La o zi după eclipsă, de echinocțiu...

TIPĂREȘTE

Nu că aș fi văzut eclipsa... Pentru că, la București, au fost nori. De rău augur? Fiecare eclipsă e însoțită de nori. Și cea mare, din ’99, pentru cine își amintește, dar și celelalte, parțiale. Deși, pe ultima, într-o zi cu zăpadă, am reușit chiar să o fotografiez... Nu și pe aceasta!

Dar nu despre eclipsă vreau să vorbesc eu acum. Pentru că ce altceva e o eclipsă, decât o simplă trecere a Lunii prin fața Soarelui? Nu tu, vârcolaci, nu tu, cutremure sau, măcar, vreo influență astrală în psihicul nostru...

Pentru că, a doua zi după eclipsă, am purces la o aventură de o zi. Acum, ce vină am eu că Bucureștiul, iubita noastră capitală, e mai aproape de Arbanassi, satul arnăuților albanezi din Bulgaria vecină, decât de Remeții din Apusenii românești? Pentru că, acolo, în mlaștinile Colentinei, printre meandrele Dâmboviței, otomanii puteau controla mai ușor politica munteană, din raialele lor de la Giurgiu și Brăila. Ce mă distrează, azi, ironia istoriei, cu interferențele culturale turco-române... Ca și cum nu ar fi căzut un cap de Brâncovean!

Nu, nu este batere de câmpi paragraful de mai sus, ci doar un reminder al dilemelor oricărui bucureștean dornic de o aventură de o zi: unde să iasă din casă? Evident, Valea Prahovei, înghesuită, anacronică, îi este cea mai aproape. Doar că... După ce treci de Sinaia, Azuga și Bușteni, chiar înainte de Predeal – fosta stațiune regală, pe care, în semn de prețuire, după acel 1 Decembrie, Regele a donat-o Brașovului transilvan, că, în caz de, Doamne ferește! , vom ajunge acolo doar cu pașaportul, se face un drum la stânga, prin munte. Un drum superb, fie iarnă, fie vară, un drum care leagă altul, cărare montană, pe la Poiana Izvoarelor și Gura Diham și care merită bătut la pas măcar o dată în viață... Drumul către Râșnovul ardelean, prin Pârâul Rece. Cu ani în urmă, undeva, prin pădurea care separa cabana de o alta, de sub trei brazi, mă gândeam la soldații care, cu un secol în urmă, coborau spre o patrie pe care o doreau reîntregită, doar pentru ca noi, azi, să le batjocorim idealurile și chiar jertfa, cu mulțimea de peturi care marchează potecile lor de pază...

Deoarece, după ce cobori serpentinele fabuloase, intri în depresiunea ce marchează pohta ce-a pohtit el, Voievodul: Transilvania. Iar poarta se deschide printre acele case ale unor minoritari, de care un prieten de peste Ocean, acum câțiva ani, m-a întrebat... Cu un maxim de diplomație și de aberantul – și chiar periculosul – politically correctness, a trebuit să îi explic, anatomic, cum că forma pomeților este alta...

Căci Râșnovul este o localitate ciudată, la confluența dintre istoria confiscată de un regim comunist și realitatea secolului XXI. Am vizitat cetatea de nenumărate ori, de la ruina anilor ’90, la prima reconstrucție a nu mai știu cărui italian, când se intra pe sus, pe colina dinspre oraș, până când, s-a zis, s-a prăbușit o pasarelă – sau l-au arestat pe italian, sau acesta a murit, nu mai știu – până la reabilitarea actuală, cu intrarea pe jos, pe la turn și rămășițele fostei biserici protestante. Dar, mereu, am fost convins de istoria învățată, că cetatea țărănească de la Râșnov a fost ridicată de românii din vale, în fața potopului tătăresc de la 1200. Și că numele îi era de sorginte slavo-română, din vremile Țaratului de la Sud, al fraților Asănești... Când, vai! , țăranii erau saxonii de pe Rin, veniți de pe lângă un teuton Rosenau – Rosen Au, Valea Trandafirilor. Iar românii, câți or fi fost ei în perioada invaziilor mongole, au fost lăsați pradă acelora, în valea de sub Cetate... Așa că degeaba Cumidava dacilor a stat temelie așezării, dacă niște venetici au fost cei care au ridicat-o! Oricât de proști vor fi fost aceia, săpând 165 de metri în stâncă tare, pentru a găsi apa atât de necesară în singurul asediu pe care l-a pierdut cetatea – chiar așa, cum să construiești o fortăreață pe un deal fără surse de apă potabilă? Iar ultimul mit, cel al prizonierilor turci care au săpat, vreme de 17 ani, pentru ca, la final, să fie recompensați de locuitori cu premiul suprem, un loc în rai, s-a spulberat și el, o dată cu explicațiile simpaticului personaj de la biroul de informații – drept care i-am și cumpărat o hartă; o reproducere a așezărilor dacice din România – care ne-a spus, fără putință de tăgadă, că realitatea acelor prizonieri zăcea undeva, la castelul Huniazilor... Și că, de fapt, săparea acelei fântâni a fost ceva pentru care, azi, procurorii DNA cer sute de ani de pușcărie. Adică, un mic jaf din banii publici. Mai ales că, puțin după finalizarea faraonicei lucrări, cetatea a fost abandonată, locuitorii saxoni revenind în valea valahă, deoarece pericolul invaziilor trecuse și noul imperiu habsburgic, cel consolidat prin uciderea Voievodului Valah, a pus apărare militarizată organizată în teritoriu – ceva în genul NATO al zilelor noastre.

Azi, cetatea renovată arată bine – pot zice, cu siguranța celui care a văzut – comparabil cu vechile cetăți din Franța. Nu prea îmi este clar cum și de ce vor să distrugă pădurea de pe dealul cetății cu un bizar parc al dinozaurilor, dar, probabil, tot DNA ne va lămuri, în viitor...

Oricum, în ciuda tentativelor lăudabile, cu zona de tir cu arcul sau curtea în care se poate arunca cu toporul, în bun stil medieval, cu magazinele de artizanat, lipsește încă viața turistică... Mai avem de învățat. Mai ales că, la doi pași, pe drumul spre Poiana Brașov, se deschide o peșteră privată care, deși mică, rivalizează deja cu peșteri mult mai titrate din Austria sau Hexagon. Plus concertele de cameră care se țin acolo! Un filon de aur, zona Râșnovului, pe care îl ignorăm, din nou, cu o candidă prostie mioritică! Nici un restaurant prin zonă – cel de la poalele cetății fiind închis; singura posibilitate de satisfacere a nevoii de prânz fiind câteva tarabe de fast-food...

De aceea, prânzul a trebuit fi onorat câțiva kilometri mai spre sud, chiar pe fosta frontieră, sub castelul Bran... O minunăție sau un kitsch... Iată o dilemă! Un alt sit pe care l-am vizitat frecvent, minunat fiind de transformările sale de-a lungul timpului. Azi, arată bine, cochet și chiar sexi, acolo, pe vârful dealului. Doar că așezarea, în curbă, cu puține locuri de entertainment (ca să fiu în ton cu moda), nu atrage pentru o vizită mai îndelungată. Chiar localul în care am luat masa, deși frumos aranjat, cu decoruri medievale, părea, mai degrabă, unul al cărui patron era pus pe căpătuială, prin porțiile minimale, la prețuri maximale... Ceea ce m-a făcut să regret că nu am mai coborât puțin, până la Cheile Grădiștei, unde, măcar, știi pentru ce plătești!

Dar insatisfacția materială poate fi depășită de satisfacția spirituală... Deoarece, vizavi de castel – chiar dacă trebuie să parchezi mașina ilegal, căci ce contează un munte de istorie! – afli, printre mormane de gunoaie, pe lângă un loc privat, scara de piatră către mica grotă în care a fost adusă inima Reginei, acea Regină care a fost, de fapt, Inima României Mari. Și care, deși a iubit cel mai mult grădinile de dincolo de granița de azi a Țării, a spus că sufletul îi rămâne acolo unde burgul săsesc al zeului Timpului i-a făcut cadou, la Bran. Chiar dacă aceia, edilii brașoveni de sorginte neromânească, au găsit un mod eficient de a scăpa de costurile uriașe ale unui castel de care nu mai aveau nevoie!

Iar drumul de întoarcere, către aceeași capitală, l-am făcut pe un traseu de vis, ce poate rivaliza orice alt traseu de aiurea: culoarul Bran-Rucăr! Doar că, atât de puțin popularizat! Cu priveliștea impresionistă asupra caselor răsfirate din Fundata, cea mai înaltă localitate din România. Cu amintirea stâncilor abrupte dinspre Câmpulung-ul Valahiei, pe care, până acum vreo 15 ani, încă se mai vedea Soarele ce trebuia votat în acel fatidic 1946, cu imaginea neorealistă a caselor de rromi de pe malul Dâmboviței, vizavi de aceleași stânci, cu gustul dulceag al merelor de pe valea Râului cu Apă Dulce, pe care Cine-l Bea, Nu Se Mai Duce...

Și cu oprirea la Mausoleul de la intrarea în acea veche Capitală a Țării Românești, cu vedere la combinatul de ciment care, în anii comunismului, nu numai că polua întreaga vale, prin negândita-i așezare, dar oferea locuri de muncă locuitorilor străvechii capitale... Ce ciudat, este prima oară când opresc la Mausoleu, după atâția ani. Construcția este impresionantă, în comparație cu mult mai cunoscutele din Moldova, de la Oituz, Soveja sau Mărășești. Cu osuar, cu tot!

Din păcate, am atins penultima capitală, Târgoviștea, la ora de închidere a cetății, așa că nu am putut decât să admir Turnul Chindiei din fuga mașinii, pentru ca, la ceas de înserat, să mă încadrez pe drumul de București, pe care l-am atins pe la nord, pe lângă Palatul Voievodului dezonorat de acei otomani, Altîn Bey... Cât de ironică este istoria, cu acele interferențe culturale turco-române...

---

VIZUALIZĂRI: 1228 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI