Coasta Amalfi și Capri

TIPĂREȘTE

Revin cu partea a doua a vacanței noastre pe Coasta Amalfi. Aici mă voi referi mai mult la locuri, organizarea excursiilor și unele impresii.

Așadar, ne-am cazat în Salerno, undeva în centrul vechi, aproape de gară (cca. 10 minute de mers pe jos), port și Domul din Salerno. În zonă erau numeroase taverne, restaurante, cafenele și chiar un mic magazin alimentar, de unde ne-am aprovizionat cu apă și cu ceva pentru un mic-dejun frugal. Orașul este plăcut, dar nu wow, nu mi-a conferit același sentimente ca multe alte orașe vizitate în Europa. Străzi înguste, murdare, mirosuri neplăcute, toate acestea au contribuit la o impresie mai puțin bună. Totuși, l-am apreciat a fi cumva peste Sorrento, pe care l-am vizitat pentru câteva ore. În afara Domului și a câtorva piațete, nu am găsit nimic atractiv aici. Și cred că, dacă ar fi să revin pe Coasta Amalfi, l-aș alege din nou ca punct de plecare în călătoriile de o zi. Este foarte decent ca prețuri, astfel încât pentru noi a fost ceea ce trebuie. Desigur, se poate sta și în orașe/stațiuni celebre, dar cu alte costuri, nu doar la cazare și restaurante, ci și la sticla de apă sau înghețata pe care să o savurezi pe drum spre următoarea oprire. Am avut legături foarte bune spre localitățile de pe Coastă. Călătoria se poate face cu autobuzul (de fapt, autocare comode, curate, cu aer condiționat, nimic de obiectat), dar uneori foarte aglomerate. Noi am fost din timp în stație, am reușit să prindem loc, dar mai mereu au fost călători „în picioare” . Merită din plin această experiență. Drumurile strâmte, cu foarte multe viraje (peste 1000 între Salerno și Positano), casele ridicate parcă una de pe acoperișul celeilalte, culorile pitorești, cerul albastru mai mereu și marea, brăzdată de tot felul de ambarcațiuni alcătuiesc un tablou cinetic absolut spectaculos. Din loc în loc, insule mici sau stânci care străpung marea oferă un aer mai sălbatic locurilor.

În Salerno, Magda a făcut singura baie din sejurul nostru; pe mine nu m-a inspirat apa murdară, închisă la culoare, așa că m-am abținut. Din păcate, în alte părți nu am avut timp să ne oprim pentru asta, deși plajele și marea arătau superb.

Programul nostru a cuprins vizite în toate locurile importante din zonă. Am vizitat Maiori, dar acolo am zăbovit doar câteva minute, între două autobuze și am admirat de pe faleză atât plajele și apa mării, cât și casele ridicate din ce în ce mai sus, pe versantul muntelui. Amalfi, în schimb, ne-a impresionat foarte tare cu Catedrala (legată de Sf. Apostol Andrei), pe care am văzut-o și ziua, dar și seara, spectaculos luminată, cu străduțele înguste de un pitoresc aparte, cu liniștea aceea dată de lumea aflată în concediu - toate acestea ne-au făcut să ne simțim într-un loc special.

Positano, de asemenea, este mirific! Nu degeaba este considerat unul dintre cele mai frumoase locuri de pe Coasta Amalfi și din lume. Merită vizitat. Faleza, zona portului, priveliștile superbe spre mare și spre munte sunt de nedescris. Am rămas până spre înserat aici, iar la plecare, na, belea! Tot chestie de organizare a italienilor. La debarcader, două culoare de îmbarcare: în stânga, spre Amalfi și Salerno, în dreapta, Napoli. Ne așezăm civilizat, în linie, pentru îmbarcare, în stânga. Ajungem la control bilete, doamna le vede și zice: nu sunt bune. Ferry-ul vostru tocmai a plecat!  Cum?!? Da, de la celălat culoar! (din nou, noroc că Magda vorbește italiana, că altfel, până mă înțelegeam eu cu doamna, vaporul ajungea și la destinație!) Fug repede la casa de bilete, pe lângă mine mai vin vreo 3-4 „pățiți” de-ăștia, casierițele tocmai închideau ușa, să plece, era deja 8 fără un sfert, terminau programul. Cumva-cumva s-a rezolvat situația, ne-a luat ferry-ul până la Amalfi, unde celălalt ne-a așteptat și ne-a preluat până la Salerno. O pățanie asemănătoare am avut pe Capri, povestesc mai jos.

Un alt orășel pe care l-am vizitat a fost Ravello. Cocoțat la câteva sute de metri deasupra mării, oferă priveliști de neuitat. Ne-am plimbat o vreme pe acolo, am vrut să intrăm la Vila Rufolo, dar era închisă publicului larg deoarece se desfășura un concert – dealtfel, afișele ne spuneau că este „capitala muzicii” , așa că ne-am mulțumit su o scurtă audiție din stația de autobuz din apropierea vilei. (atașez video). Consider că este una intre atracțiile majore ale zonei!

Pompeii și Vezuviu – alte două obiective pe care le-am atins. Am ales să mergem cu trenul la Pompeii, apoi cu un autobuz la stația de plecare spre Vezuviu, iar de acolo un alt autobuz (SITA SUD – 2,40 euro/pers/segment) ne-a dus la poalele muntelui. Acolo este o rețea wi-fi proprie, trebuie să te conectezi relativ simplu la ea și vei avea semnal bun tot timpul. Drumul până în vârf nu este ușor, dar nici foarte greu. Sunt câteva porțiuni mai abrupte. Cu tot cu pauze (fotografii, odihnă), a durat cca. o oră, pentru doi oameni 50+ a căror pasiune nu este urcatul pe munte. Căldura foarte puternică și ariditatea zonei, lipsa unor locuri umbrite îngreunează urcușul. Aveți nevoie de apă – multă apă! , eventual capul acoperit. Veți găsi pe lângă crater două zone cu suveniruri, ceva de mâncare și lichide reci. Am admirat zona, orașul Napoli și marea, bineînțeles, craterul și am pornit înapoi (cca. 30 minute, cu o singură oprire pentru odihnă). Bilete de intrare în rezervație am găsit pe un site, vivaticket, cu 11 euro și ceva. În stația de autobuz ne vindeau cu vreo 30, dar mai erau și cu 18 sau 23, pe alte site-uri. Și aici, atenție, trebuie să vă încadrați într-un interval de timp de cca. 30-45 minute în jurul orei la care ați făcut rezervarea! Noi am făcut-o acolo, sus, pe loc, așa că nu am avut probleme. Apoi am coborât la Pompeii, iar, SITA SUD, 2x2,40 euro bilete). Bus-ul oprește chiar lângă poarta de intrare în Scavi di Pompeii. Nu era nimeni la coadă, așa că am luat bilete (2x18 euro) direct de la casă, fără ghid audio (8 euro/pers) și am pornit să colindăm străzile vechiului oraș. Era spre ora închiderii, am văzut o bună parte din situl istoric, apoi am ieșit pe ce-a de-a doua poartă, aflată la cca. 10 minute de mers pe jos de gară. Așa am putut vedea și orășelul acesta, chiar mi-a plăcut. Surpriza ne aștepta în gară: trenul înapoi spre Salerno a avut, până la urmă, undeva la 65 de minute întârziere!!! Se pare că a fost un incident pe șine, nu am înțeles exact, dar tot anunțau că are încă 10, încă 15 minute... asta pe fundalul asurzitor al unei sirene ce avertiza că orarul trenului are modificări. Totuși, apreciez faptul că în tren ne-au anunțat că din cauza acestui inconvenient, putem solicita rambursarea costului călătoriei (2x2,40 euro). N-am mai avut energie și pentru asta, eram deja flămânzi și obosiți...

           Cireașa de pe tort a fost Capri! Este, probabil, singurul loc în care m-aș reîntoarce în această zonă – spun asta nu pentru că nu mi-au plăcut celelalte orașe, dar nu au avut, pentru mine, acel „cârlig” care să mă facă să îmi doresc să revin. Însă Capri, da. A avut. Și nu doar unul! Ne apropiem cu vaporul de insulă (vezi referințe în celălalt articol al meu). Este majestuoasă, cu cele două părți clar conturate: Capri, spre stânga noastră, Anacapri, spre dreapta. Disensiunile dintre cele două părți (administrații) se resimt, se demarcă clar între ele, în ciuda faptului că sunt obligați să coabiteze într-un spațiu de poveste. Din port, am luat un minibus care ne-a dus pe Anacapri, unde aveam cazarea, chiar în apropierea centrului stațiunii – super-cazare, recomand cu drag (casa Pippo 2 – FYI – 170 euro/noapte, rezervată cu cca. 1 lună înainte.). Ne-am tras sufletul, am făcut un duș și am pornit în explorare. Am fost întâi la Faro (farul din Anacapri), foarte frumos; în apropierea lui, o plajă micuță, cu apă albastră-verzuie, unde am văzut și turiști, și localnici veniți la plajă. Ca mijloace de transport în comun pe insulă sunt un soi de bus-uri cu 5 sau 6 locuri pe scaune, plus alte câteva persoane în picioare. Aceleași străduțe înguste, cu multe viraje, cu care ne obișnuisem deja de pe Coasta Amalfi, spectaculoase.

           Prețurile sunt considerabil mai mari decât pe continent, așa că că vă așteptați să dați cu cca. 30-50 % mai mult, dar să nu uităm că suntem pe o insulă, și nu una oarecare!

           Pe seară, am coborât spre țărm de unde am admirat un apus de soare superb, cu insula Ischia pe fundal – atașez poze. La întoarcere am zăbovit vreo 30 de minute într-o piațetă, San Nicolas, unde am avut norocul să prindem un spectacol folcloric cu dansuri și cântece tradiționale, pe care le-am apreciat în mod deosebit, sacrificând însă semifinala Euro 2024 dintre Anglia și Olanda.

           A doua zi, am profitat de bunăvoința gazdei care ne-a asigurat depozitarea bagajelor pentru încă vreo două ore și am urcat pe muntele Solaro – senzație! Din chair-lift (14 euro/pers, dus-întors), am putu admira insula și împrejurimile ei, dar de-abia sus am descoperit minunăția și forța naturii! Deja era foarte cald, deși era doar 10,30-10,45 când am ajuns sus, iar din chair-lift am văzut, la un moment dat, nori albi, pe la jumătatea muntelui. Să fi luat foc ceva pe acolo? Eram intrigat, numai în zona respectivă erau acei nori. Când am ajuns sus, parcă ne și mirosea a ars... dar de ce nu spunea nimeni, nimic? Turiști urcau în continuare, nu ne evacua nimeni, și totuși, vălătuci groși, albi, se ridicau permanent dinspre partea aceea a insulei! Fie ce-o fi, nu suntem numai noi, vedem ce se întâmplă! Am făcut poze, am privit în toate direcțiile, am admirat din plin zona, apoi, scrutând cu binoclul din dotare, realizez, deși nu-mi venea să cred: evaporarea apei era atât de intensă, încât fenomenul genera o reală perdea de aburi. La început, din cauza norilor, nici măcar nu se vedea versantul muntelui, nici I Faraglioni celebrele fofrmațiuni stâncoase, una dintre mândriile insulei. Cred că mai bine de 20 de minute au fost acoperite. Noroc că am avut inspirația să revin la acel punct de observație într-un moment în care curenții de aer împrăștiaseră norii și am zărit, pentru prima dată stâncile, printr-o fereastră. Apoi, am mai zăbovit și ne-am putu bucura deplin de priveliștea aceea, cu toate că încă se producea acea ceață densă. A meritat din plin să avem răbdare!

           Odată coborâți de pe munte, am luat bagajele și ne-am îndreptat spre port, unde le-am lăsat, din nou, la un depozit aflat în imediata apropiere (3 euro/bagaj/zi). Am vrut să vedem și Via Krupp, și Marina Piccolo, așa că ne-am aventurat într-o altă direcție, de data aceasta în stânga insulei, pe Capri. Și chiar merită „deranjul” ! Priveliști spectaculoase ne-au răsplătit eforturile. Parțial, am făcut drumul pe jos, pe străduțe abrupte, iar o parte am mers cu bus-urile. Nu au transport direct de la Marina Grande la Marina Piccolo, așa că a trebuit să schimbăm de două ori busurile, evident, cu așteptările de rigoare. Dar, repet, a meritat! La întoarcere, altă încurcătură. Magda întreabă, în italiană, de unde se ia autobuzul spre Capri (din nou, două linii de îmbarcare, separate, una spre Capri, alta spre Anacapri. Duduia-dispecer îi spune aici – și îi arată dita-mai coada... Luăm bilete, îl întreabă și pe casier, îi spune tot „aici” . Bine, stăm liniștiți, în rând, vine autobuzul. Scria pe tăblița luminoasă „Anacapri” – dar eram deja obișnuiți că șoferii schimbă destinația după ce ajung în stație. Și, surpriză, destinația era, totuși, Anacapri! Când să ne urcăm, duduia-dispecer ne spune că nu aceea era coada, ci cealaltă, care deja devenise extrem de stufoasă! Evident a urmat o discuție mai aprinsă, s-a văzut clar că nu aveam nicio vină, însă primul autobuz spre Capri plecase, așa că am mai așteptat o tură (cca. 30 de minute) până la următorul. Am intrat în vorbă cu o tipă foarte comunicativă, originară din Rusia, dar stabilită acolo de vreo 24 de ani, care a văzut toată scena și ne-a dat un pont: din centrul Capri-ului, există un funicular, cu o capacitate de transport mult mai mare decât autobuzele și într-un timp mult mai scurt, astfel încât am experimentat și această modalitate de deplasare. Biletul avea același preț, 2,40 euro, iar coada era uriașă. Totuși, în cca. 30 de minute, eram jos, în port, unde văzusem noi o altă coadă, la urcare, dar nu știam ce e acolo...

           Într-un târziu, cu părere de rău, dar după o zi spectaculoasă, am pornit spre Napoli, ultimul nostru „stop” în zonă. Ferry-ul cu care am mers a fost unul super-rapid, drumul pe mare a durat cca. 1 oră, iar noi am putut să ne odihnim puțin înainte de ultima noastră experiență.

           Sincer, Napoli nu este, din punctul meu de vedere, un loc în care m-aș întoarce! Singurele două lucruri notabile ar fi cazarea – absolut superbă! (casa Dante, undeva în centru) și masa de seară pe care am luat-o undeva în apropiere, la Canta Napoli Tratoria, unde am servit o porție de polpeta și una de paste delicioase. A doua zi ne-am mai învârtit prin oraș, repet, nimic spectaculos din punctul nostru de vedere – mizerie, gălăgie, aglomerație, italieni nu foarte prietenoși cu turiștii, așteptat o groază la metrou, căldură sufocantă, nu-găsești-un-taxi-pentru-aeroport etc.

 Aeroportul din Napoli nu e foarte departe de oraș, dar traficul, mai ales undeva la ora 18,00 la ei e foarte greoi. E un aeroport destul de mare, poate cam cât Otopeniul nostru, astfel încât recomand să mergeți din timp; eu am crezut că e ceva de genul Bacău sau Suceava, și m-am înșelat, așa că a trebuit să cam alergăm pentru a nu întârzia la îmbarcare. Dar au întârziat ei, așa, să mai stăm cam jumătate de oră în plus în Italia...

---

VIZUALIZĂRI: 637 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI