Transalpina, expresie a 'geniului' ingineresc românesc!

TIPĂREȘTE

Mai aveam câteva zile de vacanţă şi dorul de ducă nu ne dădea pace, aşa că am decis să facem ceea ce aveam mai de mult de gând: o plimbare la Alba Iulia, unde nu mai fusesem din 2005 şi unde doream să vedem cetatea după reamenajare.

Aşa că, după ce ne-am hotărât asupra destinaţiei şi am stabilit traseul: Piteşti - Transfăgărăşan - Sibiu - Sebeş - Alba Iulia - Transalpina - Piteşti, pentru care am alocat trei zile, prima pentru drumul până la Sebeş, a doua dedicată în întregime pentru Alba Iulia, iar ultima pentru drumul de întoarcere, pe Transalpina, am făcut rezervările pe booking.com pentru două nopţi, prima la Sebeş, a doua la Alba Iulia, după care am mai căutat informaţii noi. Răspunzând cu amabilitate unei întrebări puse de mine, colega noastră de sait, sunflower mi-a sugerat să-mi planific vizita astfel ca să fiu prezent la ceremonia schimbării gărzii sâmbăta. Ca atare, cum făcusem rezervările pentru luni şi marţi (26 şi 27 august), m-am întors pe booking.com, să schimb rezervările pentru 30-31 august, însă acest lucru nu a mai fost posibil, pentru că în aceste zile avea loc în Alba Iulia Festivalul Dilema Veche şi practic toate locurile de cazare în oraş erau deja rezervate. Aşa că nu am avut ocazia să asist la spectacolul extins cu schimbarea gărzii, care are loc sâmbăta şi m-am mulţumit cu cel mai mic, zilnic, fără lovituri de tun.

Iniţial mi-a părut rău, mai ales că activităţile festivalului erau interesante, dar, recunosc, cel care fusese desemnat să deschidă festivităţile este un personaj care mie îmi provoacă greaţă, aşa că în final nu am regretat prea mult că nu am putut schimba datele vizitei mele în Alba Iulia, mai ales că, între timp, a venit şi vremea rea.

Aşadar, luni dis-de-dimineaţă ne-am urcat în maşină şi am luat drumul spre nord, pe Transfăgărăşan. Drumul acesta l-am parcurs de nenumărate ori, parţial, sau în întregime. Ultima dată am făcut-o în mai, când am ajuns până la barajul Vidraru. Poate de aceea, drumul nu mi se mai pare de mult unul dificil şi deosebit, dar în continuare el îmi stârneşte aceeaşi plăcere a condusului şi opresc mereu cu aceeaşi plăcere în diferite puncte ale lui, pentru a admira peisajul spectaculos. Starea drumului este bună, chiar dacă asfaltul este cârpit din loc în loc, ceea ce înseamnă şi ceva denivelări, care se simt însă mai evident doar la parcurgerea traseului cu viteză mare.

Pe la ora 12 am ajuns la Sibiu, am parcat în parcarea cu plată de lângă Piaţa Unirii (cea de pe locul fostei cazarme de infanterie) şi am plecat să revedem (pentru a nu-ştiu-câta oară) oraşul vechi. Aceeaşi atmosferă boemă, dar ce m-a surprins puţin a fost forfota şi aglomeraţia oarecum ciudate la acea oră, într-o zi de luni.

Am trecut şi pe la biroul de informaţii turistice, de unde am luat o hartă a Sibiului, ne-am plimbat prin Piaţa Mare şi Piaţa Mică, am traversat Podul Minciunilor, am ajuns la Catedrala Evanghelică, aflată în plin proces de restaurare (printre altele, ţigla veche a fost înlocuită cu una multicoloră) şi de aici ne-am continuat plimbarea pe strada Mitropoliei. Am zăbovit de data asta mai mult în faţa clădirilor monumente istorice de pe această stradă, am intrat şi în Catedrala Ortodoxă şi în final am ajuns în Parcul Astra, la capătul estic al căruia ne-am oprit, pentru că ceasul biologic ne dădea semne de ceva timp că e timpul mesei de prânz. Cei care cunosc Sibiul ştiu deja despre ce vorbesc, pentru că locul opririi noastre este una din cele trei locaţii ale fast-food-ului Super Mamma (care, fie vorba între noi, nu m-a impresionat).

Sătui, ne-am îndreptat spre parcare, pentru a lua maşina şi a pleca mai departe. Aici am constatat că aparatul de taxat nu funcţiona, mai exact, citea codul de bare de pe biletul luat la intrare şi afişa suma de plată, dar nu voia cu niciun chip să primească banii. Noroc că acolo se afla şi o persoană care lua banii şi deschidea bariera la ieşire... Dacă mai adaug la asta şi faptul că majoritatea aparatelor de taxare aflate în locurile de parcare stradală nu funcţionau, trag concluzia că achiziţionarea de către primărie a aparaturii respective s-a făcut conform unui vechi proverb: S-au scumpit la tărâţe şi s-au ieftinit la mălai!

Am plecat mai departe, pe DN1, dar nu foarte departe, pentru că ne-am oprit în prima localitate de după Sibiu, Cristian, ca să vizităm biserica fortificată de aici. Din păcate, am ajuns prea târziu, femeia care primeşte vizitatorii plecase, deşi era doar ora 16, iar programul de vizitare se încheia la ora 17, aşa că ne-am mulţumit să o admirăm doar la exterior.

Ne-am continuat apoi drumul până la Sebeş, unde ne-am oprit în centru să vedem câte ceva din acest oraş. Nu ştiu câţi din cei care au tranzitat oraşul s-au oprit pentru câteva clipe aici, dar vă asigur că cei care o veţi face nu veţi regreta. Oraşul cu existenţă milenară mai păstrează şi astăzi câte ceva din aerul uneia dintre cele şapte cetăţi săseşti, chiar dacă saşii au plecat de ceva vreme de pe aici, locul lor fiind luat de reprezentanţi ai unei "naţionalităţi înlocuitoare"...

Am dat o raită prin centru, dar, din păcate, fiind deja târziu, nu am mai putut vizita Muzeul Municipal "Ioan Raica", aşa că am admirat doar la exterior Casa Zapolya, sau Könighaus, care adăposteşte acest muzeu. Tot doar la exterior am putut vedea şi Casa Franz Binder, care a aparţinut unui comerciant sas din secolul al XIX-lea, ce a călătorit în Africa, de unde s-a întors cu numeroase obiecte etnografice şi de artă din regiunea cursului superior al Nilului. O parte din acestea se găsesc în Muzeul Municipal "Ioan Raica", dar 500 dintre ele (plante, animale împăiate, roci şi alte obiecte etnografice) au fost donate de către Binder Societăţii Transilvane pentru Ştiinţe Naturale din Sibiu, ele constituind mai târziu nucleul Muzeului de etnografie universală Franz Binder, inaugurat în anul 1993 şi care îşi are sediul în Piaţa Mică nr. 11 din Sibiu, într-o clădire construită în stil neogotic, în anul 1867.

Faţada casei Binder este decorată cu trei basoreliefuri pe care sunt reprezentate oraşul Cairo, piramidele şi Sfinxul, ruinele templului Isis şi insula Philae de lângă Assuan, precum şi o caravană în deşertul Nubiei, în mijlocul căreia este reprezentat călare însuşi Franz Binder. În balconul din mijlocul faţadei se află o statuetă feminină, care o înfăţişează pe zeiţa Fortuna.

Un domn de la primărie, de serviciu la acea oră, ne-a mai dat câteva informaţii, precum şi un pliant cu informaţii turistice despre judeţul Alba.

Punctul de atracţie al Sebeşului este reprezentat de Biserica Evanghelică Luterană, aflată în centrul istoric al oraşului şi care datează de la jumătatea secolului al XIII-lea. Biserica este înconjurată de ziduri groase şi părea să fie închisă. După ce i-am dat ocol, am avut inspiraţia să încercăm poarta şi am constatat că era deschisă. În curte, un băieţel de vreo zece ani se juca de unul singur. Foarte vorbăreţ şi dezgheţat, s-a oferit să ne fie ghid, nouă şi altor doi vizitatori şi a dat fuga în casa de la intrare, de unde s-a întors cu nişte chei uriaşe. A deschis biserica şi ne-a făcut o prezentare ce ar întrece-o pe cea a multor aşa-zişi ghizi profesionişti, de pe la agenţiile turistice româneşti, ce ne sunt vârâţi "pe gât", ne place-nu ne place, la excursiile organizate de acestea. Băieţelul cu pricina este fiul îngrijitoarei bisericii!

În curtea bisericii se află şi Capela Sfântul Iacob, în stil gotic, unul dintre cel mai bine păstrate monumente medievale din Sebeş, datând din anul 1382.

Am mai fi vrut să mergem şi pe partea nordică a centrului vechi, pentru a vedea şi zidurile vechii cetăţi, cu Poarta de Nord, Turnul Octogonal, Turnul Semicircular, Turnul Croitorilor şi Turnul Cizmarilor, dar la ieşirea din curtea bisericii, câţiva stropi căzuţi din înaltul cerului ne-au amintit că prognoza meteo pentru acea zi prevedea averse de ploaie. Nu am vrut să forţăm mâna destinului, pentru că speriasem destul ploaia în acea zi cărând umbrelele după noi, aşa că am pornit spre locul de cazare din Sebeş, despre care am să scriu un review separat. Până să ajungem, ploaia s-a transformat într-o furtună de vară, care, din fericire, nu a durat prea mult.

A doua zi dimineaţa am plecat spre Alba Iulia, cu speranţa că vom putea vedea la ieşirea din Sebeş, în trecere şi Râpa Roşie, dar ne-a fost imposibil să identificăm ramificaţia din DN1 spre acest loc, din cauza amplelor lucrări la centura de ocolire a Sebeşului, care se desfăşoară la nordul oraşului, exact la intrarea în Lancrăm. Aşa că a rămas pe altădată.

După nici jumătate de oră am ajuns la Alba Iulia, dar despre ce am făcut acolo trebuie să povestesc mai pe larg, într-un review separat.

A treia zi a călătoriei a fost cea de întoarcere, pe Transalpina.

Deşi nu la fel de des ca Transfăgărăşanul, am mers totuşi de câteva ori şi pe această rută, dar o singură dată am parcurs-o integral, de la un capăt la altul, în 2004, la întoarcerea dintr-un circuit în Apuseni. Pe vremea aceea, Transalpina, sau Drumul Regelui, sau DN67C era un drum de macadam, stricat de camioanele care mergeau la barajele Tău şi Oaşa, dar micuţa mea Dacia Supernova a făcut faţă cu brio acelei încercări. De la Novaci la Rânca mai fusesem de câteva ori, ultima dată în aprilie anul acesta.

Ştiam din relatările altora ce trecuseră pe acest drum că acum el este "impecabil". Poate aşa o fi fost, la inaugurare, dar pentru mine Transalpina, după ce am parcurs-o acum, reprezintă doar unul dintre "succesurile" ministeriatului unei doamne blonde. Anunţată cu surle şi trâmbiţe, deschiderea Transalpinei s-a dovedit că a fost doar unul dintre multele momente festive cu tăiat de "pamblici" la obiective neterminate. De ce? Păi ce poţi spune despre faptul că de la barajul Tău până la Obârşia Lotrului, cale de peste 40 km, s-a ales praful de asfaltul abia turnat? Aici am văzut "culmea geniului ingineresc român". Între barajul Tăul Bistrei şi barajul Oaşa, din loc în loc, destul de des, cam din 50 în 50 m, pe sub şosea trece câte o conductă care permite scurgerea apelor de pe versanţi în albia râului Sebeş. Dar aceste conducte nu au fost plasate înainte de asfaltare, ci după, astfel încât asfaltul a fost spart, s-a săpat un şanţ în care a fost plasată conducta, după care şanţul a fost astupat la întâmplare. Aşa că, deşi între aceste treversări asfaltul este foarte bun, nici vorbă să poţi merge cu o viteză medie mai mare de 20-30 km/h. După barajul Oaşa până la Obârşia Lotrului, astfel de traversări sunt mult mai rare, locul lor fiind luat însă de porţiuni neasfaltate, mai ales pe poduri şi podeţe, dar şi în alte zone.

Nu mai vorbesc de alte aspecte, pe care le-am citit, acum, după ce m-am întors, aici. Drumul este complet lipsit de marcaje pe asfalt, în numeroase locuri lipsesc parapeţii, sau semnele de circulaţie (în special cele de curbe periculoase) şi parcările laterale strict necesare din loc în loc nu sunt deloc amenajate.

Aceste lucruri poate nu le-aş fi observat, aşa cum nu le observasem în călătoriile precedente până la Rânca (pe porţiunea Novaci-Rânca aceste neajunsuri sunt totuşi mai rare, poate pentru că această porţiune este circulată tot timpul anului), dacă nu aş fi beneficiat de nişte condiţii de vreme mizerabile. Până la barajul Oaşa vremea a fost închisă, cu scurte momente de apariţie a soarelui printre nori, ceea ce mi-a dat speranţa că se va însenina. Am şi oprit pentru câteva minute la barajul Oaşa, de unde am cumpărat afine. Am pornit mai departe şi, trecând prin dreptul Cabanei Oaşa, ne-am amintit că în 2004, când am mai trecut pe-aici, în cabană se desfăşura întrunirea anuală a celor de la Romsilva şi tot locul era plin de fum şi mirosuri de la grătarele de mici... Nu mai vorbesc ce maşini de teren erau în jurul cabanei...

Din păcate, nu s-a înseninat, vremea rămânând închisă până am ajuns la Obârşia Lotrului. Acolo ar fi fost mai bine să părăsesc Transalpina şi să fac la stânga, pe DN7A, spre Voineasa, dar încă mai speram că vremea se va îndrepta, sau măcar că va rămâne aşa, drept pentru care am făcut la dreapta şi am continuat pe Transalpina, spre Rânca. Speranţă deşartă. După succesiunea aceea de vreo douăsprezece ace de păr din Parâng, alternând când la dreapta, când la stânga, la capătul căreia se termină pădurea şi începe urcuşul spre platou, vremea s-a înrăutăţit considerabil. Mai întâi a început o ploaie deasă, care la un moment dat s-a transformat într-o burniţă serioasă, iar ceaţa devenea din ce în ce mai compactă, până când abia se mai putea zări la câţiva metri.

Cu acest prilej am constatat cât de mulţi sunt şoferii noştri care nu ştiu să folosească instalaţia de iluminare din dotare. Dacă noaptea, în condiţii normale, majoritatea nu se sfiesc să aprindă şi proiectoarele de ceaţă, aici foarte puţini le aprinseseră, astfel că îi vedeai destul de greu. Cei prinşi din urmă se zăreau în ultima clipă, din acelaşi motiv: uitaseră să aprindă poziţiile de ceaţă. Culmea este că, în aceste condiţii, am întâlnit şoferi care se mulţumiseră să aprindă luminile de poziţie, în timp ce alţii mergeau cu faza mare aprinsă, de parcă le-ar fi folosit la ceva :)). Noroc că frica este mai tare decât orice extravaganţă, aşa că toţi aceştia mergeau încet, uneori prea încet, dar oricum, asta e mai bine decât prea repede.

Chiar şi în Rânca ceaţa era destul de deasă şi ea a dispărut cu totul abia când am ajuns la Novaci. Aşa că prima mea trecere (de la darea în folosinţă a Transalpinei "coafate") prin Pasul Urdele, la 2145 m altitudine s-a făcut în ceaţă, la propriu, fără să putem vedea nimic din peisajul la care ne aşteptam.

Poate şi asta m-a făcut să spun, când am ajuns la Novaci: Transalpina? Sucks!

Dacă data viitoare am noroc de vreme bună, poate-mi mai schimb părerea. Oricum însă, deocamdată Transalpina mai are mult până să se poată compara cu Trasfăgărăşanul! Şi nu din cauza vremii...

---

VIZUALIZĂRI: 2112 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI