Periplu de Ziua Națională

TIPĂREȘTE

Drumul

Ca să părăsești Bucureștiul, într-o zi premergătoare unei minivacanțe, cum e cea cu ocazia Zilei Naționale, poate fi o aventură. Iar ieșirea spre prima autostradă, numită A1, printr-un cartier Militari sufocat – înainte ca nodul gordian de la Eroilor să fi fost închis de corupție – este cu adevărat „a Road to Hell”. Așa încât, profitând de o mică neatenție a coloanei infinite, înainte cu o intersecție de Gorjului – care părea „un pod prea îndepărtat” – am cotit-o la dreapta, cu ideea de a ocoli prin Roșu, către centură și, apoi, autostradă. Ideea nu a fost prea rea, căci, cu o mică sincopă, la Liedl-ul de la intrarea în Roșu, am ajuns rapid la centură... Unde am constatat stupizenia acelorași constructori, epigoni ai romanilor, care te lasă să o faci la stânga, pe drumuri firesc aglomerate, tăind ambele sensuri, la mila altor șoferi... Nici măcar sensul giratoriu nu a fost înscris pe licența acelor ingineri...

Cert e că am ajuns la autostradă, nu știu dacă mai repede decât dacă aș fi urmat linia Militarilor, dar, măcar, într-un mers continuu, ceea ce contează infinit la starea nervoasă...

O următoare sincopă – de prevăzut, însă – ne-a întâmpinat la finalul autostrăzii, mai precis pe centura Piteștilor, înainte de pasajul care taie ieșirea din oraș, spre Curtea de Argeș. Apoi, de acolo, drumul cunoscut, peste cele trei dealuri, spre Râmnicu Vâlcea, unde, surpriză, centura se surpase – de ce nu mă miră! – și coloana a fost deviată prin oraș... De fapt, chestia cu surparea o auzisem la radio – evenimentul avusese loc în timp ce așteptam în Pitești – dar nu am avut inspirația să intru direct prin oraș, la sensul giratoriu. Oricum, am depășit rapid zona dilematică și ne-am continuat calea pe valea Oltului, intrând pe drumul Sibiului chiar la lăsarea întunericului. După o scurtă pauză la benzinăria din sensul giratoriu, am urmat centura, apoi autostrada, până la proaspăt surpata porțiune – ce va sta închisă, cel mai probabil, sine die (nu sine deo, nu vă speriați!) – de unde am cotit-o la stânga, peste alte două sensuri giratorii înguste al naibii (ceea ce mi-a amintit de Galicia, cu ale ei autostrăzi și ieșiri în construcție), doar ca să traversez familiarul DN7 și să pătrund în Săliștea pe care nu o cunoșteam. Drept care m-am rătăcit, la giratoriul din centrul localității, dar, grație indicațiilor unei doamne băștinașe, am revenit și am intrat în parcarea pensiunii Class.

Ziua 1. Alba Carolina

Căci nu poți onora Ziua Națională fără o vizită la cetatea Albei Carolina... Atât de frumos reabilitată, în vechiul ei locaș Vauban...

De la Săliște, urmezi DN7 până acolo unde ți se dă voie să reintri pe autostradă, ca să o părăsești din nou, la Sebeș, cât să traversezi satul lui Blaga, cel mut ca o lebădă și să pătrunzi în Cetatea Unirii pe unul din podurile vechi peste Mureș. Norocul cu cei de la benzinărie, care ne-au indicat drumul spre Cetate și, prin bunăvoința unui localnic, a cărui mașină am urmat-o, am ajuns în parcarea din fața Catedralei Unirii.

Nu știu de ce, am coborât prin zid și am intrat prin șanțul de apărare, doar ca să urcăm spre poarta principală, dar efortul merită făcut, deoarece imaginea cetății și a catedralei, de jos, este unică.

Veche și controversată istorie a cetății, pe antica vatră a davei dace Apoulon, transformată, după înălțarea Columnei din Roma, cu aportul substanțial al constructorilor din Legiunea a XIII-a Gemina, în castrul Apulum. De altfel, atât de întinsă a fost așezarea romană, încât, spunea ghidul de la castrul roman, nici până azi orașul modern nu i-a atins limitele. Bine, același ghid, care, în vremi mai calde, întrupa un legionar roman, cu zale cu tot, în recrearea bătăliilor străvechi – evenimente tot mai la modă în lumea contemporană – mai spunea că actuala denumire, Alba Iulia, vine de la pietrele albe din zonă, cu care s-au construit zidurile, încă din antichitate, și de la voievodul vlah Gelu, cel din controversata scriere a Maestrului P, mai cunoscut nouă sub denumirea de Anonymus. Deși alte documente dau Iulia de la un principe maghiar, Jula, urmaș al lui Tuhutum, cel care l-a învins pe Gelu, valahul. Interesant, însă, chiar dacă Jula a fost maghiar, populația voievodatului său era majoritar românească și slavă; ba chiar, în contra curentului impus de regele Ștefan, acest Jula s-a creștinat în ritul bizantin, poate tocmai ca urmare a faptului că stăpânea peste un popor ortodox… Deși Basarab, cumanul, ca toți din neamul lui, fusese creștinat catolic, chiar dacă a obținut independența primului stat românesc, pentru ca descendenții lui abia să treacă la ortodoxie, pe care aveau să o apere cu tot cu riscul de a menține, peste veacuri, țara afară din spațiul Schengen…

Iar Alba Iulia, Bălgradul valah, a ajuns cea mai importantă așezare transilvană din Evul Mediu, capitala Voievodatului, înainte de Cluj, locul de descălecare al lui Mihai și catedrală pentru reîntregirea neamului. Chiar dacă, după cucerirea habsburgă, în onoarea lui Carol al VI-lea, sub domnia căruia a fost ridicată fortificația în stilul Vauban, orașul a fost cunoscut sub numele de Karlsburg sau, preferențial, Alba Carolina…

La a cărei schimbare de gardă asistăm, chiar de la Biblioteca Batthyaneum, alături de mulți curioși. Admirăm superbii cai și mândrii lor călăreți și lăsăm coloanele de admiratori să îi urmeze prin cetate, doar pentru a ieși dincolo de ziduri, la obeliscul lui Horea, Cloșca și Crișan, pentru a urmări linia exterioară a zidurilor. Și pentru a observa, ca o curiozitate, restaurantul medieval din zidul cetății – doar ca o reamintire a omonimului din Delftul de la celălalt capăt al Europei și la fel de scump! Iar preumblarea a fost încununată de finalul schimbului de gardă, cu tot tacâmul, chiar pe podul porții a III-a (cred).

Am părăsit citadela, doar pentru ca să prindem lumina zilei, mai sus de Săliște, unde citisem că se găsesc ruinele davei de la Tilișca… O cetate dacică! Ce putea închide mai frumos această zi?

Așadar, am purces dincolo de centrul Săliștei, conform indicatorului rutier, către Tilișca. Un drum superb, îngust, printre case vechi de când lumea. De fapt, printr-o lume uitată de timp. Asta, până când am ajuns sub dâmbul unde indicatorul spunea că aici se află cetatea… Bun, am coborât din mașină, într-un fel de parcare ad hoc, am urcat dâmbul și… gata. Undeva, pe platoul său, se ridica o scenă – în nici un caz de sorginte dacică – și, dincolo, printre niște pungi din plastic abandonate, o cărare. Nici un semn, nici un indiciu… Unde să fi fost cetatea? Probabil că, de nenumărate ori în incursiunile lor, romanii și-or fi pus aceleași întrebări. Deși dacă, acum două mii de ani, ascunzișul făcea bine sănătății, azi – măcar că avem cu ce ne mândri – ar trebui ca birocrații de la ministerul turismului să scoată nasul pe teren și să mai marcheze câteva locații… Deși, într-un review din 2011, @marocanu21 dă indicații precise referitoare la traseul de circa un kilometru până la ruine. Doar că, în acel amurg timpuriu de final de noiembrie, lipsa indicatoarelor și umbrele care se lungeau peste copacii umezi nu ne-au îndemnat la o călătorie de cercetare…

Ziua 2. Sighișoara, via Axente Sever și Biertan

Sau o incursiune în Transilvania saxonă. Căci, dacă lași centura Sibiului, spre nord, către Mediaș, găsești – din nou! – o șosea netedă ca în palmă, care trece prin sate cu case frumos colorate și dealuri moi. Iar prima oprire este în vechea Frâua (sau, ca să dăm Cezarului ce e al său, Franderf), actualul Axente Sever, la una dintre bisericile fortificate din străvechiul Siebenburgen. Pe care am vizitat-o de jur-împrejur, sub un soare cu dinți, deoarece era necesar un grup de minimum 5 persoane pentru interior (deh, extrasezon) …

Iar popasul următor – o premieră pentru noi – a fost la Mediaș, al doilea oraș ca mărime din județul Sibiu și unul dintre cele mai vechi din Transilvania. Numele-i vine de la denumirea castrului roman Per Medias – Orașul de la Răscruce (de drumuri) și așa i-a rămas și după colonizarea sa cu saxonii aduși din sălbăticie pentru protecția regatului maghiar. Are o istorie bogată, cu breslele sale medievale, cu fosta fabrică a celebrului „salam de Sibiu” și, nu în ultimul rând, cu gazele naturale.

Iar centrul vechi este foarte bine prezervat, încât poate lăsa o frumoasă impresie, fie și doar după o jumătate de oră de plimbare. Nu am avut timp să analizăm străzi, clădiri sau localuri, dar am avut timp să simțim atmosfera orașului. Iar impresia a fost aceeași, ca în oricare așezare carpatină: o ruptură evidentă între istoria de dinainte și de după 1945. Iar urma ultimilor 26 de ani este una foarte – dar foarte! – proastă...

A urmat Sighișoara, pe o ploaie măruntă, dar caldă, după ce am parcat mașina la baza dealului ce duce la cetate. Ce se mai poate spune despre această altă așezare săsească? Cu turnurile sale, cu centrul locuit, cu clădirea unde s-a refugiat unul dintre membrii Ordinului Dragonului, tatăl celui care avea să îi înspăimânte pe negustorii brașoveni, până acolo unde aceștia au dat la tipar povești tabloide ce l-au făcut pe Bram Stoker să ridice Transilvania la rang de atracție turistică mondială... Cu alte povești, ale unor festine medievale... Cu scara din lemn, acoperită, care duce, după ale sale multe trepte, la biserică și la școală – căci ce alte repere are o societate în perpetuă schimbare? Cu ceasul din turn închis, în această zi de sărbătoare...

Iar după un prânz cu izul Epocilor Întunecate, luat la un local antic de la poalele zidurilor, dinspre orașul modern, am părăsit citadela, o dată cu revenirea soarelui printre norii care se spărgeau cu repeziciune, doar pentru a o coti la stânga, pe șoseaua ce ne întorcea spre centura Sibiului, prin mijlocul unui peisaj de necrezut pentru ochii unui burghez autentic (nu vă speriați, e vorba de înțelesul originar, acela de locuitor al burgului), către altă biserică fortificată, cea de la Biertan.

Pe care am imortalizat-o, după o curbă, de la distanță, așa cum se profila ea în acel amurg de final de noiembrie. Cetate care a fost centrul existenței acelui colț de Transilvanie, până la ridicarea Mediașului și, mai apoi, a Sighișoarei vecine... Azi, satul este doar o umbră a acelei localități de demult, cu doar o jumătate din populația atestată în plin Ev Mediu... Și cu aceeași fortificație închisă vizitatorilor, pe motiv de extrasezon și a numărului turiștilor sub limita minimă pentru un deranj telefonic al celui care se ocupă cu tururile ghidate sau nu...

Am vrut să văd și faimosul donariu al lui Zenovie, care puse acel votiv...

Mai ales că tocmai ce citii, într-un site de aristocratică istorie, că acel donariu nu era o autentică trăire a vreunui localnic – căci Transilvania a fost un fel de Sahara în Epocile Întunecate, brăzdată pe alocuri de beduini germanici și, poate, de hoarde bulgare de sorginte slavă, ce se vroiau imperiale, până ce au fost zdrobite de francii lui Charlemagne – ci o pradă de război din îndepărtata Sicilie, adusă aici, între dealurile ultrasilvane de niscaiva șefi de trib ai goților. Ca și întreaga limbă română, de altfel...

Dar frumusețea locurilor rămâne...

Torna, torna

Căci a doua zi, chiar de 1 Decembrie, am revenit pe tărâm dâmbovițean, cu sufletul plin de farmecul acelor meleaguri, care, acum un veac, își regăseau matca...

---

VIZUALIZĂRI: 1046 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI