Positano, munte, mare, încântare

TIPĂREȘTE

Cautam un city-break accesibil, cu destul de mult timp inainte de data plecarii (4 luni). Si atunci am vazut o fotografie, care m-a convins. M-am hotarat pe loc: Positano sa fie. Am asteptat inceputul lunii noiembrie si am pornit spre Napoli din Bucuresti.

Am zburat cu Wizz-Air-ul, in conditii foarte bune si intr-un timp scurt (95 min). Am aterizat in aeroportul din Napoli. De acolo, chiar din fata aeroportului, am luat un autobus SITA, care pentru 4 euro (2pers.) ne-a lasat in Piazza Garibaldi.

Am auzit multe despre Napoli, dar eu m-am simtit aici ca acasa, chiar de cum am urcat in autobus. Strazile aglomerate, traficul, magazinele inghesuite, oamenii, toate imi dadeau un confort, o siguranta si un zambet larg. Coborand in Piazza Garibaldi gata cu siguranta… nu ca s-ar fi intamplat ceva. Statuia lui Garibaldi (acoperita pentru reconditionare) strajuia hoteluri impresionante ca arhitectura si vechime. Mergand spre trenul Transvesuviana, am trecut pe langa tot felul de comercianti, unii la parter de cladiri, altii cu marfa intinsa pe jos, toti te cam masurau din priviri. Am luat bilete pentru Sorento, 7 euro (2 pers). Am ajuns pe peron cand trenul era deja acolo. Poate din cauza orei sau poate asa este mereu, trenul era extrem de aglomerat.

Transvesuviana circula foarte bine, ca toate mijloacele de transport pe care noi le-am folosit. Am ajuns la Sorento dupa 80 min, trecand pe la Pompei. Ne mai stabilisem un obiectiv de vazut. La Sorento, la iesirea din gara, am gasit autobuze SITA care mergeau la Salerno. Biletele pana la Positano la suprapret de la sofer 10 euro (2 pers) Cand ne-am intors am platit pe ele, luate de la chiosc, 7.50 euro. Drumul, care nu este foarte lung, 16 km, l-am parcurs in 40 min. Soseaua merge sinuos in munte, este foarte ingusta, si daca soferii nu ar fi atat de experimentati, cred ca ar fi facut drumul acesta in mult mai mult timp. Am zis ca soferii sunt experimentati, dar unii sunt si smuciti. Mare grija daca aveti rau de masina. Eu, una, nu am, dar m-am cam albit pana am ajuns...

Positano ne-a intampinat cu un apus de film Italian. Cladirile unele albe, altele colorate, se iveau din apa albastra a Marii Tyreniene si se pierdeau in creierii muntilor. Ne aflam intr-o statiune exclusivista si daca nu aveam norocul extrasezonului, nu ne-am fi putut apropia de cazare aici.

Asa, ne-am cazat la Hotel Pasitea (hotelpasitea.it). Hotelul este romantic, plin de liane inflorite in exterior si obiecte de arta in interior. Camera, nu foarte mare, dar curata, oferea tot confortul. Personalul amabil si vorbitor de lb. engleza. Dar ce are acest hotel mai frumos este privelistea, care it taie rasuflarea in orice moment al zilei, dar mai ales dis-de-dimineata.

Dupa ce ne-am cazat, am coborat sa mancam la un restaurant tipic italienesc, micut, colorat, unde chelnerul canta, cat il tinea gura, cantonete napoletane, “Il Grottino Azzurro”. Pentru aceasta cina am platit 40 euro, cu tot cu coperto, apa de la izvor, din partea casei si paine (la paste si pizza). Dar atmosfera romantica a fost garantata.

A doua zi dimineata, ne-am trezit in aburul cald al marii. Ne-am savurat cafeaua pe care o aveam in camera, din grija hotelului, pe terasa plina de flori. Dupa micul dejun bogat, cu mezeluri, branzeturi, oua, fructe, dulciuri diversificate, cereale, cafea de la bar, intrand in pretul MD, am plecat sa exploram imrejurimile.

Am coborat pe drumul principal, putin deranjati de trafic. Am fi preferat macar niste trotuare, daca nu o pietonala. Dar asa se circula si in Positano: trebuie sa fii atent la masini si la scutere. Am luat-o pe drumul spre plaja, iar la un moment dat am gasit o alee pietruita cu impresionanta roca vulcanica, pe care o vedeam peste tot. De o parte si de alta magazine cu suveniruri, magazine de moda, chiar si magazine alimentare, totul intr-o armonie estivala, chiar daca eram in noiembrie. Ziduri vechi, curti pietruite, culoare de verdeata, pline de flori, oameni relaxati. Am admirat ceramica de Positano, tesaturile in culori deschise de plaja, si plaja…

Era prima mare pe care o vedeam pe langa marea mea, atat de cunoscuta. Nisip… nu, pietre negre in aparenta, de diverse marimi si diverse forme. Deosebit si frumos. Marea clara si albastra. Cei care erau pregatiti faceau plaja si baie in mare. Erau in jur de 20 grade. De pe prima plaja, Spiaggia Grande, am urmat un alt drum pe coasta, ne-am minunat de vegetatie si am ajuns la cea de-a doua plaja a statiunii, Spiagia del Fornillo. Pe prima plaja mult mai populata si mai comerciala avea punct de plecare un vaporetto spre Insula Capri, cu plecare in zori, 35 euro/pers. dus-intors. Noi am ajuns prea tarziu. Asa ca am urcat pe acelasi drum pe care am venit si am luat-o spre urmatorul orasel: Praiano. Dar despre asta…

Obiective de vazut? Domul din Positano, cu o icoana bizantina din sec. XII a Fecioarei cu pruncul. De la aceasta icoana, spune legenda, ar veni chiar numele de Positano. (Icoana ar fi fost furata si dusa pe mare, iar in timpul unei furtuni s-a auzit o voce: Posa! Posa!)

Dar, dupa mine, intreg Positano este un obiectiv turistic, de vizitat, de savurat, de indragit.

---

VIZUALIZĂRI: 10900 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI