atingă. Dar acolo, astfel de chestii sunt obişnuite, iar pentru turişti reprezintă doar „deliciul”deplasării pe coastă.

Astăzi, un orășel cu puțin peste 5.000 de locuitori, Amalfi este, practic, inima coastei căreia i-a împrumutat numele, nu neapărat că se află aproximativ în centrul acesteia, ci pentru că este cel mai important dintre stațiunile coastei, un fel de reper de legătură între vestul și estul coastei. Și asta se observă mai întâi de toate în materie de transporturi, fiindcă Amalfi este nodul rutier de seamă de pe coastă, un soi de capăt de linie al autobuzelor locale Sita Sud. Aici trebuie să schimbi musai autobuzul dacă ai venit de la Sorrento și vrei să ajungi, de pildă, la Maiori sau la Cetara, fiindcă nu există autobuz care să parcurgă „dintr-una”întreaga Costiera Amalfitana.

Are și câteva funcții administrative, care abia amintesc de ceea ce a reprezentat odinioară Amalfi, cea mai veche dintre cele patru republici maritime ale Italiei din Evul Mediu (Veneţia, Pisa, Genova, Amalfi).

O legendă tristă spune că numele de Amalfi era al unei frumoase nimfe, iubită nespus de Hercule a cărui dragoste pentru ea a fost destul de scurtă deoarece nimfa s-a stins neașeptat de repede. Hercule s-a gândit s-o îngroape în cel mai frumos loc pe care-l văzuse el, un loc pe măsura frumuseții nimfei, pe care l-a imortalizat dându-i numele ei.

Istoria ne arată că încă din antichitate Amalfi era foarte apreciat printre romani, chiar pe stema oraşului stând scris „Descendit ex patribus Romanorum”, adică originile Amalfi datează din vremea romană, iar orașul a fost întemeiat ca punct comercial în anul 339. Anul 596 îl găsește episcopie când făcea parte din ducatul de Napoli, iar din 839 devenind republică autonomă, prima dintre cele maritime amintite, guvernată de conți aleși în fiecare an, apoi de prefecți și în final de duci, transformându-se într-un fel de monarhie ducală. Erau vremurile când, pentru următoarele trei sute de ani, Amalfi a deținut supremația în ceea ce privește comerțul maritim cu estul, nordul Africii și întreg bazinul mediteraneean, acumulând averi considerabile, deţinând monedă proprie (numită tari), foarte puternică. Corăbiile comerciale din Amalfi, încărcate cu cherestea, au navigat spre coastele nord-africane, siriene, palestiniene și Bizanț, schimbând-o cu aur, mirodenii, pietre prețioase și țesături. Negustorii din Amalfi au devenit curând foarte bogați, atrăgând atenția și vrăjmășia concurenților, precum Pisa și Genova.

Din acele timpuri glorioase sunt cunoscute și așa-numitele „Tavole amalfitane”, un cod de legi maritime care reglementau navigația în bazinul mării Mediterane până în 1570, precum și busola perfecționată atribuită navigatorului local, Flavio Gioia, o personalitate de seamă originară din Amalfi. Tot de atunci datează și drapelul orașului care uimește prin simbolul reprezentat pe el, pe mine m-a dus cu gândul la crucea malteză (cu opt colțuri), fiind practic asemănător, doar că fondul este albastru ca marea, iar crucea albă, ca și casele strălucitoare ale urbei. În vremurile sale de glorie, orașul era populat mai mult decât înzecit față de numărul locuitorilor de astăzi.

Declinul republicii Amalfi a început ușor odată cu groaznicul cutremur din 1343 ce a distrus mare parte din fortificații, palatal ducal, șantiere navale, case ale localnicilor, apoi a continuat cinci ani mai târziu cu epidemia de holeră care a produs importante pierderi de vieți omenești. În perioada următoare, Amalfi a fost stăpânit de către aragonezi iar comercianții catalani au intrat în concurență directă cu cei locali. Aceasta a fost o altă perioadă de decădere, iar în anul 1643 oraşul a fost lovit de o molimă de ciumă cumplită în timpul căreia o treime din populație a murit. În plus, nu de puţine ori raidurile piraţilor otomani şi sarazini au dat mari bătăi de cap localnicilor. Se spune chiar că în secolul al XVIII-lea Amalfi era aproape nelocuit, familiile nobile se mutaseră la Napoli.

Cu un veac mai târziu, Amalfi a avut norocul să suscite interesul regelui de Napoli şi Sicilia, Giuseppe Bonaparte, care, în timpul unei vizite aici, a fost fermecat de frumuseţea zonei, acesta propunându-şi să construiască un drum care să străbată coasta, lucru realizat mult mai târziu. Nici oamenii de cultură ai acelor vremuri nu au rămas indiferenţi la şarmul amalfitan, aşa încât Richard Wagner sau Henrik Ibsen se numărau printre vizitatorii fideli, ca mai apoi, în secolul trecut, multe celebrităţi să se îndrăgostească la propriu şi să-şi cumpere proprietăţi în zonă, Amalfi devenind o faimoasă destinație turistică, iar „la dolce vita” să ajungă de la Roma la Amalfi: regizori de film, artiști, actori și actrițe au ales această coastă.

Sursă de informare: amalficoast.com

Ce ar fi de văzut şi ce am reuşit să vedem/pe unde ne-am plimbat în Amalfi

Deşi pare micuţ, orăşelul Amalfi este destul de ofertant în materie de obiective turistice, iar cine vizitează coasta oricât de scurt, de regulă, se opreşte cel puţin câteva ore să descopere „bijuteria albă”, de la poalele Munţior Lattari.

Fireşte că am început explorarea oraşului cu tot ce era în proxima vecinătate a cazării noastre: Piazza Flavio Gioia din care suntem salutaţi de monumentul falnic al navigatorului plasat lângă o fântână aproape circulară, portul, faleza, terminalul de autobuze şi plaja, destul de pustie în zilele acelea, cu excepţia unor temerari care chiar au încercat apa mării la o baie.

Pe urmă, am traversat faimoasa SS163, șoseaua care străbate coasta strângând-o ca o cingătoare, luând la pas ambele trotuare ce se desfășoară de-a lungul său. De-a lungul oraşului, aceasta poartă numele de Via Matteo Camera și, pe partea cu marea, are chiar un mic scuar cu bănci pentru o mai bună priveliște asupra plajei. Pe partea opusă, am trecut pe lângă Anticco Arsenale della Republica, adică vechile docuri (şantiere navale) unde se construiau şi se adăposteau corăbiile navigatorilor amalfitani, Museo Civico, trezorierul celebrelor „Tavole amalfitane”. Aproape de capătul spre Atrani, în șir cu prăvăliile şi poşta, se află o mică pizzerie, afacere de familie, Fior di Pizza, preferata noastră în perindările rapide prin oraș fiindcă pizza făcută acolo era atât de bună că te lingeai pe degete, în plus, amfitrionul era un bătrânel simpatic și foarte sociabil cu care ne împrieteniserăm binișor.

De la mica pizzerie, se făcea o stradă la stânga, spre interiorul orașului, și acolo imediat se află Piazza Municipio, loc ce găzduiește Primăria orașului Amalfi sau Municipio și Biblioteca Municipală, la bază fiind de fapt mănăstirea benedicitină a Sfintei Treimi (sec. XVI), numită astăzi Palazzo San Benedetto.

Mergând înapoi, spre Porta della Marina, parte din fortificațiile medievale ce asigură accesul în mjlocul orașului vechi, pe fațadele unora dintre clădiri se pot admira harta rutelor de comerț ale ținutului Amalfi realizată în anii'50 de Renato Rossi, precum și alt mozaic din anii '60 ce reprezintă scene definitorii din istoria regiunii încă din perioada romană. Acestea au fost manufacturate din ceramică viu colorată, material obținut dintr-o îndeletnicire tradițională a localnicilor.

Intrând pe sub Porta della Marina, pătrunzi în lumea interioară a orășeluli Amalfi, o lume impresionantă cu o puternică amprentă a glorioasei sale istorii. Vei rămâne uimit de aspectul medieval păstrat aproape intact în centrul vechi al urbei, că te poți crede vremelnic într-un decor de film cu duci şi ducese dacă nu te trezește la realitate mulțimea de turiști împrăștiată în Piazza Duomo, dornică să se fotografieze în diverse ipostaze.

Piazza Duomo este cea mai amplă deschidere din oraș, dar și cea mai de seamă. Aici privirile sunt atrase ca un magnet de mărețul Duomo di Sant'Andrea sau Catedrala Sf. Andrei, cel mai important locaș de cult de pe Coasta Amalfi, edificiul impunător până la care muritorul trebuie să urce aproximativ 60 de trepte înalte pentru a putea accede înăuntrul său. După părerea mea, domul este o splendoare atât pe dinafară cât și în interior, cu o arhitectură mixtă somptuoasă: romanică, barocă, cu elemente arabo-normande și cu o poveste nu mai prejos de impresionantă care începe undeva prin secolul al VI-lea când a fost construită o bazilică modestă, desăvârşită în secolele IX-XII și perpetuată continuu, până la monumentala construcţie pe care o vedem astăzi. Constituie un complex religios format din însăși Catedrala, Muzeul Diocezan, Grădina Paradisului - Il Chiostro del Paradiso, La Basilica del Crocifisso, La Cripta şi, desigur, turnul-clopotniță falnic împdobit cu majolică galben-maronie. Este cunoscut ca fiind o adevărată operă de artă și reprezintă, indubitabil, punctul de atracție major al orașului Amalfi, mai multe detalii aici: en.wikipedia.org/wiki/Amalfi_Cathedral

Înăuntrul său îşi află locul de odihnă rămăşiţele Sfântului Andrei, patronul spiritual al oraşului, care au ajuns aici în anul 1208, după ce moaştele fuseseră la Patras şi Constantinopole. Se spune că sfântul i-a ajutat pe amalfitani de mai multe ori, făcând adevărate miracole pentru aceştia. Unul dintre cele mai de seamă s-a petrecut în ziua de 27 iunie 1544, în timp ce Barbarrossa, temutul pirat otoman, ataca Amalfi, apostolul a stârnit din senin o furtună ce făcut ca nivelul apelor mării să crească pe neaşteptate, scufundând toate navele piratului. De atunci, această zi a devenit ziua când oraşul se îmbracă de sărbătoare iar moaştele sfântului sunt scoase şi preamărite în oraş.

Tot în Piazza Duomo, un alt punct de atracţie îl constituie fântâna Sf. Andrei sau fontana di Sant’Andrea, un superb ansamblu artistic format din statuia de marmură a apostolului, la picioarele căreia se află patru îngeri, la fel, din marmură. Toată lumea (inclusiv noi) care ajunge în piaţă se opreşte şi-şi potoleşte setea la această fântână, ba fiecare mai umple şi câte o sticluţă fiindcă apa este proaspătă, rece şi foarte bună la gust, doar provine din munţii de alături.

Din Piazza Duomo se desprinde cea mai însemnată arteră de circulaţie din oraş: Via Lorenzo D’Amalfi, o stradă pietonală în mare proporţie, de-o parte şi de alta cu clădiri medievale înghesuite şi prăvălii de tot felul cu mărfuri colorate ce magnetizează privirile trecătorilor, restaurante, cafenele, gelaterii. Însă nici aceasta nu e prea lată, la un moment dat fiind dirijată cu un semafor, deşi nu se pune problema existenţei vreunei intersecţii majore cu altă stradă pe care să încapă vreo maşină.

De pe Via Lorenzo d’Amalfi se observă cel mai bine aspectul medieval al oraşului, căci dincolo de această stradă principală, în laterale se desprind adevărate reţele de ulicioare extrem de strâmte, pietruite, cu aspect de coridoare sau chiar tuneluri, toate vopsite în alb, cele mai multe cu o mulţime de scări, de altfel numindu-se „Salita X, Salita Y, etc. ” pe care se află locuinţe sau chiar magazinaşe. Pe cele mai multe abia au loc să treacă două persoane una pe lângă cealaltă, unele sunt acoperite că ai impresia că eşti în nu ştiu ce galerii, însă cu avantajul că nu te-ar ploua dacă ar începe să picure. Din loc în loc se mai vede câte o săgeată care te conduce la obiectivul pe care-l cauţi sau, pur şi simpu, te rătăceşti foarte uşor cum ni s-a întâmplat şi nouă de câteva ori şi aştepţi să apară vreun localnic care să te scoată lumină. Cert este că Amalfi mi s-a părut un real labirint format dintr-o mie de „salita”, însă destul de sigur, nicio clipă petrecută prin hăţişul de coridoare nu ne-a dat senzaţia de nesiguranţă care să mă sperie în vreun fel.

Aşa am ajuns la Cimitero Monumentale, o fostă mănăstire benedictină de secol X, astăzi cu rol dedicat, dar o construcţie de proporţii apreciabile, cu multiple arcade, aflată sus, cocoţată pe versantul muntos din dreapta cum te uiţi dinspre mare, de la care priveliştea spre întregul Amalfi te lasă cu gura căscată. De altfel, acesta este recunoscut ca fiind un punct de belvedere foarte bun, existând chiar şi un lift cu care se poate urca până aici, însă noi am preferat să luăm la pas scările şi ulicioarele ca să vedem pe viu cum ar fi să trăieşti zi de zi în Amalfi respirând aerul amalfitan odată cu localnicii.

Tot înaintând pe Via Lorenzo d’Amalfi, aceasta îşi schimbă numele la un moment dat în Via Pietro Capuano din care am dat în Piazza Spirito Santo, în care am văzut o fântână cu două capete umane şi o mulţime de figurine din ceramică scufundate în apă, La Fontana De Cape e Ciucci, adică fântâna unde se adăpau măgarii celor ce veneau de la munte cu produse agricole din gospodării. Peste stradă, se poate admira o clădire stilată, Palazzo Castriota, care aparţiea unei familii de origine albaneză ce avea acelaşi nume.

Un pic mai sus, la un colţ de clădire veche cu arcadă pe sub care se trecea spre Valle dei Mullini, am întâlnit amenajată un fel de expoziţie în aer liber a unor figurine realizate din ceramică reprezentând case şi diverse scene din viaţa oamenilor, iar de pe panoul alăturat am aflat că sunt manufacturate alături, într-un atelier cu tradiţie de peste 800 de ani numit „A Faenza”, care se poate vizita gratis.

Mai departe, mergând pe şosea, în sus, spre munte, urmărind firul apei (râul Canneto), am dat de Muzeul Hârtiei sau Museo della Carta, din păcate închis în acea perioadă, găzduit de o veche moară, despre care am aflat că păstrează prese antice şi utilaje de demult folosite la fabricarea hârtiei, Amalfi fiind renumit ca un producător important al hârtiei, încă din secolul XIII. Un pic mai încolo, se află şi Museo di Civilta Contadina Arti E Mestieri (de asemenea, închis), adică Muzeul Civilizaţiei Rurale de Arte şi Meserii format dintr-o colecție istorică de obiecte, picturi, fotografii, echipamente folosite pentru culturile de lămâi care amintesc de îndeletnicirile meșteşugarilor și țăranilor de pe Coasta Amalfi. Apropos de lămâi, şi aici în Amalfi sunt culturi imense, practic cât vezi cu ochii, desfăşurate pe terase, acum învelite de o plasă verde, protectoare.

Trebuie menţionată Valle dei Mulini (Valea Morilor) , o trecătoare abruptă presărată cu mori de apă aflate în paragină, folosite cândva la fabricarea hârtiei. Aceasta face parte dintr-o rezervaţie naturală a munţilor Lattari, care se găseşte mai sus şi se concretizează într-un traseu montan ce ajunge în satul vecin, Pogerola.

Însă, noi am preferat să parcurgem o bucată destul de bună din Valle delle Ferriere, de asemenea o rezervaţie naturală ca un mic paradis cu mici cascade şi vegetaţie bogată (păduri de castani, ferigi înalte), ce porneşte tot din capătul Amalfi şi duce în satul Scala. Este numită aşa pentru vestigiile turnătoriilor din perioada medievală ce se pot vedea de-a lungul acesteia, inclusiv ruinele unui apeduct, ale unor clădiri specifice. Există un traseu amenajat în mare parte, poteca fiind refăcută de curând inclusiv cu parapete, apoi rămânând doar o cărare de pământ. Pe distanţa parcursă de noi, am avut de admirat foarte multe culturi de lămâi pitite sub plasele verzi de care vă spuneam şi ne-am explicat foarte uşor de ce şi Amalfi este un leagăn al lămâilor şi al tuturor produselor obţinute din acestea care se pot găsi la tot pasul prin prăvăliile din orăşel. Şi ca să fiu în ton cu fructul-simbol de pe coastă, în acele zile mi-am răsfăţat papilele gustative numai cu îngheţată de lămâie, absolut delicioasă.

Aş mai aminti că de la cazarea noastră Holidays Baia d’Amalfi - vezi impresii - am experimentat seara plimbarea pe faleză, pe Via Lungomare dei Cavaleri, arteră la malul mării de pe care am admirat hotelurile spânzurate pe versanţi, un parc micuţ cu rol de loc de joacă pentru copii, ajungând până în portul de vase mijlocii.

În plus, Amalfi are o amprentă puternic medievală care se poate regăsi atât în numărul mare de biserici şi capele vechi care datează în majoritate din perioada de glorie a oraşului de altădată, cât şi din ceea ce a mai rămas din vechiul sistem de fortificaţii reprezentat de porţile de acces în oraş aşa cum este Porta della Marina, împreună cu turnurile de apărare, de pildă, Torre dello Ziro care se înalţă semeţ pe pintenul stâncos dintre Amalfi şi Atrani, la care nu am ajuns deşi ne-am fi dorit.

Concluzie

Cele două zile petrecute în orăşelul Amalfi au fost minunate şi mi s-a părut că şederea noastră a fost încununată de succes fiindcă am făcut şi am văzut mult, chiar dacă timpul nu a fost cel mai bun prieten al nostru, dovedindu-se scurt pentru ceea ce am fi vrut. Zona este, pe cât de frumoasă şi generoasă în obiective, pe atât de preţioasă, însă ne-am bucurat că n-am avut parte de aglomeraţie excesivă şi ne-am putut simţi în largul nostru, intrând uşor în atmosfera urbei.

Cert este că o vizită pe Coasta Amalfi nu poate fi completă fără a vedea şi lua un pic la pas orăşelul omonim pe care noi l-am simţit realmente ca pe „Il cuore della Costiera Amalfitana”.

Vă rog, ataşaţi următorul videoclip: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 8767 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI