Transfăgărăşan vs Transalpina - partea I

TIPĂREȘTE

La jumătatea lunii august am hotărât că e momentul unui circuit intern dar, spre deosebire de ceilalţi ani, cănd aveam câte două, trei sau chiar patru opriri pt cazare, de data aceasta am preferat un circuit mai scurt (dar ce circuit!) cu o singură oprire pt cazare respectiv pensiunea Bellamy din munţii Şureanu, iar asta datorată în cea mai mare parte nepoţeilor noştri, de 3 şi 7 ani, pe care nu am vrut să-i chinuim foarte tare cu ,,traseele noastre’’! Am încercat să-i cooptăm şi pe băiatul cel mic şi prietena lui dar ei au preferat un sejur pe malul lacului Vidraru la hotel Posada Vidraru, iar noi ne-am oferit să-i lăsăm în drumul nostru.

A rezultat astfel o combinaţie de trasee pe care o urmăream de vreo doi ani – Transfăgărăşan şi Transalpina, cele mai spectaculoase şosele din România! – mai exact de când cea de-a doua s-a asfaltat, devenind accesibilă turiştilor de toate felurile.

TRANSFĂGĂRĂŞANUL

Transfăgărăşanul ,,l-am făcut’’ în mai multe rânduri: prima dată în vara lui 1996 când am vrut să ne cazăm ,,la plezneală’’ la hotel Cumpăna dar n-am găsit locuri, pierzând mult timp, am plecat mai departe pe ploaie şi întuneric până la cabana Capra, ocupată de asemenea, iar după ce-am servit masa, ospătarilor li s-a făcut milă de noi şi ne-a dat o cameră de-a lor – ,,noroc chior’’ dar ,,inconştienţă totală’’, aşa că de-atunci nu mai plecăm fără rezervare! – contra cost bineînţeles (cred că le-am plătit dublu!); ultima dată am traversat masivul Făgăraş în 2011 venind de la cabana Poiana Neamţului, de pe Valea Avrigului, dar am fost foarte dezamăgiţi de aglomeraţia de la Bâlea Lac şi de drumul foarte prost de pe lângă lacul Vidraru.

Plecăm aşadar pe 12.08.2013, în jurul orei 9.30 dimineaţa, din Bucureşti (ceva mai târziu decât ne-am propus din motive de... bagaje şi copii!) pe direcţia Piteşti – Curtea de Argeş, oraş unde am zăbovit preţ de vreo juma’ de oră căutând o farmacie pt medicamente de tot felul (nu ştiam cum vor suporta serpentinele cei mici!), localitate aglomerată în această perioadă, în special în preajma celebrei mănăstirii (se apropia Sf. Măria!).

Am ajuns la hotel Posada Vidraru în jurul orei 13.00, imediat după ce-am trecut de Barajul Vidraru (307 metri lungime şi 167 înălţime), i-am cazat pe tineri (prilej cu care am inspectat locaţia, bineînţeles!), după care am servit prânzul pe terasa aflată în spatele hotelului, într-un decor splendid, cu privelişte spre lacul Vidraru; am fost mulţumiţi de mâncare (ciorbe, pulpe de pui, şniţele, peşte, papanaşi) iar tânăra pereche încântată la finalul sejurului de serviciile hotelului de trei stele, relativ nou construit, o alternativă mai ieftină de cazare în zonă faţă de celebrul de-acum ,,Valea cu Peşti’’, recent vizitat de Mădălina Ghenea şi Richard Butler (ai noştri nu sunt aşa fiţoşi!); am făcut rezervarea pe www.posadavidraru.ro, am achitat integral înainte şi am beneficiat de o reducere consistentă. De aici se pot face drumeţii şi trasee montane la Cetatea Poienari, Muntele Ghiţu, Valea lui Stan dar şi plimbări cu vaporaşul pe lacul Vidraru (debarcaderul se află la cca 100 de metri).

Aici am avut prima dilemă în privinţa traseului spre Şureanu: să ne întoarcem înapoi prin Curtea de Argeş apoi Rm. Vâlcea – Brezoi – Voineasa – Obbârşia Lotrului (exista şi o scurtătură prin Cicăneşti – Sălătrucel – Călimăneşti dar un localnic mi-a zis ,,s-o las baltă’’!) sau în continuare pe Transfăgărăşan-Sibiu – Sebeş – Şugag; am preferat ultima variantă, mult mai incitantă, mai ales că urma să mă întorc mai mult ca sigur pe Transalpina.

După circa două ore, timp în care am făcut şi cumpărături de la tarabele de lângă hotel (am făcut bagajele ,,pe fugă’’ şi am uitat de mingii, rachete şi fluturaşi de badminton, table, cărţi etc.), am plecat mai departe şi am fost plăcut surprins de faptul că şoseaua fusese reparată pe lângă lacul Vidraru, aşa că ne-am bucurat de peisaje fără stres, mai ales că nepoţeii au dormit aproape tot traseul; am admirat iarăşi amplasamentul hotelului ,,Cumpăna’’ dinspre coada lacului, dar pe partea vestică a acestuia – o poziţie excepţională dar un hotel care lăsa de dorit dpdv al condiţiilor de cazare în urmă cu câţiva ani buni.

Am remarcat iarăşi dezvoltarea zonei ,,Piscul Negru’’, aflată la o altitudine de 1200-1300 metri, o zonă unde s-au construit în ultimii ani două hoteluri - ,,Piscul Negru’’ şi ,,Siesta’’ (la ultimul am mâncat acum doi ani!) – dar şi câteva pensiuni şi cabane destul de drăguţe (iese în evidenţă ,,Conacul Ursului’’), am trecut cu nostalgie pe lângă cabana ,,Pârâul Capra’’, situată la 1585 metri altitudine, pe lângă cascada cu acelaşi nume care ne-a lăsat fără grai după prima noapte petrecută pe Transfăgărăşan (am ajuns pe întuneric la cabană, aşa cum v-am spus, ploua, auzeam zgomotul făcut de cascadă dar l-am pus pe seama vreunui torent datorat ploii, iar dimineaţa, când am deschis fereastra am văzut un peisaj de vis!).

De aici drumul urcă în serpentine până la Tunelul Bâlea, cel mai lung tunel din România, cu o lungime de 887 de metri, 4,4 metri înălţime, 6 metri lăţime, un trotuar de un metru, tunel care străbate muntele Paltinu între cotele 2 025 şi 2 042 de metri şi după care am ajuns la Bâlea Lac, un lac glaciar pe malul căruia se găsesc două cabane (Bâlea Lac şi Paltinu) unde se poate mânca satisfăcător dar cu condiţii de cazare discutabile din ce ştiu eu (informaţi-vă foarte bine dacă vreţi să dormiţi aici!). Acest adevărat ,,reper’’ al Transfăgărăşanului a devenit foarte aglomerat în ultimii ani, parcarea (cu plată!) neîncăpătoare, în special datorită zecilor de tarabe şi gherete cu produse de toate felurile, multe care se vreau tradiţionale dar care sunt de fapt kitsch-uri de prost gust.

De vreo câţiva ani la Bâlea Lac se construieşte un hotel de gheaţă pe care însă n-am reuşit să-l vizitez până acum (de cazat nu se pune problema!). Am oprit pentru câteva minute să ne răcorim (aici erau 12 grade Celsius şi o ceaţă densă iar noi veneam de la peste 30 la umbră!), am cumpărat doi kurtos kalacs pentru copii după care am plecat mai departe.

Porţiunea dintre Bâlea Lac şi Bâlea Cascadă este, în opinia mea, tronsonul cel mai dificil de pe Transfăgărăşan dar şi cel mai frumos, având câteva puncte de belvedere care oferă o panoramă superbă spre partea sibiană a şoselei, în două dintre acestea existând tot atâtea monumente construite la terminarea drumului, în 1974 (început în 1970 la ordinul lui Ceauşescu care dorea un drum strategic al României în urma invadării Cehoslovaciei de către ruşi în 1968) şi anume ,,Poarta Întâlnirii’’ situat la cota 1 600 de metri şi ,,Poarta Geniştilor’’ situat la 1 200 de metri.

Transfăgărăşanul este închis circulaţiei publice între 1 noiembrie şi 30 iunie între km 104 (Piscul Negru – Argeş) şi km 131 (Bâlea Cascadă – Sibiu) din cauza căderii masive de zăpadă în această perioadă; totuşi se poate ajunge la Bâlea Lac în această perioadă cu telecabina care pleacă de la hotel Bâlea Cascadă, traseu pe care se poate admira în toată splendoarea ei Cascada Bâlea (denumită şi ,,Urlătoarea Bâlei’’) , cea mai mare cascadă în trepte din România cu o cădere de peste 60 de metri.

Nu am oprit nici la cabana Bâlea Cascadă, care are mai degrabă înfăţişarea unui hotel (locaţie unde am dormit, ,,îmbrăcaţi’’ datorită frigului în urmă cu vreo 10 ani!) şi unde găseşti aceeaşi aglomeraţie, magazinaşe, tarabe şi buticuri ca şi la Bâlea Lac, lucru care, pe mine mă agasează.

Am trecut apoi pe lângă cabana ,,Vama Cucului’’, a doua locaţie, în ordine cronologică, în care am fost cazaţi pe Transfăgărăşan şi care ne-a plăcut foarte mult la vremea respectivă, datorită liniştii de care am beneficiat, amplasamentului şi amintirea unor... căprioare în zori de zi; această cabană se pretează excelent pt grupuri de copii sau tabere şcolare.

M- a surprins mai puţin plăcut, construcţia de vile, case de vacanţă sau pensiuni (nu mi-am dat seama!) atât la intrarea în Cârţişoara cât şi la ieşire (aici erau totuşi mai aerisite!), lucru care ,,ciunteşte’’ din farmecul de odinioară al acestor locuri.

Concluziile finale pt Transfăgărăşanul anului 2013:

-asfaltul este mai bun în partea nordică decât în cea sudică chiar dacă autorităţile argeşene au făcut ceva reparaţii în ultimul timp;

-se circulă mult mai aerisit faţă de alţi ani în plin sezon iar o parte de ,,vină’’ o are în mod sigur asfaltarea şi promovarea Transalpinei – cele mai aglomerate puncte sunt Bâlea Lac şi Bâlea Cascadă (nici măcar la barajul lacului Vidraru nu mai era aglomerat ca altădată!).

Din Cârţişoara până la Sebeş – Alba drumul a fost foarte liber, asfaltul de bună calitate, o centură-autostradă a Sibiului impecabilă, o altă autostradă în construcţie între Sibiu şi Sebeş la care se părea că se lucrează intens – oricum sunt convins că sunt în întârziere!

În apropiere de Sălişte am avut a doua dilemă în privinţa traseului: fie prin Mărginimea Sibiului, adică prin Tilişca – Rod – Poiana Sibiului – Jina – Dobra, tronson care face parte din Drumul Regelui, fie prin Miercurea Sibiului – Sebeş – Căpâlna – Şugag, adică pe porţiunea de nord a Transalpinei; am preferat a doua variantă deoarece într-una din zilele următoare urma să ne întoarcem la Sibiu şi astfel aveam ocazia să mergem şi pe prima variantă.

TRANSALPINA

Tronsonul de nord al Transalpinei, care începe din Sebeş, în amonte pe valea râului cu acelaşi nume, este unul mai puţin spectaculos în prima sa parte, respectv până la Şugag, trece prin Săsciori şi Căpâlna (localitate celebbră pentru ansamblul artistic ,,Fetele de la Căpâlna’’), este destul de lin şi are un asfalt proaspăt de bună calitate, asfalt bun pe care-l întâlnim şi pe porţiunea dintre Şugag şi Tău Bistra, numai că aici şoseaua intră în munţi, are mai multe serpentine, urcă ceva mai mult în altitudine, râul Sebeş se îngustează şi curge mai repede, peisajele sunt mult mai frumoase iar ,,cireaşa de pe tort’’ este lacul de acumulare Tău Bistra, aflat la confluenţa râurilor Sebeş şi Bistra, la o altitudine de 790 de metri şi care are un baraj înalt de 78 de metri şi lung de 178 de metri, întreg ansamblul hidroenergetic fiind inaugurat în 1984.

De la Tău Bistra până la lacul Oaşa drumul, deşi proaspăt asfaltat, este întrerupt sistematic, la fiecare 40-50 de metri de traversări pentru apele pluviale, care nu au mai apucat să fie reasfaltate, ci doar acoperite de pietriş, probabil din lipsă de fonduri – dacă aceste traversări, absolut necesare pt protejarea şoselei de torentele de apă, ar fi fost făcute de la început, în mod sigur ar fi ajuns banii şi pentru parapeţii de protecţie dar şi pentru marcaje, care ,,sunt sublime dar lipsesc cu desăvârşire’’! Asta face parte din ciclul ,,tipic românesc’’ sau ,,la nemţi îi împuşca’’!

Odată ajunşi la lacul Oaşa, am părăsit Transalpina, care traversa barajul lacului prin stânga spre Obârşia Lotrului, mergând înainte, pe partea dreaptă a lacului, pe un drum forestier larg şi mai plăcut decât precedenta porţiune (care mă enervase de-a binelea!), în ciuda faptului că plouase recent, trecem pe lângă Mănăstirea Oaşa după vreo 5 km, prin Luncile Prigoanei după alţi 7 km şi ajungem în Poarta Raiului, acolo unde se află pensiunea Bellamy, gazda noastră pt următoarele patru zile.

Despre cealaltă parte a Transalpinei, cea ,,adevărată’’, vă voi povesti într-un alt episod deoarece cred că v-am plictisit deja!

---

VIZUALIZĂRI: 2653 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI